Confesiunea Augustana

A fost scrisă de colegul lui Martin Luther, Philip Melanchthon. Această declarație de credință este de multe ori privita ca fiind mărturisirea aflată la baza teologiei lutherane . Acesta a fost prezentată de către adepții lui Martin Luther împăratului Carol V la dieta imperială de la  Augsburg , Germania . Acest document a fost destinat să fie un rezumat al articolelor principale ale credinței creștine așa cum sunt ele înțelease și predate de către Bisericile Evanghelice Lutherane în contrast cu erorile care au fost predate de către Biserica Romano-Catolică  

 

Articolul 1.

Despre Dumnezeu

   Mai întâi se învaţă şi susţine de comun acord în virtutea Sinodului de la Niceea, că este o singură fiinţă dumnezeiască, care se numeşte Dumnezeu şi care este Dumnezeu adevărat, şi că sunt trei persoane în această fiinţă dumnezeiască unică, toate trei deopotrivă de puternice, deopotrivă de veşnice: Dumnezeu Tatăl, Dumnezeu Fiul şi Dumnezeu Duhul Sfânt. Toate trei sunt o fiinţă dumnezeiască unică, veşnică, nedespărţită, fără de sfârşit, de o nemăsurabilă putere, înţelepciune şi bunătate, un Creator şi Susţinător al tuturor lucrurilor vizibile şi invizibile. Prin cuvântul „Persoană” (persona) nu se înţelege o parte şi nici o însuşire a unei alte firi, ci ceva ce  constă din sine însuşi (este de sine stătător), aşa cum au folosit părinţii bisericii acest cuvânt în această privinţă. În consecinţă, toate învăţăturile rătăcite care se pronunţă împotriva acestui articol vor fi respinse, precum cele ale maniheiştilor, care acceptă doi dumnezei: unul bun şi unul rău; tot la fel cele ale valentinienilor, ale arienilor şi eunomianilor, ale mahomedanilor şi tuturor celor de o potrivă cu ei; tot la fel cele ale samosatienilor, cei din vechime şi cei de factură nouă, care acceptă numai o persoană, iar despre celelalte două, „Cuvântul” (Cristos, vezi Ioan 1,1 şi următoarele) şi Duhul Sfânt, propăvăduiesc sofisticării şi spun că n-ar fi persoane distinctibile, ci Cuvântul ar însemna, nimic mai mult, decât cuvânt sau voce trupească, iar Duhul Sfânt ar fi o emoţie făurită să acţioneze în interiorul creaturilor.

 

Articolul 2.

Despre păcatul strămoşesc

.   Mai departe ni se predă învăţătura că, după căderea lui Adam în păcat, toţi oamenii născuţi în mod natural sunt concepuţi şi născuţi în păcat, adică, toţi oamenii, încă din pântecul mamei, sunt înclinaţi pe de-antregul către pofta rea (cum concupiscentia) şi nu pot avea pe cale naturală temere adevărată faţă de Dumnezeu, nici credinţă adevărată (sine fiducia), în consecinţă şi această rătăcire înnăscută şi păcat originar este cu adevărat păcat şi de aceea, ea îi condamnă pe toţi la mânia veşnică a lui Dumnezeu, pe toţi aceia care nu sunt născuţi din nou prin botez şi Duhul Sfânt.

   Prin aceasta respingem învăţătura pelagienilor şi a altora care nu consideră păcatul strămoşesc drept păcat, făcând prin aceasta să se îndreptăţească prin puteri naturale, nesocotind astfel suferința şi meritul lui Cristos.

 

Articolul 3

Despre Fiul lui Dumnezeu

   Totodată astfel ni se predă învăţătura că Dumnezeu Fiul s-a făcut om, s-a născut din Preacurata Fecioară Maria şi că cele două naturi, cea dumnezeiască şi cea omenească, sunt astfel unite inseparabil într-o Persoană, sunt un Unic Cristos, care este Dumnezeu adevărat şi om adevărat, s-a născut cu adevărat, a pătimit, a fost răstignit, a murit şi a fost îngropat, că El a fost o jertfă, nu numai pentru păcatul strămoşesc, dar şi pentru celelalte păcate şi l-a împăcat pe Dumnezeu în mânia Lui, şi deasemenea că acest Cristos s-a coborât în iad (lumea din infern), a treia zi a înviat cu adevărat din morţi şi s-a suit la cer; El stă de-a dreapta lui Dumnezeu, că El tronează şi domneşte peste toate creaturile; că El prin Duhul Sfânt îi sfinţeşte, îi curăţeşte, îi întăreşte şi îi îmbărbătează pe toţi cei care cred în El, le conferă viaţă şi felurite daruri şi bunuri, şi îi păzeşte şi-i ocroteşte de diavol şi de păcat; că acest Cristos Domnul va veni să se-arate tuturor la sfârşitul veacurilor să-i judece pe cei vii şi pe cei morţi şi toate cele ce mai sunt pomenite în Crezul apostolic.

 

Articolul 4.

Despre îndreptăţire

   Mai departe ni se predă învăţătura că noi nu putem obţine iertarea păcatelor şi legitimitate în faţa lui Dumnezeu prin nici un fel de strădanie de-a noastră şi rod al ei precum merite, fapte şi îndeplinirea înru totul a celor pretinse nouă, dar că noi primim iertarea păcatelor şi devenim drepţi în faţa lui Dumnezeu, din har şi datorită lui Cristos, prin credinţă (gratis justificentur propter Christum per fidem), adică dacă credem că a pătimit Cristos pentru noi şi că ne sunt iertate păcatele şi ni se dăruieşte viaţa veşnică datorită Lui. Căci această credinţă o socoteşte şi o priveşte Dumnezeu ca neprihănire în faţa Lui, aşa cum spune Sfântul Pavel către romani în capitolele 3 şi 4.

 

Articolul 5.

Despre slujirea bisericească

   Pentru ca să se ajungă la această credinţă, Dumnezeu a instituit slujirea bisericească, ne-a dat Evanghelia şi sacramentele, pe care ni le conferă prin mijlocirea Duhului Sfânt, Care face să lucreze credinţa în locul şi la vremea în care li s-a arătat de la Dumnezeu (ubi et quando visum est Deo = unde şi când a fost voit de Dumnezeu) acelora care ascultă Evanghelia care ne-nvaţă în această privinţă că atunci când credem acest fapt avem părtăşia unui Dumnezeu milostiv, nu datorită meritelor noastre, ci datorită meritului lui Cristos. Şi să se respingă învăţătura anabaptiştilor şi a celorlalţi care ne învaţă că ne putem strădui să ajungem la Duhul Sfânt fără ca să ne fie propăvăduit din afara noastră cuvântul (sine verbo externo = fără cuvântul din afară) evangheliei, ci doar prin propria noastră pregătire, propriile noastre gânduri şi fapte.

 

Articolul 6.

Despre felul nou de a face ascultare

   De asemenea ni se predă învăţătura că această credinţă ar trebui să producă roade bune şi fapte bune şi că trebuie să faci fapte bune, anume toate cele ce le-a poruncit Dumnezeu, şi să le faci de dragul lui Dumnezeu. Totuşi, nu-ţi este permis să-ţi pui încrederea în aceste fapte, ca şi cum prin ele ai merita har şi-ndurare în faţa lui Dumnezeu – aşa cum Însuşi Cristos o spune: Când veţi face tot ce vi s-a poruncit, să ziceţi: “Suntem nişte robi netrebnici: am făcut ce eram datori să facem.” Căci noi primim iertare de păcate şi îndreptăţire prin credinţa în Cristos. Tot la fel ne învaţă şi părinţii biserici. Căci Sfântul Ambrozie spune: “Aşa este hotărât la Dumnezeu că cel ce crede în Cristos este mântuit, şi nu prin fapte, ci a dobândit iertarea păcatelor fără merite, doar prin credinţă.”

 

 

Articolul 7.

Despre biserică

   De asemenea ni se predă învăţătura că trebuie să fie şi să dureze biserica: “una, sfântă, sobornicească şi apostoleacă”, care reprezintă comuniunea tuturor credincioşilor, cărora li se predică Evanghelia în mod nedenaturat şi li se administrează corect Sfintele Taine (congregatio sanctorum, in qua evangelium pure docetur et recte administrantur sacramenta). Căci unităţii adevărate a bisericii creştine îi este suficient ca, de comun acord, Evanghelia să fie predicată pe înţeles şi nedenaturat şi tainele să fie administrate după cuvântul lui Dumnezeu. Iar pentru adevărata unitate a bisericii creştine nu este neapărat necesar ca pretutindeni să se respecte acelaşi ceremonial, pe care oamenii l-au orânduit, doar, cum spune Sfântul Pavel în epistola către efeseni în capitolul 4, “este un singur trup, un singur Duh, după cum şi voi aţi fost chemaţi la o singură nădejde a chemării voastre; un singur Domn, o singură credinţă, un singur botez”.

 

 Articolul 8.

De fapt, ce să fie biserica?

   În aceeaşi măsură, deşi Biserica lui Cristos nu este altceva de fapt decât comuniunea tuturor credincioşilor şi sfinţilor, iar în această viaţă, printre cei pioşi se găsesc mulţi creştini falşi, făţarnici precum şi  păcătoşi pe faţă, Sfintele Taine sunt pe deplin lucrătoare, chiar şi atunci când preoţii prin care ele sunt administrate nu sunt cuvioşi; aşa precum ne spune însuşi Cristos: “Cărturarii şi fariseii stau pe scaunul lui Moise. Deci toate câte vă spun ei, păziţi-le şi faceţi-le, dar după faptele lor să nu faceţi! Căci ei zic şi nu fac.”  

De aceea trebuie respinse învăţăturile donatiştilor şi ale altora care învaţă altfel.

 

Articolul 9.

Despre botez

   Despre botez ni se predă învăţătura că el este neapărat necesar mântuirii şi că prin el ni se conferă milostivire de la Dumnezeu; că şi copii trebuie să fie botezaţi, prin botez ei fiind încredinţaţi lui Dumnezeu şi plăcuţi Lui, adică sunt ridicaţi la harul milostivirii lui Dumnezeu.

   De aceea, învăţăturile celor care propăvăduiesc că botezarea copiilor n-ar fi justă trebuie să fie respinse.

 

Articolul 10.

Despre Sfânta Euharistie

   Despre Sfânta Împărtăşanie cu trupul şi sângele lui Cristos astfel ni se predă învăţătura: că, sub forma pâinii şi a vinului, în Sfânta Împărtăşanie este prezent adevăratul trup şi adevăratul sânge al lui Cristos şi prin aceste forme se distribuie şi se capătă.

   Astfel considerând, este de respins oricare învăţătură contrarie.

 

Articolul 11.

Despre spovedanie

   În privinţa spovedaniei astfel se predă învăţătura ca în biserică să se păstreze dezlegarea de păcate individuală (privata absolutio = absolvirea privată)  şi că aceasta nu trebuie înlăturată, deşi la spovadă nu este neapărat necesar să-ţi înşirui toate fărădelegile şi păcatele, acest lucru fiind imposibil după cum spune şi psalmistul: “Cine îşi cunoaşte greşelile?”

 

 Articolul 12.

Despre pocăinţă

   Despre pocăinţă ni se predă învăţătura că aceia care au păcătuit după botez, de fiecare dată când se pocăiesc, dobândesc iertarea păcatelor, iar acestora nu trebiue să li se refuze dezlegarea de păcate de către biserică. Adevărata, dreapta pocăinţă nu este de fapt altceva decât regretul şi părerea de rău, a te îngrozi de păcat, iar în acelaşi timp credinţa în evanghelie şi iertare de păcate, anume că, din îndurare, Cristos îţi iartă păcatul şi-l ia  asupra Sa. Aceasta credinţă îmbărbătează din nou inima şi-i aduce împăcare. După care trebuie să urmeze şi îndreptarea, ca omul să se lase de păcat; căci  acesta este rodul pocăinţei, după cum spune şi Ioan Botezătorul: “Faceţi deci roadă vrednică de pocăinţă!” Datorită celor spuse mai sus să fie respinse învăţăturile acelora care învaţă că cei o dată deveniţi cucernici (veniţi la credinţă) nu mai pot să cadă în păcat.

   Pe de altă parte să se respingă şi învăţăturile novaţienilor care refuză dezlegarea de păcate acelora care ar fi păcătuit după botez. La fel să fie respinse învăţăturile celor care nu ne învaţă că iertarea păcatelor se obţine prin credinţă, dar prin propria justificare datorată îndeplinirii celor cerute în acest sens de corpul eclesiastic (satisfactio).

  

Articolul 13.

Despre întrebuinţarea sfintelor taine

   Despre întrebuinţarea sfintelor taine ni se predă învăţătura că sfintele taine nu sunt orânduite doar ca semn, prin care creştinii să se recunoască în mod exterior, ci că ele sunt semne şi mărturii ale voinţei lui Dumnezeu către noi, prin care credinţa noastră să se trezească şi să se întărească. Astfel, ele susţin credinţa în mod primordial şi sunt întrebuinţate corect doar atunci când sunt primite cu credinţă şi credinţa se întăreşte prin ele.

 

Articolul 14

Despre orânduirea corpului ecleziastic

   Despre orînduirea corpului bisericesc (serviciul ecleziastic) se predă învăţătura că nimeni nu are voie să predea învăţătură, să predice şi să administreze sfintele taine în biserică fără chemare, după orânduiala prestabilită.
 

Articolul 15.

Despre orânduielile bisericii

   Despre orânduielile bisericii, care sunt făcute de oameni, la noi se predă învăţătura, ca să fie menţinute numai acelea ce pot fi ţinute fără să ne inducă în păcat şi care servesc păcii şi bunei orânduieli în biserică precum anumite sărbători şi cele legate de ele. Totuşi, despre acestea oamenii vor fi învăţaţi că nu trebuie să li se încarece cugetul în legătură cu ele, ca şi cum asemenea lucruri ar fi necesare mântuirii. Pe lângă aceasta se va preda învăţătura că toate regulile, ritualurile şi tradiţiile care au fost făcute de oameni în scopul ca să-L împăcăm pe Dumnezeu şi să merităm îndurare de la El contravin evangheliei şi învăţăturii despre credinţa în Cristos. Din această pricină voturile şi jurămintele monahale precum şi alte tradiţii în legătură cu mâncăruri şi zile de post etc, prin care se crede că se obţine milostivire şi ispăşire de păcate, nu sunt de nici un folos şi sunt contrare evangheliei.

 

Articolul 16.

Despre instituţiile civile

   Despre poliţie, ordinea statală şi despre stăpânirea lumească ni se predă învăţătura că toate autorităţile din lume şi stăpânirea orânduită şi legile sunt rânduieli bune pe care Dumnezeu le-a creeat şi le-a lăsat ca anumiţi creştini să poată activa fără corupţie în servicii administrative, senioriale şi judecătoreşti, să pronunţe sentinţe conform cu legile imperiale sau cu legile locale în vigoare, să-i pedepsească pe răufăcători cu sabia, să poarte războaie legale, să se dispute între ei, să cumpere şi să vândă, să facă  jurămintele impuse, să aibă proprietăţi, să poată consimţi la o căsătorie etc.

   Prin aceasta se resping învăţăturile anabaptiştilor care învaţă că toate cele mai sus numite n-ar fi creştineşti. De asemenea să se respingă şi învăţăturile acelora care învaţă că desăvârşirea creştină ar fi să-ţi părăseşti casa, proprietatea, femeia şi copilul renunţând la ele, când de fapt dreapta desăvârşire este: o dreaptă temere de Dumnezeu şi o credinţă dreaptă în Dumnezeu. Căci Evanghelia nu se adresează unei fiinţe exterioare şi temporare, ci unei fiinţe interioare veşnice şi justeţei inimii; şi ea nu răstoarnă stăpânirile lumeşti, poliţia, ordinea statală sau starea matrimonială, ci vrea ca pe toate acestea omul să le considere ca adevărate orânduieli ale lui Dumnezeu şi, acestea fiind date, fiecare să dea dovadă în meseria şi chemarea lui de dragoste creştinească şi fapte bune şi drepte. Deaceea sunt creştinii datori să se supună autorităţilor şi să asculte de toate legile şi poruncile lor care se cer fără să-i împingă la păcat. Dar dacă porunca autorităţii nu poate să fie urmată fără să se comită un păcat, atunci “trebuie să ascultăm mai mult de Dumnezeu decât de oameni”.

 

Articolul 17.

Despre a doua venire a lui Cristos la judecata

   De asemenea se mai predă învăţătura că Domnul nostru Isus Cristos va veni în ziua judecăţii de apoi ca să judece şi să învie toţi morţii, să dea fericire şi viaţă veşnică celor credincioşi şi celor aleşi, iar pe păcătoşi şi pe diavoli îi va condamna la pedeapsa veşnică în iad.

   De aceea trebuie respinse învăţăturile anabaptiştilor care învaţă că diavolii şi oamenii condamnaţi nu vor avea chinuri şi torturi veşnice.

   Deasemenea se vor respinge în această privinţă anumite învăţături iudaice ce se răspândesc printre credincioşi împotriva acestei învăţături, cum că înainte de învierea morţilor sfinţii neîntinaţi, dreptcredincioşii neîntinaţi vor întemeia o împărăţie lumească şi toţi răufăcătorii vor fi stârpiţi.

 

Articolul 18

Despre libera voinţă de a alege

   Despre libera voinţă de a alege se predă astfel învăţătura că omul are, într-o anumită măsură, o voinţă liberă de a alege să trăiască decent în societate (iustitia civilis) şi să aleagă dintre lucrurile pe care raţiunea sa le concepe (res rationi subiectae). Dar fără îndurarea, ajutorul şi lucrarea Duhului Sfânt, omul nu poate fi plăcut lui Dumnezeu (iustitia spiritualis), nu poate să se teamă din inimă de Dumnezeu, sau să creadă în El, sau să-şi arunce din inimă poftele rele, căci aceasta se întâmplă prin Duhul Sfânt care este dat prin cuvântul lui Dumnezeu. Căci astfel vorbeşte Pavel în prima sa epistolă către corinteni: “Dar omul natural nu primeşte lucrurile Duhului lui Dumnezeu”.

   Prin aceasta se poate recunoaşte că aici nu se predă o învăţătură nouă, doar adăugându-se – după cum urmează – cuvintele limpezi ale Sfântului Augustin din Hypomnesticon despre voinţa liberă de-a alege: “Recunoaştem că în tot oamul există o voinţă liberă de-a alege; căci doar toţi au capacitatea de înţelegere naturală şi înnăscută, şi-n plus raţiune, totuşi nu ca să poată să acceadă prin aceasta la Dumnezeu, cum ar fi de exemplu să-L iubească pe Dumnezeu din toată inima şi să se teamă de El; numai doar în lucrurile exterioare ale acestei vieţi au ei libertatea de a alege binele sau răul. Prin „bine” mă refer la ce poate face omul în chip natural, ca de pildă să lucreze sau nu ogorul, să mănânce, să bea, să meargă sau să nu meargă la un prieten, să-şi îmbrace sau să-şi dezbrace haina, să-şi ia nevastă, să practice o meserie sau tot la fel să facă ceva folositor şi bun. Totuşi chiar şi toate lucrurile acestea nu există şi nu se constituie fără de Dumnezeu, ci totul se face de la El şi prin El. Sau dimpotrivă, omul poate să practice şi răul din propria lui alegere, ca de pildă să îngenuncheze în faţa unui idol sau să  comită o crimă şi aşa mai departe.”

 

Articolul 19.

Despre cauza păcatului

   Despre cauza păcatului la noi se predă următoarea învăţătură: deşi Dumnezeu Atotputernicul a creat întreaga natură pe care o şi susţine, totuşi se-ntâmplă astfel ca voinţa îndărătnică să lucreze păcatul în toţi cei răi şi cei înfruntători de Dumnezeu, după cum este şi voinţa diavolului şi a oricărui nelegiuit, care, imediat ce Dumnezeu Şi-a luat mâna de pe el, s-a depărtat de Dumnezeu şi s-a dedat răutăţii, aşa cum şi Cristos spune: “Diavolul, ori de câte ori spune o minciună vorbeşte din ale sale.”

 

Articolul 20.

Despre credinţă şi faptele bune

   În chip neadevărat s-a dus vestea despre ai noştri că se opresc de a face fapte bune. Totuşi scrierile lor despre cele zece porunci şi despre altele fac dovada că au lăsat ca o bună moştenire îndemnul la fapte şi stări drepte şi creştineşti şi o expunere bună şi folositoare despre ele, care mai înainte erau prea puţin predate ca învăţătură; contrar însă, s-au infierat în toate predicile cu preponderenţă faptele lipsite de maturitate creştină, nefolositoare precum rozariile, venerarea sfinţilor, călugărirea, pelerinajele, rânduielile posturilor, zile de sărbătoare de poruncă, confreerii şi aşa mai departe. Aceste fapte nefolositoare aduc fală adversarilor noştri, acum ca şi din totdeauna. În plus, ei au învăţat totodată să vorbească  numai despre credinţă, despre care nu predicau mai nimic mai deunăzi. Ei predau acum învăţătura că nu ne facem drepţi în faţa lui Dumnezeu numai prin fapte, ci adaugă la acestea şi credinţa în Cristos şi spun că în faţa lui Cristos ne îndreptăţesc credinţa şi faptele, o atare învăţătură aducând mai multă încredere, decât dacă s-ar învăţa numai a se baza pe fapte.

   Aşadar, deoarece învăţătura despre credinţă, care este miezul esenţei creştine, multă vreme – de ce să nu recunoaştem – nu a fost propăvăduită, ci pretutindeni s-a predicat învăţătura faptelor, următoarea învăţătură este dată de către adepţii noştri:

   Mai întâi, că faptele noastre nu ne împacă cu Dumnezeu şi nu ne pot câştiga îndurarea Lui, dar că acestea se petrec numai prin credinţă – dacă anume avem credinţa că datorită lui Cristos ne sunt iertate păcatele, cel care este unicul mijlocitor întru împăcarea lui Dumnezeu Tatăl. Acum dar, cine consideră că prin fapte se poate ajunge la aceasta şi prin ele se câştigă milostivirea, acela Îl desconsideră pe Cristos şi caută o cale proprie spre Dumnezeu în pofida evangheliei.

   Această învăţătură despre credinţă este împărtăşită clar şi răspicat de către Pavel în mai multe locuri, în special în Epistola către efeseni la capitolul 2: “Căci prin har sunteţi mântuiţi, prin credinţă. Şi aceasta nu vine de la voi, ci este darul lui Dumnezeu: nu prin fapte, ca să nu se laude nimeni.”

   Că prin cele spuse de către noi aici nu se introduce un nou mod de înţelegere a credinţei, se poate dovedi din spusele lui Augustin care a tratat aceste lucruri în amănunţime şi care ne învaţă tot la fel, că noi dobândim har prin credinţa în Cristos şi prin ea devenim drepţi în faţa lui Dumnezeu, cum dă dovadă întreaga lui carte “De spiritu et litera” (Despre spirit şi literă).

 

   Dar acum, deşi această învăţătură este foarte discreditată de oamenii cu o atare competenţă, este totuşi vădit că ea îmbărbătează şi este salutară  conştiinţelor slabe şi debusolate. Căci conştiinţa nu se poate linişti şi împăca prin fapte, ci numai prin credinţă, dacă ajunge la certitudinea că deasupra ei stă un Dumnezeu milostiv datorită lui Cristos – aşa cum spune şi Pavel în Epistola către romani la capitolul 5: “Fiindcă am fost îndreptăţiţi prin credinţă, avem pace cu Dumnezeu prin Domnul nostru Isus Cristos.”

   Despre această nădejde consolatoare nu s-a predicat mai deunăzi, ci sărmanele conştiinţe au fost mânate de la spate către făptuirea anumitor lucruri şi s-au încărcat cu povara îndeplinirii a felurite fapte. Astfel, pe unii conştiinţa i-a mânat la mănăstire, în speranţa ca acolo să capete har prin viaţa monahală. Alţii şi-au închipuit alte fapte prin care să dobândească harul şi prin care au vrut să-şi răscumpere păcatele. Mulţi dintre ei au realizat că nu se ajunge astfel la pacea interioară. De aceea a fost necesar ca această învăţătură despre credinţa în Cristos să se predice şi să se insiste asupra ei, ca prin ea să se facă ştiut că harul şi milostivirea lui Dumnezeu se dobândesc numai prin credinţă, fără merite personale.

   

   Totodată oamenii vor fi învăţaţi că aici nu se vorbeşte despre o astfel de credinţă, atât aceea pe care o au diavolii şi nelegiuiţii cât şi cea pe care o cred istoriciştii, că Isus Cristos a pătimit şi a înviat din morţi, ci se vorbeşte despre credinţa autentică prin care noi dobândim har şi iertare de păcate datorită lui Cristos. Iar  acum cel ce  e înştiinţat că are prin Cristos un Dumnezeu milostiv, acela Îl şi cunoaşte pe Dumnezeu, Îl invocă şi nu este fără de Dumnezeu ca păgânii. Căci acest articol de credinţă despre iertarea păcatelor, diavolii şi nelegiuiţii nu-l cred. Deaceea sunt ei duşmanii lui Dumnezeu, nu pot să-L invoce, nici să nutrească speranţa binelui de la El. Şi astfel, aşa cum s-a prezentat aici, vorbeşte Sfânta scriptură despre credinţă, şi prin credinţă nu lasă să se înţeleagă acea înconştiinţare pe care o au diavolii şi nelegiuiţii. Căci astfel se învaţă despre credinţă din capitolul 11 al Epistolei către evrei, că credinţa nu este cea care se cunoaşte din atestări istoriceşti, ci a avea încredere (fiducia) în Dumnezeu şi a păstra în inimă făgăduinţele sale. Şi de asemenea şi Augustin ne aminteşte despre aceasta, că noi trebuie să înţelegem cuvântul “credinţă” din Sfânta scriptură nu altfel decât ca încredere în Dumnezeu şi că El este milostiv faţă de noi, iar nu credinţa să însemne numai ceea ce se ştie din istorisiri, fapte pe care şi dracii le ştiu şi le recunosc.

 

    Mai departe se predă învăţătura că faptele bune trebuie şi este necesar să se petreacă, dar nu ca omul să se încreadă în ele, ca şi cum prin ele ar merita milostivirea lui Dumnezeu, ci ele să se petreacă de dragul şi pentru lauda lui Dumnezeu. Încă-o dată şi încă-o dată se subliniază faptul că harul, milostivirea şi iertarea de păcate le obţine credinţa; şi deoarece prin credinţă este dat Duhul Sfânt, de aceea şi inimii i se dă capacitatea să împlinească fapte bune. Căci înainte de aceasta, deoarece ea este fără de Duhul Sfânt, este prea slabă; din acest motiv ea se găseşte sub puterea diavolului, care îndeamnă la multe păcate sărmana natură umană, aşa precum vedem la filozofii care au încercat să trăiască demn şi ireproşabil, şi cu toată strădania lor n-au reuşit, ci au căzut în păcate mari şi notorii. Tot aşa se întâmplă şi cu omul care trăieşte fără dreaptă credinţă şi fără de Duhul Sfânt şi se conduce numai după propriile lui puteri omeneşti.

   Datorită acestui fapt, această învăţătură despre credinţă nu trebuie pusă sub acuzaţia că ar interzice faptele bune, ba dimpotrivă, cu atât mai mult să se ştie şi să se afle că ea te învaţă să faci fapte bune şi îţi oferă sprijinul prin care să poţi accede la fapte bune. Căci fără de credinţă şi fără de Cristos, natura şi posibilităţile umane sunt mult prea slabe ca să facă fapte bune, să-L invoce pe Dumnezeu, să aibă răbdare în suferinţe, să iubească aproapele, să-şi îndeplinească sârguincios însărcinările, să fie ascultător şi de încredere, să se abţină de la poftele rele şi aşa mai departe. Astfel de fapte drepte şi demne de laudă nu se pot întâmpla fără ajutorul lui Cristos, cum El Însuşi spune în Evanghelia după Ioan la capitolul 15: “Căci despărţiţi de mine nu puteţi face nimic.”

 

Articolul 21.

Despre devoţiunea către sfinţi

   Despre devoţiunile către sfinţi astfel se predă învăţătură de către apologeţii noştri cum că trebuie să ne gândim la sfinţi, ca prin aceasta să ne întărim credinţa noastră când vedem felul în care li s-a făcut har şi milostivire de la Dumnezeu şi cum a contribuit la aceasta credinţa lor; în afară de asta, fiecare trebuie să-şi găsească în faptele lor bune un exemplu demn de urmat pe măsura chemării şi profesiei lui, tot la fel şi Majestatea Sa imperială trebuie să urmeze cu sfinţenie şi în orânduială de la Dumnezeu exemplul lui David când face război cu turcii, căci deopotrivă ei sunt unşi ca regi, fapt pentru care se aşteaptă de la ei pavăză şi protecţie pentru supuşii lor. Din Sfânta scriptură însă nu se poate dovedi că trebuie să invocăm sfinţii ori să cerem ajutor de la ei. “Căci este un singur Dumnezeu şi un singur Mijlocitor între Dumnezeu şi oameni: Omul Cristos Isus.” El este unicul Mântuitor, unicul Mare Preot, Fundamentul harului şi Intercesor în faţa lui Dumnezeu, “Cristos a murit! Ba mai mult, El a şi înviat, stă la dreapta lui Dumnezeu şi mijloceşte pentru noi.” Şi El este singurul care a făgăduit că ne va asculta rugăciunile. Conform Sfintei scripturi, acesta este şi cel mai mare serviciu divin ca Isus Cristos să fie căutat şi invocat din inimă în toate nevoile şi situaţiile: “Dar dacă cineva a păcătuit, avem la Tatăl un Mijlocitor: pe Isus Cristos cel Drept.”