ACASA‎ > ‎

Martin Luther si Reforma Protestanta din Germania

Reforma Protestanta este vazuta, in istorie, ca reprezentand unul dintre cele mai remarcabile evenimente care au marcat Europa. Rolul acestei revolutii spirituale, asa cum o numesc o serie de istorici laici, este unul deosebit de important deoarece se considera ca reprezinta granita dintre Evul Mediu si emanciparea sociala, culturala si tehnologica a Europei incepand cu secolul al XVI-lea. Din punct de vedere spiritual, Reforma Protestanta reprezinta nu doar o schisma in sanul Bisericii din Apus, asa cum teologii romano-catolici si cei rasariteni sustin, ci o trezire religioasa cu o asa de mare amploare incat, exceptand trezirea religioasa de la Cincizecime, istoria nu ne mai relateaza vreun eveniment asemanator.
 

La inceputul secolului al XVI-a, din harul lui Dumnezeu, nordul Europei si o parte din centrul continentului ies din intunericul spiritual in care au fost tinute vreme de veacuri datorita superstitiilor si abuzurilor papale. Locuitorii acestor tinuturi simt prezenta lui Dumnezeu si incep sa cunoasca Cuvantul Sfant si sa afle voia pe care Dumnezeu o are fata de fiintele create. Intunericul in care se adancise Biserica lui Cristos in timpul Evului Mediu era acum strapus de raze de lumina, invatatura Bisericii Primare devenind din ce in ce mai de actualitate.

 

Reforma Protestanta nu a fost un eveniment atat de spontan precum sustin unii specialisti in domeniul istoriei. Ea nu este rezultatul unui capriciu si nici nu este o simpla revolta nationalista a unor germani frustrati, asa cum sustin altii. Incepand cu prima parte a secolului al XV-lea se pot vedea diverse tentative, unele modeste, altele mai accentuate, care au cutremurat pentru putina vreme crestinatatatea apuseana.

 

In primul rand Reforma Protestanta coincide in multe aspecte istorice, culturale si  artistice cu Renasterea. Renasterea este, spre deosebire de Reforma Protestanta, o miscare revolutionar - culturala care a avut drept scop readucerea in actualitate a culturii si gandirii antice. Aceasta gandire antica contrasta enorm cu decaderea intelectuala a Evului Mediu. Aceasta perioada din istorie reprezinta cel mai mare handicap cultural al Europei. Aproape nici un fel de creatie sau inovatie nu au fost remarcate in aceasta perioada. Biserica si sistemul despotic impus de papalitate anihilase aproape in totalitate orice dorinta umana inspre dezvoltare. Biserica Romano-Catolica devenise practic un fel de one man show al Evului Mediu. Ea dicta in orice domeniu fie el spiritual sau laic. Papa de la Roma era puterea absoluta in Europa fie in probleme spirituale fie in materie de geopolitica. Din acest motiv este foarte interesant sa stim ca Renasterea, aceasta miscare umanista, care avea ca principal scop emanciparea omului si glorificarea pana la urma a creaturii, a pornit chiar din Italia, inima suprematiei papale. Activitarea Renasterii a avut ca o prima consecinta renasterea limbilor antice cu precadere a limbilor biblice, ebraica si greaca. Greaca in mod special, fiind considerata limba elitei antichitatii s-a impus ca atare si, astfele, s-a pus un mare accent pe studiu acesteia. Anumiti teologi, in mod special cei care mai erau interesati de studiu suplimentar, au avut astfel ocazia de a se apleca asupra Scripturilor in limba de origine, acest lucru avand implicatii radicale dupa cum vom vedea mai tarziu. Deasemenea, arta cunoastre o dezvoltare accelerata si acest lucru concentreaza atentia catre refacerea bisericilor atat in ceea ce priveste pictura cat si arhitectura.

 

Un alt aspect despre care trebuie sa tinem cont este dezvoltarea tehnologica. Johannes Gutenberg, la jumatatea secolului al XV-lea, reusea sa tipareasca in masa Biblia, eveniment care avea sa duca mai apoi la o schimbare greu de cantarit in istoria omenirii. Manuscrisele care pana mai atunci erau la indemana doar a unei elite a societatii sau a Bisericii puteau fi acum tiparite cu ajutorul presei inventate de metalurgistul german, incat acestea ajungeau sa fie disponibile, la preturi accesibile, tuturor celor care erau interesati de acestea. Astfel, Sfanta Scriptura, scrierile Parintilor si alte documente spirituale alujungeau, dupa secole de intuneric, la indemana populatiei. Deasemenea, gandirea si indeiile diversilor teologi sau oameni de cultura era mult mai usor de a fi facute publice maselor.

 Un alt factor care trebuie remarcat in aceasta perioada este revolutia academica. Marile orase ale Europei deveneau adevarate campusuri universitate care concentrau tineri din numeroase regiuni, generand astfel un amestec de traditii, cultura si concepte. Granitele erau in acest fel depasite si oameni cu orientari diferite aveau astfel posibilitatea sa isi faca cunoscute pozitiile si astfel sa contribuie la dezvoltarea unei gandiri cu adevarat europene. Datorita faptului ca cei care calcau pragurile universitatilor erau, in general, tineri, acestia dezvoltau in ei si o puternica inclinatie revolutionara devenind astfel activi in dezvoltarea comunitatilor in care se intorceau sa traiasca dupa finalizarea studiilor. Acest lucru a condus la o emancipare fara precedent a maselor astfel incat acestea deveneau din ce in ce mai greu de tinut in ignoranta si teroare. Cu toate acestea, Renasterea nu a fost un aliat al Reformei Protestante ci actiunea acesteia a fost doar favorabila marii treziri spirituale prin faptul ca a actionat in mod special impotriva tiraniei papale si asupra intunericului promovat de catre Biserica Romano-Catolica. Insa nu putem sa discutam despre o legatura directa, de colaborare, intre promoterii Renasterii si sustinatorii Reformei Protestante.

 

Revolutia culturala, sociala si tehnologica a renasterii nu a ramas fara ecou in lumea religioasa a Europei de Apus. De-alungul secolului al XV-lea, semnele necesitatii unei reforme a Bisericii Romano-Catolice erau la inceput slabe insa au existat momente in care papalitatea s-a cutremurat. John Wyclif, Jan Hus, Ieronim din Praga, Johann Pupper, Johan Ruchrath von Wesel, Johann Wesse, Francesco Petrarca, Girolamo Savonarola sau Erasmus din Rotterdam, cunoscuti astazi ca prereformatori au fost acei teologi si preoti romano-catolici care au considerat ca starea in care se afla Biserica Romano-Catolica nu era una in conformitate cu standardele cerute de Cuvantul lui Dumnezeu si au incercat sa lupte impotriva acestui sistem plin de abuzuri si de despotism. Din nefericire, o parte dintre acestia au sfarsit arsi pe rug sau adusi la tacere prin diverse presiuni. In ciuda unei opozitii violente din partea Bisericii Romano-Catolice, Cuvantul lui Dumnezeu a fost tradus, gratie unora dintre acesti prereformatori in diverse alte limbi ale Europei, altele decat limba latina, limba general utilizata in sitemul eclesial romano-catolic. Ideile revolutionare ale acestor prereformatori aveau, gratie tiparului, sa depaseasca granitele micilor regiuni sau localitati in care acestia activau. Universitatile au devenit si ele medii propice pentru ca aceste idei reformatoare sa nu fie pierdute ci sa prinda din ce in ce mai mult avant si sa fie raspandite in foarte multe comunitatii europene. Tinerii studenti reveneau la casele lor si aduceau impreuna cu ei tot acest bagaj acumulat in marile orase ale continetului. In felul acesta, populatia se emancipa intr-un mod rapid, diferit fata de evolutia inregistrata in aceste secole de intuneric.

 

In ciuda acestor elemente pozitive, finalul Evului Mediu a inregistrat si anumite aspecte foarte neplacute, aspecte care au catalizat declansarea Reformei Protestante in mod special. In opozitie cu luxul de care se bucurau liderii clerului, Biserica Romano-Catolica detinea un numar foarte mare de parohii extrem de sarace, parohii care erau nevoite sa practice diverse mestesuguri care sa le poata oferii slujitorilor un nivel de trai aflat la nivelul subzistentei. Lacomia Bisericii Romano-Catolice a atins cote alarmante deoarece se apela la absolut orice metoda, indiferent de cat de absurda era, pentru a impune taxe si pentru a stoarce banii de la populatie, de multe ori pana la ultimul banut. Pe langa aceatea, Biserica Romano-Catolica a hotarat sa impuna o taxa obligatorie fiecarei parohii acest lucru conducad si mai mult la umilirea credinciosilor de rand prin faptul ca acestia trebuiau sa plateasca pentru fiecare atentie pe care o primeau din partea Bisericii. Mai mult decat atat, credinciosii de rand, injositi de catre Biserica ajungeau in anumite circumstante ale vietii lor sa se loveasca de paradoxul creat de luxul in care traiau inaltii prelatii ai Bisericii si saracia in care supravietuiau marea masa a crestinilor.

 

Pentru a mentine acesta stare de fapt Biserica Romano-Catolica uza nu doar de abuzuri de functie, inaltii prelatii amenintand cu excomunicarea pe toti preotii care nu aveau sa se supuna hotararilor lor, dar depuneau eforturi continue de a mentine poporul in intuneric spiritual in primul rand prin amenintari continue cu flacarile purgatoriului. In Evul Mediu, frica de Diavol si de Iad erau mai pronuntate decat credinta in harul lui Dumnezeu si jertfa lui Cristos. Oamenii erau dispusi la o ascultare aproape oarba de Biserica de teama ca aceasta sa nu ii lase prada demonilor si chinurilor din purgatoriu. Romano-Catolicismul invata ca Biserica este atotstapanitoare prin voia lui Cristos si ca uzand de acest drept, aceasta este cea care poate sa deschida sau sa inchida usa cerului pentru absolut orice credincios. Iertarea pacatelor nu depindea, in consecinta, atat de credinta si ascultarea de Cristos cat depindea de supunerea fata de cerintele Bisericii care, prin voia lui Cristos, administra aceasta iertare a pacatelor si ii era la indemana sa o acorde cui dorea sau sa condamne pentru vesnicie. Chinurile Purgatoriului apasa greu asupra constiinte fiecarul crestin care devenea astfel dispus sa dea pana si ultima firmitura de paine Bisericii doar pentru ca aceasta sa nu ii inchida usa Cerului si sa nu refuze sa ii acorde iertarea atat de necesara pentru evitarea chinurilor care il asteptau in  Purgatoriu.

 

Speranta de viata in Evul Mediu atinsese limita inferioara, fiind net sub nivelul existent in  perioadele istorice anterioare. Nivelul de trai si dezvoltarea sociala care fusesera atinse de societatea umana in antichitate s-a degradat treptat trimitand omenirea intr-o situatie extrem de sumbra. Conditiile de viata s-au deteriorat destul de mult facand existenta individului sa atarne realmente de un fir de par. Lipsa aproape completa a conceptelor de igiena, fie individuala fie sociala, hrana putina si dificil de accesat, frigul din timpul iernilor lungi, toate acestea favorizau aparitia diverselor boli cu consecinte, de cele mai multe ori, mortale pentru individ. Un aspect care a catalizat foarte mult aceasta decadere sociala a fost reprezentata de catre aparitia marilor aglomerari urbane. Marile orase ale Europei erau compuse dintr-un procent destul de limitat de oameni care aveau activitate constanta, mici inteprinzatori, mici producatori, comercianti sau intelectuali. Marea masa a locuitorilor marilor orase era formata din oameni aflati la pragul inferior al existentei, saraci, cersetori, infractori, oameni fara nici un fel de ocupatie sau alta implicatie in societate, analfabeti si ignoranti cu privire la scopul existentei lor. Aceasta masa de oameni fara capatai erau, de cele mai multe ori, folosite in luptele pentru putere duse in sanul burgheziei ei fiind extrem de simplu de manipulat fie prin oferirea de diverse ajutoare fie prin terorizarea lor continua. Dificultatile vietii de zi cu zi facea ca acesta patura sociala nefericita sa sporeasca din ce in ce mai mult. Aceasta situatie avea efect negativ prin faptul ca in sanul acestei populatii sarace se declansau numeroase epidemii care aveau, de cele mai multe ori, efecte devastatoate asupra intregii populatii din respectiva regiune. Astfel, aparitia oricarui focar de infectie ducea, aproape intotdeauna, la decimarea populatiei marilor orase. Pe de alta parte infractionalitatea era la ordinea zile, talhariile, violurile, rapirile si inclusiv crima fiind foarte des intalnite, viata din temnita fiind mai de dorit decat cea de pe strada. O buna parte a populatiei sarace era dispusa la revolte sociale venite in sprijinul orcarei persoane care avea ceva de oferit pentru a le da o mica speranta la viata.

 

Din nefericire, anul 1347 aduce cu sine unul dinte cele mai infioratoare momente din istoria Europei. In luna Octombrie a acestui fatidic an, un numar de 12 corabii sub pavilion italian ancoreaza in portul sicilian Messina. Intregul echipaj era slabit, unii deja decedasera iar altii erau foarte aproape de moarte. Nimeni nu s-a putut explica motivele acestei situatii. Pe langa echipajul muribund, vasele aduceau cu ele si alti calatori aproape nelipsiti de pe orice fel de astfel de mijloc de transport: sobolanii. Rozatoarele au parasit cala vaselor in momentul in care acestea au ancorat in port ducand in interiorul orasului acele mici fiinte pe care ei insisi le gazduiau: puricii. Nimic special pana acum. Acest tablou era zugravit la fiecare transport naval de marfa. Diferenta este ca, de data aceasta, acesti purici purtau cu ei o bacterie care avea sa fie vinovata de moartea a peste o treime din populatia Europei, mai precis a zeci de milioane de oameni, locuitori in special ai marilor orase de pe batranul continent. Vorbim despre flagelul care va ramane in istorie drept moartea neagra sau ciuma, asa cum este cunoscut in termeni pedicali. Efectele erau devastatoare. In doar cateva saptamani, epidemia cauza atat de multe victime incat se sapau gropi comune usiase in care sa se arunce cadavrele. Multi dintre cei care incercau sa trateze sau se ocupau de ingrijirea celor bolnavi se infectau la randul lor si mureau in doar cateva luni. Bogatii, saracii, tinerii, batranii, credinciosii si ignorantii, infractori sau oameni cu teama de lege, toti erau ucisi deopotriva de aceasta infectie nemiloasa. Foate putine zone au ramas neafectate. Pentru ca nu se cunostea cauza infectiei nu se gaseau metode de interventie si de gestionare a flagelului. Nu dupa multa vreme s-a ajuns la concluzie, nesurprinzatoare tinand cont de conditiile spirituale in care se gasea populati, ca tot acest flagel nu reprezinta altceva decat pedeapsa si blestemul lui Dumnezeu indreptat impotriva unui popor care nu vrea sa il caute si sa il urmeze. Aceasta concluzie a avut un efect de si mai mare inrobire a constiintei umane in favoare Bisericii Romano-Catolice, administratorul de drept al harului, milei si iertarii lui Dumnezeu. Moartea neagra punea umanitatea fata in fata cu judecata lui Dumnezeu. Viata omului devenise un lucru efemer si ca atare era mult mai de dorit ca omul sa se ocupe de vesnicia sa decat de viata aceasta trecatoare, care oricum era supusa atator capricii ale sortii. In consecinta, omul de rand, aflat in fiecare clipa fata in fata cu sfarsitul unei vieti oricum infioratoare, era dispus sa renunte la toate resursele necesare vietii doar pentru a castiga favoarea Bisericii si de a avea astfel acces la iertarea pacatelor si astfel sa evite milioanele de ani de chin in Purgatoriu.

 

Razboaiele purtate intre diferite puteri ale Europei, conflicte armate costisitoare atat din puct de vedere financiar dar si din punct de vedere a resurselor umane utilizate, decima si mai mult resursele si asa putin disponibile si avea rolul sa duca la pierderea a numeroase vieti omenesti. Vestul Europei a fost martora celebrului conflict de o suta de ani purtat intre cele Anglia si Franta, conflict in care s-au consumat numeroase resurse financiare si s-a pus capat multor vieti omenesti, multi dintre ele reusind sa supravietuiasca epidemiilor de ciuma. Biserica Romano-Catolica era implicata la randul ei in astfel de conflicte sponsorizand pe rand pe fiecare dintre cei implicati in functie de interesul de moment. Bratul de fier al papalitatii are acum atat de bine pus la punct incat nici un fel de suveran al Europei de apus nu indraznea sa se opuna initiativei papale. Cei care au hotarat si au  prins curaj sa actioneze netinand cont de interesul Romei au fost de cele mai multe ori umiliti si, in cele din urma, au pierdut puterea.

 

Exista cronici ale acelor perioade care vorbesc cat se poate de clar despre faptul ca societatea europeana era impartita, neoficil, in patru mari structuri: (1) cei ce se roaga sau clerul romano-catolic (2) nobilii sau detinatorii de feude (3) soldatii sau aparatorii natiunilor si a nobilimii (4) muncitorii de rand. Cei din urma, desi putini la numar, trebuiau sa tina prin activitatea lor aproape trei sferturi dintre oamenii care populau aceste meleaguri. Starea taranilor si a micilor intreprinzatori privati devenea, asadar, una estrem de umilitoare fiind deplansa in consecinta de catre conicarii vremii.

 

In tot acest context istoric mai aparea un factor extrem de depresiv. Scandalurile in care era implicata institutia papala parea fara finalitate. Papii si cei aflati in anturajul acestora erau, de cele mai multe ori, oameni fara nici un fel de scrupule si fara nici cea mai mica urma de credinta. Pozitiile cheie din conducerea Bisericii Romano-Catolice se cumpara sau se mostenea in urma unor abuzuri de putere. Scopul celor ca accesau aceste functii era exclusiv imbogatirea in regim de urgenta, deoarece perioada petrecuta in fruntea Bisericii era una, de cele mai multe ori, limitata. Astfel, acestia trebuiau sa stoarca toate resursele de care aveau nevoie si astfel puneau taxe impovaratoare pe umerii parohilor care, la randul lor, erau nevoiti sa isi jefuiasca credinciosii pentru a satisface setea de avere a inaltilor prelati. Din memoria europenilor inca nu disparuse complet nici celebrul conflict papal cunoscut drept captivitatea babilorniana a papalitatii, cei saptezeci de ani in care papa nu mai a uzat de Roma pentru asi conduce Biserica.

In ciuda tuturor problemelor cu care lumea crestina din apusul Europei se confrunta, puterea papala nu trebuia sa scada in intensitate. Pentru asi intari suprematia asupra Bisericii, papalitatea a hotarat sa construiasca sau sa renoveze o serie de edificii in Vatican, edificii care sa vorbeasca atat prezentului cat si posteritatii despre grandoarea si opulenta Bisericii Romano-Catolice. Cum visteria Vaticanului era din ce in ce mai goala datorita conflictelor armate pe care le sponsoriza dar si datorita jafului aflat la ordinea zilei, Papa de la Roma se afla intr-un impas greu de depasit in realizarea palnurilor sale de maretie. Deaceea, pentru a face rost de banii necesari contructiri bazilicii Sf. Petru din Roma, papa Leon al X-lea pune bazele unui noi sistem abuziv de stoarcere a resurselor financiare avand ca obiectiv afectarea sentimenteleor religioase ale populatiei. Cu aceasta ocazie se pun in vanzare celebrele indulgente. Acestea erau niste documente bisericesti prin intermediul carora se garanta celui care le achizitiona iertarea tuturor pacatelor comise pana la data respectiva. Indulgentele au fost trimise spre vanzare in Europa iar o buna parte din populatie a gasit ca binevenita o astel de initiativa sfanta si nu este de mirare cunoscand deja sumbra perspectiva asupra vietii existenta la aceea data. Ulterior, pentru a mai stoarce finantele populatiei, indulgentelor le-a fost extinsa puterea ajungandu-se ca acestea sa garanteze iertatea tuturor pacatelor, trecute, prezente sau viitoare indiferent de gravitatea acestora. Iertarea putea sa fie achizitionata nu numai in dreptul platitorului ci si pentru oricare alta persoana, inclusiv pentru decedati. Prin intermediul indulgentelor, prezenta in chinurile Purgatoriului putea sa fie complet eliminata sau, in cel mai rau caz, mult diminuata, in functie de gravitatea pacatelor comise de persoana in numele careia sa facea achizitia. Cum la acea vreme aproape fiecare cetatean al Europei avea cel putin o persoana draga decedata, fie mama sau tata, sot sau sotie, frate sau sora sau copii, ecoul acestei masinarii de escrocat din punc de vedere spiritual era unul inimaginabil. Mii de oameni se inghesuiau sa cumpere aceste indulgente cheltuind chiar si ultima resursa necesara hranei zilnice. In ciuda triumfului inregistrat de promoterii acestui sistem, au existat voci care au protestat impotriva acestui lucru. Nu neaparat impotriva indulgentelor in sine ci in mod special impotriva tehnicilor manipulative pe care prelatii le foloseau in a convinge populatia sa achizitioneze cat mai multe astfel de documente. In toiul acestui efort de vanzare a indulgentelor, un strigat a strabatut Europa cu iuteala si amploarea unui fulger declansat in mijlocul furtunii. La 31 octombrie 1517, un obscur calugar augustinian, profesor si doctor in teologie din estul Germaniei, ajungea fata in fata cu usile din lemn masiv ale catedralei castelului din Wittenberg, landul Saxonia, si pironea in cuie un document continad 95 de teze prin intermediul carora autorul lor expunea abuzurile comertului de indulgente. Acest aproape necunoscut calugar era Martin Luther, cel care, cu aceasta ocazie, fara sa intentioneze asa ceva, avea sa declanseze Reforma Protestanta.

 

Asadar, la finalul Secolului al XV-lea, Europa era un spatiu complet diferit fata de ceea ce vedem astazi. Un spatiu al dezolarii si al epidemiilor, un spatiu in care ciuma sau alte boli puteau sa ucida un intreg oras in doar cateva zile, o regiune in care doar putini copii reuseau sa supravietuiasca mai mult de cinci ani. In aceasta lume a intunericului exista o singura consolare, Biserica si mantuirea pe care aceasta o promitea omului. Aceasta promisiune a facut in Evul Mediu ca Biserica sa devina cea mai puternica institutie din lume, mai bogata de cat ne putem imagina, mai puternica decat regii si imparatii lumii dar, in acelasi timp, tiranica si corupta. O putere care avea sa fie sfidata si infruntata de un singur om, un om care, mai mult ca oricare altul, este creditat ca fiind cel care a dat startul la cea mai mare trezire spirituala de la Cincizecime si pana in prezent, eveniment care, din punct de vedere istoric este cunoscut drept Reforma Protestanta din Germania.

 

Este foarte greu sa vorbesti astazi despre istoria Europei, in mod special, dar si a lumii in general, fara sa se faca referire la marele reformator german din Secolul al XVI-lea. Dr. Martin Luther a fost un teolog si scriitor extrem de prolific iar gandirea lui, in mod special cea referitoare la mantuirea numai prin credinta, a influentat in mod radical si ireversibil istoria Europei de Apus dar si a altor zone importante ale lumii. Ideea conform caruia omul trebuie sa fie liber in ceea ce crede si ca fiecare om este pretios in ochii lui Dumnezeu sunt lucruri pentru care acest om simplu a ajuns sa infrunte, de unul singur, cea mai mare putere politico-sociala din vremea lui. Martin Luther, pe drept, poate sa fie creditat ca fiind responsabil de cea mai mare emancipare cunoscuta vreodata in istorie. A fost cel care s-a opus Bisericii Romano-Catolice, aceasta imensa, impenetrabila si imbatabila institutie a Evului Mediu si a cerut ca dreptul lui divin de a fi liber in a urma invatatura lui Dumnezeu sa ii fie respectat. Istoria nu are decat cateva exemple de oameni care au infruntat pe cei “atotputernici” din vremea lor si una dinte aceste povesti o veti putea citii sub forma unui serial de-alungul urmatoarelor saptamani, pana la 31 octombrie cand vom sarbatori impreuna implinirea a patru sute noua zeci si opt de ani de la nasterea Reformei Protestante.

 

Viata si activitatea lui Martin Luther (1483 -1546)

 

Viata lui Martin Luther, vazuta din exterior a fost una extrem de simpla gravitand in jurul teritoriilor numite Turingia si Wittemberg din landul Saxonia, Germania. Doar cateva calatorii l-au dus pe marele reformator german afara din aceasta regiune aflata la estul Sfantului Imperiu Roman. In toata aceasta perioada orizontul istoriei s-a schimbat radical in Europa in mod special sub influenta umanismului. Prezentul era dominat de figurile importante ale marilor imparati Maximilian I si Carol al V-lea, al papilor Leon al X-lea, Clement al VII-lea si Paul al III-lea dar si de numele unor mari oameni de arta sau oameni de stiinta precum Raphael, Michelangelor, Durer, Copernic si Paracelsus. Cu toate acestea, cel putin in prima parte a vietii, Martin Luther nu a fost impactat de aceste schimbari majore deoarece, limitat la imprejurimile sale natale, reformatorul a crescut ca un copil tipic din Evul Mediu Tarziu.

 

Martin Luther s-a nascut la Eisleben in ziua de 11 Noiembrie 1483 fiind, probabil, cel mai mare dintre cei noua copii ai lui Hans si Margarethe Luther. A fost botezat in cea de a doua zi de viata primindu-si numele de la sfantul care patrona ziua respectiva, exact asa cum era obiceiul in acea perioada istorica. Dat fiind ca oportunitatile de afaceri erau limitate in Eisleben, la doar cateva luni de la nasterea lui Martin, familia lui s-a mutat in orasul Mansfeld, o adevarata metropola a regiunii Turingia. Aici, datorita harniciei si seriozitatii, Hans Luther ajunge sa devina coproprietar al unor mine de cupru si a unor topitorii lucru care duce la o crestere a calitatii vieti pentru familia Luther. Cu toate acestea, viata lor nu a fost una imbelsugata iar Margarethe Luther continua sa adune lemne din padure si sa le vanda pentru a aduce un plus de resurse la veniturile familiei.

 

Sub influenta societatii in care traiau, Hans si Margarethe Luther aveau o serie de principii foarte stricte dar, asa cum spuneam, des intalnite in vremea respectiva. Este deja foarte cunoascut faptul ca Martin s-a lovit deseori de duritatea cu care parintii sai isi educau copiii. Nu de putine ori acestia isi pedepseau pruncii folosind metode violente. Martin Luther, sub atenta calauzire a mamei sale a imbratisat invatatura Bisericii Romano-Catolice iar copilaria i-a fost marcata de multe dintre viziunile superstitioase ale vietii crestine din Evul Mediu. Cu toate acestea, reformatorul a aratat intotdeauna respect pentru parintii sai.

 

Incepand cu anul 1490, timp de sapte ani, Martin Luther a studiat la scoala din Mansfeld iar incepand in anul 1497, tatal sau l-a trimis sa studieze la Magdeburg. Aici, tanarul Martin a avut parte de o viata foarte dura si plina de privatiuni. A fost gazduit de “fratii vietii in comun”, o organizatie cu origini in Olanda. Dupa doar un an, Martin Luther s-a mutat la scoala parohiala Sfantul Gheorge din Eisenach. In primavara anului 1501, Martin Luther s-a inscris la Universitatea din Erfurt. Aici a experimentat o viata care se apropia enorm de mult de ceea ce caracteriza viata monahala din perioada respectiva. A studiat artele liberale, studii care erau necesare pentru oricine dorea sa devina avocat, medic sau teolog. Dupa patru ani de eforturi a absolvit  cu rezultate maxime. In anul 1505 a primit diploma de Master obtinand a doua medie din Universitate. Urmand dorinta tatalui sau, Martin Luther incepe sa studieze dreptul. A urmat o scurta perioada in care viata lui Martin Luther a impletit momente de seriozitate cu momente de rebeliune specifica varstei sale.

 

In anul 1505 ciuma avea sa loveasca nemilos orasul Erfurt. Epidemia a supus orasul fricii unei morti iminente si a umplut stazile de cadavre abandonate la voia intamplarii. Ideea unei pedepse venite din partea lui Dumnezeu incepea sa domine mintile tuturor oamenilor mai ales ca, de la o zi la alta, mortea lua tot mai multi dintre ei. Groaza era cu atat mai mare cu cat in ultima suta de ani, ciuma a ucis aproape o treime din populatia Europei. Aceste ecouri morbide reveneau acum in sufletul locuitorilor Turingiei. De data aceasta, epidemia de ciuma il afecta in mod direct pe Martin Luther. Trei dintre prietenii sai au fost rapusi de boala. Astfel, evenimentele succedate cu o mare iuteala l-au pus pe viitorul reformator fata in fata cu mania lui Dumnezeu, cu judecata Acestuia si cu perspectiva unei vesnicii traite sub condamnare. In mod providential, viata lui Martin Luther a fost crutata.

 

Data de 2 iulie 1505 avea sa se transforme intr-unul dintre marile repere ale vietii lui Martin Luther dar si a istoriei Reformei Protestante din Germania devenind astfel vestita in intreaga lume crestina. Aflat pe drumul dintre casa parinteasca si Erfurt, Martin Luther, acum in varsta de 23 de ani, a fost prins in mijlocul unei furtuni violente. Evenimentul l-a afectat extrem de mult in mod special datorita faptul ca tanarul a fost convins ca nu o sa supravietuiasca. I-a promis Sfintei Ana ca se va calugari daca viata lui va fi crutata. Acest eveniment nu a fost un simplu atac de panica. Martin Luther a fost practic transformat prin intermediul acestui eveniment. Gandirea lui si atitudinea lui a devenit, brusc, alta. Viata lui Martin Luther a fost inundata de constiinta spirituala si de nevoia de a trai dupa voia lui Dumnezeu. Viitorul reformator a inteles pe deplin nevoia de a se impaca cu Creatorul sau si de a duce o viata devotata acestuia. Acesta poate fi considerat, fara ezitate, momentul de convertire interioara a lui Martin Luther, o convertire care, la un moment dat, a fost comparata cu convertirea Sfantului Apostol Pavel pe drumul catre Damasc.

 

In consecinta, la doar doua saptamani de la momentul furtunii, la 17 iulie 1505, Martin Luther, in ciuda opozitiei intampinate in randul familiei si a prietenilor, a devenit calugar intr-o manastire apartinand Ordinului Augustinian din Erfurt. Hans Luther a fost extrem de revoltat datorita deciziei fiului sau si acest lucru a dat nastere unui conflict care a arunca o umbra peste relatia tata-fiu pentru mai bine de doua zeci de ani.

 

In primul an trait in calitate de calugar, Martin Luther a trecut prin stadiul de “novice”. In aceasta perioada s-a familiarizat cu normele si reglementarile vietii monahale si s-a supus unui intens studiu al Sfintelor Scripturi. Cu toate acestea, Martin Luther nu a reusit sa atinga nici pe departe pacea interioara pe care si-o dorea. Era devotat meditatiei, rugaciunii si descoperirii mantuirii. De sapte ori pe zi participa la Sfanta Liturghie, inclusiv in mijlocul noptii. Privatiunile erau imense. Manca foarte putin, vorbea retinut doar in anumite momente in care acest lucru era permis si se imbraca in cel mai rudimentar mod. Ordinul Augustinienilor era foarte cunoscut pentru severitatea cu care se raportau la viata monastica. Cu toate ca a cautat sa indeplineasca toate cerintele care i se impuneau, Martin Luther nu a gasit pace ci, mai degraba, suferinta lui spirituala s-a agravat. Astfel, nu este de mirare ca tanarul calugar s-a aruncat in cel mai sever tip de asceza, acceptand sa manance foarte putin si rar, dormind foarte putin, spovedindu-se si rugandu-se in cea mai mare parte a timpului. Luther credea la acel moment ca imitand patimile Mantuitorului si pedepsindu-si trupul va castiga lupta cu dorintele carnale care il puneau in opozitie cu Dumnezeu. Martin Luther, din pacate pentru sufletul sau, se indeparta din ce in ce mai mult de ceea ce el cauta si simtea acest lucru din ce in ce mai acut. Privind la un Dumnezeu drept si atotputernic caruia nu reusea sub nici o forma sa ii intre in voie si sa ii indeplineasca cerintele, anxietatea lui Luther a devenit atat de puternica incat ajunsese practic un muribund. Acest lucru a avut insa un efect providential deoarece l-a apropiat pe viitorul reformator de studiul Sfintelor Scripturi, si nu vorbim despre un studiu scolastic ci despre o dorinta de al cunoaste pe Dumnezeu in sens existential si personal.

 

In data de 2 Mai 1507, Martin Luther a fost ordinat preot si a primit ordinul de a incepe sa studieze teologia. In consecinta a inceput sa ii studieze e Gabriel Biel, Ockham, Duns Scotus, Petrus de Ailly si Toma d’Aquino. In paralel, teologia Sfantului Augustin, Episcopul de Hippo, era cea in studiul careai Martin Luther isi gasea cea mai mare placere si careia ii acorda o importanta deosebita. In aceasta perioada a intrat in contact si cu gandirea lui Dionysios Aeropagitul dar si cu misticii si umanistii germani, precum Tauler, Reuchlins si Wimpfeling. Toate aceste studii il determinau pe Martin Luther sa inteleaga ca ii devenea aproape imposibil sa se poata raporta corect la cerintele atotputernicului Dumnezeu cu toate eforturile dramatice pe care le facea in acest sens.

Trebuie sa remarcam faptul in aceasta perioada, a mai existat un aspect care a catalizat marea schimbare care urma sa se petreaca in viata viitorului reformator. Este vorba despre intalnirea si despre relatia pe care Martin Luther avea sa o traiasca cu Johannes von Staupitz, vicarul general al Ordinului Augustinian in teritoriile germane. Despre Staupitz se cunoaste faptul ca era profund influntat de teologia Sfantului Augustin, Episcopul de Hippo dar si un student al Sfintelor Scripturi pe care le studia cu sanguinta. In providenta lui Dumnezeu, Johannes von Staupitz avea sa devina duhovnicul lui Martin Luther, lucru care s-a dovedit foarte interesant deoarece tanarul calugar, manat de depresiile sale spirituale, cerea sa se spovedeasca si sa dicute cu duhovnicul sau de nenumarate ori pe zi. La cererea lui Johannes von Staupitz, in anul 1508, Martin Luther pleaca sa studieze la Wittenberg. Timp de un an aprofundeaza etica lui Aristotel si obtine o diploma de Master. Este un moment important in viata lui Martin Luther deoarece acum ajunge sa il cunoasca si sa se apropie de Frederick cel Intelept, printul elector al Saxoniei si fondatorul Universitatii din Wittenberg dar si de Georg Spalatin, capelan al printului, cei doi jucand un rol foarte important in nasterea si succesul Reformei Protestante de mai tarziu.

 

In anul 1509 revine la manastirea din Erfurt. Ordinul Augustinian se confrunta in aceasta perioada cu o serie de controverse interne si, in consecinta, liderii ordinului cauta medierea Romei. In toamna anului 1510, Martin Luther este insarcinat sa calatoreasca la Roma pentru a sustine cauza in fata cardinalilor. Aceasta calatorie avea sa contribuie radical la viitorul marelui refomator. Calatoreste insotit de un alt calugar si se intreapta spre orasul care era, la propriu, inima Bisericii Romano-Catolice. Martin Luther este hotarat sa profite la maxim din punct de vedere spiritual de aceasta calatorie in cel mai important oras al crestinatatii apusene si astfel sa ajunga mai aproape de Dumnezeul cel atotputernic. Calatoria de la Erfurt la Roma a durat doua luni, doua luni de mers pe jos, de dormit sub cerul liber si de expunere la numeroase pericole. Dar tanarul calugar nu vedea nimic dintre acestea ci astepta cu infrigurare momentul in care va intra pe poarta maretei cetati. Acest moment emotionant a avut loc in luna octombrie. Martin Luther a intrat in Roma intr-o perioada in care aceasta se afla la apogeul luxului sau. Michelangelo terminase de pictat Capela Sixtina, Rapfael aproape ca terminase si el decorarea apartamentelor papale. Toate acestea au facut ca Roma sa fie o revelatie uimitoare si socanta pentru tanarul calugar care pasea emotionat pe stazile ei. Era manat de ideea ca se afla cu adevarat intr-un oras sfant in prezenta lui Dumnezeu. Dar acest sentiment inaltator avea sa se spulbere in foarte scurt timp. Foarte rapid, Martin Luther avea sa vada partea intunecata a acestui maret oras pe care, initial, il vedea plin de sfintenie. Roma era o metropola in care se discuta mai mult despre bani si afaceri decat despre religie. Biserica din Roma se transformase intr-o masina de strans bani si era total instrainata de scopul ei spiritual.  Foarte curand, Luther a realizat ca nu se afla intr-o Biserica, in prezenta lui Dumnezeu, ci in mijlocul celei mai mari corporatii existente la momentul respectiv. Roma nu avea nimic sfant in ea. Totul de rezuma la finante si putere. Liderii Bisericii lui Cristos, in frunte cu Papa, nu erau nici pe departe slujitori ai lui Dumnezeu ci erau niste veritabili oameni de afacere si iscusiti conducatori de osti. Cu aceasta ocazie, Martin Luther a concluzionat ca Roma este un loc spiritual locuit aproape in totalitate de oameni lipsiti complet de spiritualitate. Viitorul reformator avea sa descopere ca in Roma se practicau la vedere pacate care aveau sa il socheze. Aceasta experienta l-a devastat complet pe tanarul calugar care se lupta din rasputeri sa se apropie de Dumnezeu. In Roma, inima Bisericii Romano-Catolice, nimeni nu mai vorbea limba lui Dumnezeu. Totul se rezuma la profit financiar, profit pe care Biserica era bucuroasa sa il obtina inclusiv de pe urma credinciosilor aflati in pelerinaj. Cu aceasta ocazie a intrat in contact pentru prima data cu „indulgentele”, documente papale care in urma achizitionarii la un anumit pret garantau iertarea pacatelor si salvarea din chinurile purgatoriului, locul in care omul avea sa isi ispaseasca pacatele pentru sute de mii de ani inainte de a li se permite sa ajunga in Ceruri. Datorita acestor conditii, vanzarea indulgentelor reprezenta o afacere inimaginabil de profitabila pentru Biserica Romano-Catolica. Pentru Martin Luther a fost pentru prima data cand a realizat cat de antagonista este credinta sa fata de ceea ce Biserica Romei practica. Drama lui Luther nu consta neaparat in superficialitatea cu care Biserica Romei slujea lui Dumnezeu ci datorita faptului ca aceasta Biserica nu mai reflecta nimic din ceea ce insemna crestinismul.

In anul 1511, Martin Luther s-a intors in manastirea din Erfurt mai deziluzionat si mai daramat spiritual decat era atunci cand, plin de entuziasm, pornise pe drumul spre Roma. Tacut si dezamagit, tanarul calugar si-a reluat stilul de viata anterior spovedindu-se de aproape patru ori pe zi, uneori aceste spovedanii durand si cate cinci ore. Restul zilei il petrecea in penitenta si rugaciune. Era din ce in ce mai instrainat inclusiv de garantia iertarii pacatelor cu toate ca depunea eforturi uriase de a aduce in spivedanie chiar si cele mai neinsemnate lucruri pe care le facea si de care se temea ca sunt in contradictie cu voia lui Dumnezeu. Dar nici asa, calugarul augustinian nu simtea sub nici o forma usurarea iertarii acestor pacate. Devenea din ce in ce mai constient de faptul ca in loc sa ajunga sa indeplineasca voia lui Dumnezeu, in realitate ajungea sa se instaineze si chiar sa isi urasca Creatorul.

 

In providenta lui Dumnezeu, Johannes von Staupitz observa acest dezastru spiritual in care se adancea ucenicul sau si, in anul 1512, hotaraste sa il scoata din lumea manastirii si sa il trimita sa isi ia doctoratul in teologie la Universitatea din Wittenberg. Urmeaza momente de calmitate pentru Martin Luther care se pregateste sa devina profesor de teologie la Universitatea din Wittenberg cu toate ca era de parere ca acest efort pe care urma sa il depuna il va ucide. In harul lui Dumnezeu gaseste putere sa finalizeze cu succes cerintele universitare si devine doctor in teologie. Acest grad universitar ii conferea lui Martin Luther nu doar posibilitatea de a preda teologie ci si privilegiul de a isi exprima opiniile in cadrul diverselor dispute teologie, desigur in masura in care acestea erau in consonanta cu ceea ce Biserica Romano-Catolica sustinea.

 

Activitatea de profesor la Wittenberg a debutat cu o serie de prelegeri teologice anticipate pe Cartea Psalmilor (1513-1514), Epistola Sfantului Apostol Pavel catre Romani (1515-1516), Epistola Sfantulu Apostol Pavel catre Galateni (1516-1517) si Epistola catre Evrei (1517-1518). Spre slava lui Dumnezeu, doua dintre aceste pretioase documente pentru studiul teologiei Reformei Protestante exita traduse si in limba romana. Prelegerile tinute in acesta perioada demostreaza faptul ca Martin Luther se afla intr-un proces de transformare si ca se detasase de gandirea scolastica oferind o interpretare din perspectiva biblica diferita de cea oferita de traditia Bisericii Romano-Catolice. Tinand cont de acest lucru, avem fundamentul sa afirmam faptul ca reforma teologica a lui Martin Luther nu a fost un eveniment spontan, nu a avut loc peste noapte, ci a fost un proces complex dezvoltat pe o perioada de mai multi ani.

 

In aceasta perioada, Martin Luther, pe langa munca academica a prelut si responsabilitatea de predicator la parohia Bisericii din Castelul Wittenberg. Aceasta imbinare de eforturi a facut ca Martin Luther sa se dezvolte ca teolog si ca slujitor iar in anul 1514 deja era principalul predicator al orasului Wittenberg. Predicile lui Martin Luthera erau cat se poate de ancorate in realitate, fara patos retoric, fiind pline de experiente din viata reala. Pe langa interpretarea Sfintelor Scripturi, lui Luther ii facea o mare placere sa memoreze pasaje din Biblie si sa lucreze la materiale catehice, lucru care va prezenta un imens avantaj pentru viitor.

 

In anul 1515, papa Leon al X-lea a reinviat un obicei destul de raspandit in Evul Mediu desi necanonizat de catre Biserica. In ciuda tuturor problemelor cu care lumea crestina din apusul Europei se confrunta, puterea papala nu trebuia sa scada in intensitate. Pentru asi intari suprematia asupra Bisericii, papalitatea a hotarat sa construiasca sau sa renoveze o serie de edificii in Vatican, edificii care sa vorbeasca atat prezentului cat si posteritatii despre grandoarea si opulenta Bisericii Romano-Catolice. Cum visteria Vaticanului era din ce in ce mai goala datorita conflictelor armate pe care le sponsoriza dar si datorita jafului aflat la ordinea zilei, Papa de la Roma se afla intr-un impas greu de depasit in realizarea palnurilor sale de maretie. Deaceea, pentru a face rost de banii necesari contructiri bazilicii Sfantul Petru din Roma, papa Leon al X-lea readuce in actualitate un sistem abuziv de stoarcere a resurselor financiare avand ca obiectiv afectarea sentimenteleor religioase ale populatiei. Cu aceasta ocazie se pun in vanzare celebrele indulgente. Acestea erau niste documente bisericesti prin intermediul carora se garanta celui care le achizitiona iertarea tuturor pacatelor comise pana la data respectiva. Indulgentele au fost trimise spre vanzare in Europa iar o buna parte din populatie a gasit ca binevenita o astel de initiativa sfanta si nu este de mirare cunoscand deja sumbra perspectiva asupra vietii existenta la aceea data. Ulterior, pentru a mai stoarce finantele populatiei, indulgentelor le-a fost extinsa puterea ajungandu-se ca acestea sa garanteze iertatea tuturor pacatelor, trecute, prezente sau viitoare indiferent de gravitatea acestora. Iertarea putea sa fie achizitionata nu numai in dreptul platitorului ci si pentru oricare alta persoana, inclusiv pentru decedati. Prin intermediul indulgentelor, prezenta in chinurile Purgatoriului putea sa fie complet eliminata sau, in cel mai rau caz, mult diminuata, in functie de gravitatea pacatelor comise de persoana in numele careia sa facea achizitia. Cum la acea vreme aproape fiecare cetatean al Europei avea cel putin o persoana draga decedata, fie mama sau tata, sot sau sotie, frate sau sora sau copii, ecoul acestei masinarii de escrocat din punc de vedere spiritual era unul inimaginabil. Mii de oameni se inghesuiau sa cumpere aceste indulgente cheltuind chiar si ultima resursa necesara hranei zilnice.

 

Din Wittenberg, multi dintre membrii parohiei lui Martin Luther s-au deplasat la Magdeburg pentru a putea profita de ocazia achizitionarii unei astfel de indulgente. Documentul papal conferea celui care il achizitiona un fals sentiment religios de siguranta cu privire la mantuire. Indignat cu privire la aceasta consecinta, Martin Luther si-a exprimat ingrijorarea de la anvonul Bisericii sale si si-a canalizat studiile tocmai pentru a intelege mai bine acest subiect legat de justificarea credinciosului si despre iertarea pacatelor. Afundat in studiul Sfintei Scripturi, Martin Luther a inteles ca salvarea nu poate sa fie una atat de ieftina incat sa fie obtinuta prin intermediul achizitionarii unei indulgente. Viitorul reformator incepea sa inteleaga faptul ca mantuirea este obtinuta de Cristos si oferita omului pacatos in dar de catre un Dumnezeu iubitor. Tot ceea ce trebuia omul sa faca ara aceea ca trebuia sa isi puna inima goala la picioarele lui Cristos si sa primeasca din mana Acestuia darul salvarii. Luther a inceputa sa inteleaga ca omul nu are nevoie de interactioneze cu minutioasele si impovaratoarele ceremonii ale Bisericii menite sa il conduca pe om la mantuire. Problema mantuirii nu era intre om si Biserica ci intre om si Dumnezeu. Acest moment era cu adevarat revolutionar pentru spiritualitatea crestina si l-a marcat definitiv pe calugarul aflat acum la Wittenberg care experimenta pentru prima data emotia nasterii din nou, a convertirii la adevarata credinta in Cristos. In astfel de conditii in care mantuirea reprezenta un dar din partea lui Dumnezeu, un har, o gratuitate, Martin Luther intelegea cat se poate de clar ca Biserica Romano-Catolica savarsea un mare abuz atunci cand cauta sa vanda aceasta mantuire si cauta beneficiu financiar de pe urma acesteia. Incet, incet, Martin Luther se transforma vizibil dintr-ul fiul devotat al Bisericii Romano-Catolice in cel ce avea sa devina cel mai mare oponent al abuzurilor savarsite de aceasta.

 

In astfel de circumstante, Martin Luther s-a revoltat vizibil impotriva abuzurilor care caracterizau Biserica Romano-Catolica. Privitor la comerul cu indulgente, Luther a redactat o scrisoare adresata Arhiepiscopului de Mainz, Albert von Brandenburg, prin intermediul careia nu critica indulgentele in sine ci, mai degraba, deplangea modul total nespiritual in care acestea erau promovate si avertiza asupra efectului nefast pe care acestea le aduceau in viata spirituala a crestinului. Principala obiectie a viitorului reformator era aceea ca oamenii deveneau din ce in ce mai putin constienti de pacatul lor si de gravitatea acestuia si, deasemenea, deveneau din ce in ce mai putin constienti ca iertarea se afla unilateral in puterea lui Dumnezeu. Pentru ca nu a primit atentia cuvenita cu privire la problemele ridicate, Martin Luther s-a hotarat sa convoace o dezbatere publica cu privire la aceasta problema arzatoare pentru Biserica si, in consecinta, la data de 31 Octombrie 1517 a tintuit pe usa Bisericii din Wittenberg un document continand nouazeci si cinci de teze pe care dorea sa le aduca la cunostinta publica. Spre surprinderea lui Martin Luther, cele nouazeci si cnci de teze s-au raspandit cu mare iuteala in toata Germania. Aceasta perioada marcheaza inceputul unei activitati fara precedent al tanarului calugar si profesor de teologie din Wittenberg.

 

Atitudinea lui Martin Luther nu putea sa treaca neobservata la Roma desi, initial, aceasta a fost considerata doar o cearta intre niste calugari din Germania.

 

La inceputul verii anului 1518, ca urmare a propunerii lui Martin Luther de a se organiza o dezbatere pe tema indulgențelor, Ordinul Augustinian, de care apartinea Martin Luther in calitate de calugar, a solicitat o dispută oficială la care vor participa conducerea ordinului, în fata carora Martin Luther sa isi poata sustine pozitia exprimata in cele nouazeci si cinci de teze. Disputa a avut loc în cadrul reuniunii a Ordinului Augustinian de la Heidelberg, în aprilie 1518 si a primit denumirea de „Disputa de la Heidelberg”. Adversarii lui Martin Luther au fost plini de speranta ca preotul din Wittenberg ar urma sa fie redus la tăcere, dar Johannes Staupitz s-a asigurat ca Martin Luther avea sa beneficieze de echitabilitate, deoarece el ra, în general, in acord cu pozitia viitorului reformator. În cadrul disputei, Martin Luther a prezentat o "teologie a crucii", spre deosebire de o "teologie de gloriei" prezentata de adversarii sai. Disputa are, in multe privinte, o rezonanta istorica mai importanta decat cele noua zeci si cinci de teze deoarece aceasta scoate in evidenta o maturizare teologica a calugarului din Wittenberg si o detasare de gandire medievala romano-catolica. Disputa de la Heidelberg i-a adus lui Martin Luther o prima victorie in mod special prin faptul ca a reusi sa aduca de partea sa mai multi teologi importanti din Germania printre care Martin Bucer, Johannes Brenz si Erhard Schnepf. Concluzia trasa de adversarii lui Luther, in frunte cu Johannes von Eck, profesor de teologice la Ingolstadt si unul dintre principalii oponenti ai lui Martin Luther, a constat in o noua dezbatere între el și sustinatorii opiniilor lui Luther, dezbatere care a avut loc la Leipzig in anul 1519, disputa pe care o vom detalia ulterior.

 

In vara anului 1518, la Roma a fost deschiu un proces impotriva lui Martin Luther in care acesta era acuzat oficial de erezie. Situatia parea fara speranta pentru reformatorul german si pentru sustinatorii lui. Cel mai probabil, Roma avea sa il excomunica pe Martin Luther si, mai apoi, sa ii interzica activitatea de predicare in toata Germania. Fata in fata cu aceasta situatie delicata, Martin Luther a solicitat sprijinul printilor germani pentru ca acestia sa il sustina inaintea imparatului Sfantului Imperiu Roman. Unul dintre cei mai importanti printi care a raspuns pozitiv la solicitarea lui Luther a fost printul elector al Saxoniei, Frederick cel Intelept. Acest suport primit de catre Martin Luther avea sa se dovedeasca a fi unul dintre cele mai favorabile si unul dintre elementele care au influentat cel mai mult succesul Reformei Protestante din Germania. Fara suportul lui Frederick cel Intelept, cel mai probabil, reformatorul ar fi sfarsit rapid in flacarile rugului asemenea altor pre-reformatori.

 

In mod concret, primul beneficiu primit de catre Martin Luther a fost acela ca aliatul sau, Frederick cel Intelept, i-a cerut Papei ca reformatorul sa fie examinat in Germania ci nu la Roma unde, cel mai probabil, Luther ar fi fost trimis la rug. In consecinta, din dorinta de a nu intra in conflict cu cel mai puternic si cel mai influent print al Germaniei, Papa a cerut organizarea unei Diete la Augsburg in luna octombrie a anului 1518, in cadrul careia sa se dezbata problema lui Luther. Discutiile au fost conduse de catre legatul papal Cajetan, un calugar dominican foarte educat si care a primit imputernicirea papala de al readmite pe Martin Luther in Biserica daca acesta avea sa se dezica de toate invataturile propagate incapand din octombrie 1517. In ciuda presiunilor facute de reprezentantii Papei, Martin Luther a ramas ferm in credinta sa si, prin urmare, cardinalul Cajetan i-a cerut lui Frederick cel Intelept sa il extradeze pe ereticul Luther la Roma pentru a fi judecat pentru erorile propagate. In providenta lui Dumnezeu, printul elector a ramas si el ferm pe pozitie si a refuzat cererea lui Cajetan. La randul sau, Frederick cel Intelept a cerut ca Martin Luther sa fie judecat in Germania de catre un tribunal format din teologi impartiali. Reprezentantii Bisericii Romano-Catolice nu au putut accepta o posibila infrangere si au facut tot ceea ce era necesar pentru ca dezbaterea cu ereticul german sa continue.

 

In vara anului 1519, teologul romano-catolic Johannes von Eck a initiat o noua dezbatere cunoscuta sub numele de „Disputa de la Leipzig” desfasurat in perioada iunie-iulie la Castelul Pleissenburg în Leipzig.desfasurata in perioada iunie-iulie la Castelul Pleissenburgdesfasurat in perioada iunie-iulie la Castelul Pleissenburg în Leipzig.. In cadrul acestor discutii, la care Martin Luther initial nu a participat, a fost vizata problema indulgentelor pentru ca mai apoi sa se axeze pe primatul papal. Ajuns la Leipzig, Martin Luther a sustinut faptul ca papa nu este infailibil ba mai mult el a si demostrat faptul ca poate sa greseasca si a dat ca exemplu decizia luata la Conciliul de la Konstanz (1414-1418) de al executa prin ardere pe rug pe Jan Hus. In urma Disputei de la Leipzig, Martin Luther a castigat simpatia mai multor umanisti printre care cel mai important a fost Erasmus von Rotterdam, chiar daca ganditorul olandez nu s-a solidarizat oficial cu reformatorul german. Cu toate aceste, Johannes von Eck a reusit sa obtina declararea invataturilor lui Martin Luther ca fiind eretice cu toate ca sub nici o forma nu putem sa afirmam ca romano-catolicul ar fi „castigat” in cadrul acestei dispute teologice. In urma dezbaterii de la Leipzig, Papa Leon al X a impus cenzura asupra invataturilor si asupra scrierilor lui Martin Luther si l-a amenintat pe reformator cu excomunicarea din Biserica Romano-Catolica daca acesta nu renunta la a le mai sustine.

 

Anul 1520 este remarcabil datorita lucrarilor pe care Martin Luther le scrie. In „Von den guten Werken” (in limba romana: „Despre faptele bune” publicata de catre editura Logos, Cluj Napoca), reformatorul dovedeste faptul ca se axeaza pe o critica teologica care are drept scop reinoirea Bisericii pe baza invataturilor Sfintei Evanghelii. Autorul expune invataturile Reformei Protestante pornind de la interpretarea celor zece porunci. Miezul acestei lucrari este ideea ca doar credinta este capabula sa implineasca poruncile lui Dumnezeu datorita faptului ca prin credinta Dumnezeu ofera omului libertatea de a face fapte bune.

 

O a doua lucrare importanta aparuta in anul 1520 este „An den christlichen Adel deutscher Nation von des christlichen Standes Besserung” (in limba romana: „Discurs catre nobilimea germana” publicata de catre editura Logos, Cluj Napoca), lucrare in care Martin Luther se concentreaza pentru ai determina pe nobilii germani sa participe la o reforma a crestinismului. Reformatorul neaga pretentiile la suprematie universala a papei si ataca divizare nescripturala a crestinismului intre laici si preoti. Aceasta lucrare a fost un adevarat succes literar la vremea respectiva fiind tiparit in nu mai putin de patru mii de exemplare in doar cateva zile.

 

O a treia lucrare aparuta in anul 1520 este „Von der babylonischen Gefangenschaft der Kirche” (in limba romana: „Despre robia babiloniana a Bisericii” publicata de catre editura Logos, Cluj Napoca). Aceasta este o lucrare un pic diferita fata de cele precedente deoarece se adreseaza unui public educat din punct de vedere teologic. Martin Luther face o analiza sistematica a doctrinei Sfintelor Sacramente. Reformatorul german trateaza amanuntit fiecare sacrament al Bisericii Romano-Catolice expunand motivele pentru care Reforma Protestanta aproba ca sacramente doa Botezul, Sfanta Impartasanie si spovedania pe care o leaga de Euharistie. Deasemenea, Martin Luther face lumina cu privire la Sacramentul Sfantului Botez si cu privire la Sacramentul Sfintei Impartasanii eliminand toate acele elemente care otravisera aceste mijloace ale harului in perioada Evului Mediu. Prin intermediul acestei lucrari, Luther nu a intentionat sub nici o forma sa profaneze Biserica ci scopul sau a fost acela de a o reforma. Dupa ce a analizat aceasta teza a lui Martin Luther, umanistul olandez Erasmus von Rotterdam a remarcat faptul ca ruptura dintre Reforma Protestanta si Biserica Romano-Catolica a devenit imposibil de vindecat.

 

Tot in anul 1520, Martin Luther publica lucrarea „Von der Freiheit eines Christenmenschen” (in limba romana: „Despre libertatea crestinului” publicata de catre editura Logos, Cluj Napoca) in cadrul careia reformatorul portretizeaza relatia sanatoasa pe care crestinul trebuie sa o traiasca cu Dumnezeu. Prin credinta, Dumnezeu ii face pe crestini sa fie liberi de propriile lor eforturi de justificare si ii echipeaza pentru a putea servii aproapelui lor. Pe scurt, crestinii liberi sunt caracterizati de dragoste fata de aproapele lor.

 

Scrierile lui Martin Luther nu au fost primite in mod uniform in Germania. Desi ele aveau un succes cu totul neasteptat, a existat si o impotrivire serioasa fata de acestea. De exemplu, Universitatile din Köln si din Lowen le-au condamnat cu fermitate ca fiind eretice. Cu toata opozitia intampinata, era din ce in ce mai clar faptul ca Biserica Romano-Catolica nu se mai confruntase, in toata istoria ei, cu o opozitie atat de puternica si de bune fundamentata. In toata aceasta perioada, devenea evident faptu ca opozitia dovedita de romano-catolici il convingeau din ce in ce mai mult pe Martin Luther cu privire la vocatia lui de reformator al Bisericii lui Cristos.

 

La Roma, actiunile si scrierile lui Martin Luther au provocat o furie fara precedent si l-au convins pe Papa Leon al X-lea sa apeleze la arma letala a Bisericii Romano-Catolice, excomunicare. Papa avea puterea sa il condamne pe Martin Luther la mania vesnica a lui Dumnezeu prin scoaterea acestuia in afara Bisericii si a mantuirii care se afla in mainile acesteia.  La 15 Iunie 1520, Papa Leon al X-lea emite celebra bula „Exurge Domine” (Scoală Doamne) prin care critica un numar de patruzeci și unu de afirmații extrase din cele noua zeci si cinci de teze dar si din scrierile ulterioare ale lui Martin Luther și il amenința pe reformator cu excomunicarea dacă, într-o perioadă de șaizeci zile, nu va retracta aceste invataturi. Martin Luther a primit o copie oficială, purtand sigiliul papal, la începutul lunii octombrie 1520. La început, reformatorul s-a îndoit cu privire la veridicitatea copiei și a crezut ca este vorba despre un fals. Cu toate acestea el a comentat că bula nu este altceva decat lucrarea lui anticrist, indiferent de originea sa, in teza intitulata „Adversus Execrabile Antichristi Bullam” (Împotriva Bulei Execrabile a lui Antihrist) iar la 10 Decembrie 1520 a ars o copie a bulei papale in public.

 

Eforturile reformatoare ale lui Martin Luther nu au atras atentia doar in cadrul Bisericii Romano-Catolice. In anul 1520, Frederick cel Intelept a primit o vizita neasteptata din partea imparatului Sfantului Imperiu Roman, Carol al V-lea. Unul dintre motivele acestei vizite era ingrijorarea imparatului cu privire la Martin Luther. Carol era un sustinator declarat al Bisericii Romano-Catolice dar era doar un tanar de nouasprezece ani, lipsit de tact si de experienta in dialog. Nu i-a fost deloc greu lui Frederick cel Intelept, un maestru al politicii, sa il convinga pe tanarul imparat ca Martin Luther nu trebuie nicidecum predat autoritatilor din Roma ci ca reformatorul at trebui, cel putin pentru inceput, anchetat cu privire la opiniile sale revolutionare in cadrul unei viitoare diete imperiale, ocazie cu care imparatul ar putea sa se edifice cu privire la punctele principale din teologia calugarului din Wittenberg.

 

Dat fiind ca Martin Luther nu a retractat nimic din ceea ce afirmase in perioada 1517-1520, la 3 ianuarie 1521, papa a emis bula „Decet Romanum Pontificem” prin intermediul careia il declara pe reformatorul german ca fiind oficial eretic si il excomunica din Biserica Romano-Catolica. Un legat papal a purtat bula de excomunicare prin teritoriile germane cu scopul de a imprastia teroare in randul celor care il simpatizau pe Martin Luther. Papa ii ameninta cu excomunicare pe toti aceia care indrazneau sa il sustina sau se aliau in orice fel cu reformatorul german. In mod surprinzator insa, cu cat legatul papal inainta inspre nord, cu atat mai multa impotrivire gasea in randul populatiei germane. Sute de copii ale bule de excomunicare au fost arse sau aruncate in rauri. Roma constanta cu stupoare ca germanii erau puternic atasati de reformatorul lor din Wittenberg.

 

La 6 Martie 1521, tinand cont de sfaturile primite de la Frederick cel Intelept, Carol al V-lea il cheama pe Martin Luther sa isi sustina punctul de vedere la Dieta Imperiala de la Worms incepand cu luna ianuarie 1521, avand garantia imparatului ca nu va fi in nici un fel de pericol. Martin Luther avea la dispozitie sase luni pentru asi sustine punctul de vedere, timp suficient sa isi sistematizeze sistemul teologic si sa porneasca in lugul drum catre dieta imperiala. Calatoria lui Luther catre Worms s-a transformat intr-o adevarata procesiune, reformatorul fiind primit ca un erou in fiecare cetate prin care trecea. Luther era, el insusi, surprins de enorma popularitate de care se bucura in randul germanilor, lucru care se transforma intr-o mare incurajare pentru el. In providenta lui Dumnezeu, drumul acesta spre Worms ii oferea lui Martin Luther minunata ocazie de a predica Evanghelia foarte multor germani insetati dupa Adevar in Biserici care deveneau supra-aglomerate.

 

In data de 16 Aprilie 1521, Martin Luther a intrat in localitatea germana Worms ca sa apară în fața Dietei Imperiale, fiind insotit de profesorul Jeromee Schurff. Despre ceea ce s-a intamplat la Worm si dupa, va vom expune in urmatorul articol.

 

Dieta de la Worms (Reichstag zu Worms) s-a desfasurat in perioada 28 Ianuarie - 25 Mai 1521 fiind prezidata de catre imparatul Carol al V-lea. Martin Luther a fost convocat sa apara inaintea Dietei de la Worms pentru a retracta tot ceea ce afirmase cu privire la Biserica Romano-Catolica si cu privire la Papa de la Roma. De asemenea, el trebuia sa isi marturiseasca public greselile cu privire la ceea ce scrisese despre Sfintele Evanghelii, despre natura Bisercii si despre starea prezenta a crestinatatii.  Oponentul lui Martin Luther la aceasta dieta a fost deja cunoscutul Johannes von Eck, unul dintre cei mai remarcabili teologi romano-catolic din teritoriile germane si un aparator al papalitatii si al Bisericii Romano-Catolice.

 

Marele reformator german, desi tocmai fusese excomunicat de catre Biserica Romano-Catolica si era acuzat de erezie, este surprinzator de bine primit la Worms. Atat Luther cat si reprezentantii Bisericii Romano-Catolice si cei ai Sfantului Imperiu Roman sunt puternic surprinsi de popularitatea teologului din Wittenberg. Practic, noua din zece germani il primeau pe Martin Luther ca un erou si isi aratau astfel impotrivirea fata de Biserica Romano-Catolica. Lucrurile au mers atat de departe incat au existat voci care cereau inclusiv moartea Papei de la Roma. Cu toate acestea, la Worms erau adunati cei mai puternici oameni ai Bisericii Romano-Catolice, cu totii pregatiti pentru o singura misiune, aducerea la tacere pentru totdeauna a reformatorului german. Pentru prima data, Martin Luther se afla, de unul singur, fata in fata cu toata puterea Bisericii Romano-Catolice, un moment greu de imaginat cu privire la incarcatura de care era caracterizat. O presiune istorica si greu de descris apasa pe umerii si pe constinta reformatorului din Wittenberg.

 

In data de 17 Aprilie 1521, Martin Luther s-a infatisat inaintea celor care il acuzau. Teologul de la Wittenberg se infatisa inaintea Dietei imperiale in calitate de eretic, de dusman al Bisericii, fiind deja excomunicat. Johann von Eck a prezentat dietei un numar de aproximativ 25 de scrieri apartinand lui Martin Luther, scrieri despre care afirma ca sunt pline de erezii si cerea ca reformatorul sa isi declare pozitia fata de aceste idei. Martin Luther, care a recunoscut faptul ca toate aceste scriei ii apartin, trebuia sa aprobe scrierile sau sa se dezica de acestea. Este momentul in care reformatorul impune faptul ca tot ce tine de constiinta sa trebuie sa ramana cu fermitate subordonata Cuvantului lui Dumnezeu ci nicidecum hotarilor conciliilor sau a deciziilor papale. Totusi, Martin Luther cere Dietei sa ii permita sa isi pronunte decizia a doua zi, deoarece doreste un timp pentru a reflecta corect la ceea ce va urma sa afirme.

 

In data de 18 Aprilie 1521, Martin Luther a revenit inaintea celor prezenti la Dieta de la Worms. Martin Luther a afirmat ca scrierile sale sunt de trei feluri, carti devotionale, carti care combat faptele abuzive ale slujitorilor Bisericii Romano-Catolice si carti care, intr-adevar, contin anumite afirmatii aspre, pe care ar fi dispus sa le retracteze daca “ar putea ilustra voastră majestate, preacinstiţii nobili, sau oricine altcineva care este in stare să‑mi demaşte erorile, să mărturisească impotriva greşelilor mele, răsturnindu‑le cu ajutorul scrierilor prorocilor sau ale evangheliştilor? De indată ce mi se dovedeşte că greşesc, sint gata să renunţ la orice invăţătură falsă, iar eu voi fi primul care va arunca in foc aceste cărţi ale mele“. In fata unui astfel de raspuns, lui Martin Luther i s-a cerut sa ofere o formulare concreta, lipsita de ambiguitati. Atunci, teologul de la Wittenberg a formulat celebra sa afirmatie care a inaugurat una dintre cele mai mari schimbari din istorie, afirmatie care a dus, practic, la nasterea Reformei Protestante: “de vreme ce ilustra voastră majestate şi preacinstiţii nobili doresc un răspuns simplu, il voi da in felul următor, fără ocolişuri şi fără să ascund nimic: dacă nu sint convins prin mărturia Scripturilor sau prin pură raţiune, căci eu nu mă incred numai in papă sau numai in concilii, intrucit este ştiut că s‑au făcut vinovaţi de greşeli şi contradicţii, atunci rămin legat de Scripturile pe care le‑am citat, iar conştiinţa mea este inrobită de Cuvintul lui Dumnezeu. Nu pot şi nu vreau să retractez nimic, pentru că nu este nici corect, nici sănătos să te impotriveşti propriei conştiinţe” iar mai apoi a rostit celebra sa fraza: “nu pot face altfel, aceasta este poziţia mea, fie ca Dumnezeu să-mi ajute. Amin!”. Cu aceaste afirmatii s-a nascut cu adevarat protestantismul.

 

Momentul este cu adevarat unul dintre cele mai importante repere din istoria Europei deoarece marcheaza prima declaratie care adirma libertatea de constiinta a individului. Niciodata in istorie, un om simplu, aproape neputincios, nu a reclamat un astfel de drept in fata acelora care detineau puterea absoluta atat din punct de vedere spiritual cat si politic. Atitudinea lui Martin Luther reprezinta prima expunere moderna a conceptelor de libertate individuala. Reformatorul nu a militat pentru libertatea sa ci pentru o libertate generala a tuturor oamenilor in probleme de constiinta.

 

In urma analizarii pozitiei lui Martin Luther, la 25 mai 1521, Dieta de la Worms, prin Imparatul Imparatul Carol al V-lea (Carol Quintul), a emis „Edictul din Worms” declarând urmatoarele: „se interzice de acum înainte oricui să îndrăznească, fie prin cuvinte sau prin fapte, sa primeasca, sa apere, sa susțina sau sa favorizeze pe Martin Luther. Dimpotrivă, vrem ca el să fie prins și pedepsit ca un eretic notoriu, precum merita, să fie adus personal în fața noastră, după care il vom comanda in mod corespunzător. Cei care vor ajuta la capturarea lui vor fi răsplătiti cu generozitate pentru munca lor”. Nunțiul Papal prezent la Dieta, Girolamo Aleandro, a întocmit acuzatiile aduse lui Martin Luther, care au fost încorporate în Edictul din Worms prin care Martin Luther era declarat ca fiind un eretic încăpățânat și s-a interzis citirea sau deținerea scrierilor sale.

 

Acesta a fost punctul culminant al conflictului teologic aparut între Martin Luther și Biserica Romano-Catolică cu privire la necesitatea reformarii Bisericii, în special cu privire la practica vanzarii de indulgențe. Cu toate acestea, au existat si alte probleme mult mai profunde, care au alimentat acest conflict teologic de proportii istorice. La nivel teologic, Martin Luther a contestat autoritatea absolută a papei asupra Bisericii lui Cristos prin menținerea expresa a faptului că doctrina indulgențelor, autorizata și promovata de către Papa, a fost una greșita. Martin Luther a susținut că mântuirea este numai prin credință (Sola Fide) fără referire la fapte bune, milostenie, penitență, sau Sfintele Sacramentele ale Bisericii, Botezul si Sfanta Impartasanie. Martin Luther a susținut că Sfintele Sacramentele sunt un "mijloc de har", ceea ce înseamnă că în timp ce harul lui Dumenzeu este împărtășit prin Sfintele Sacramente, acțiunea in sine in  apartine exclusiv lui lui Dumnezeu fara sa aiba loc vreo implicare a individului. Harul este opera exclusiva a lui Dumnezeu fara a exista o cooperare din partea omului. Prin „mijloacele harului”, Dumnezeu naste credinta in inima omului iar, prin aceasta credinta, crestinul devine capabil sa urmeze si sa implineasca voia lui Dumnezeu. Martin Luther a contestat, de asemenea, autoritatea Bisericii asupra doctrinelor, susținând că toate doctrinele și dogme Bisericii care nu se regasesc în Sfanta Scriptură trebuie inlaturate din invatatura Bisericii (Sola Scriptura).

 

Pentru a proteja autoritatea Papei și a Bisericii, precum și pentru a menține activa doctrina indulgențelor, oficialii Bisericii Romano-Catolice l-au convins pe Imparatul Carol al V-lea (Carol Quintul) ca Martin Luther reprezinta o amenințare grava și i-au cerut să autorizeze condamnarea sa de către Sfântul Imperiu Roman. A fost momentul in care reformatorul a fost aproape convins ca sfarsitul lui a fost pecetluit si ca va sfarsi in fata Inchizitiei, cel mai probabil ars pe rug. Cu toate acestea, o scrisoare neasteptata avea sa ii dea sperante reale cu privire la supravieturire. Imparatul Carol al V-lea, sub presiunea maselor a refuzat arestarea lui Martin Luther la Worms cu atat mai mult cu cat ii garantase lui Frederick cel Intelept faptul ca reformatorul din Wittenberg va fi in siguranta in toata perioada pentrecuta la Worms. Oponentii lui Luther au inteles si acceptat pozitia dificila in care se afla imparatul insa au admis faptul ca acesta ar putea sa fie ucis pe drumul de intoarcere la Wittenberg fara sa existe nici un fel de repreziuni pentru cei care vor face acest lucru.  In providenta lui Dumenzeu, reformatorul Martin Luther a scăpat de asasinare, fiind „rapit in secret” de catre cavalerii lui Frederick cel Intelept, in drum spre Wittenberg, și dus în izolare la Castelul Wartburg.

 

Martin Luther a stat departe de lume, in Castelul Wartburg, pentru aproape un an, din Mai 1521 si pana in Martie 1522.  Secretul a fost unul atat de mare incat reformatorul si-a schimbat infatisarea lasandu-si barba si purtand nume de Junker Jörg (tanarul sau cavalerul Jörg). Este o perioada dificila pentru reformator care trebuie sa stea departe de reforma inceputa si deasemenea, este un timp de profunda reflectie spirituala personala. Totusi, pentru Luther, izolarea este dificil de tolerat. Studiaza asiduu Sfanta Scriptura si lucreaza la corectarea unora dintre lucrarile sale. Scrie diverse predici si tratate teologice printre care celebrul comentariu la Luca 1:46-56 intitulat Das Magnificat” dar si un tratat teologic indreptat impotriva ordinelor manastiresti prin care respinge obligativitatea juramintelor monahale.  

 

Insa, de departe cea mai importanta activitate depusa de Martin Luther la Castelul Wartburg, in mila lui Dumnezeu, reformatorul a tradus Noul Testament din limba greaca în limba germană. Lucrarea lui Martin Luther este lansata in luna Septembrie a anului 1522 si este tiparita in trei mii de exemplare care sunt terminate in doar cateva zile. In luna Decembrie apare o noua editie, urmand ca, de-a lungul anilor, Noul Testament in limba germana sa fie reeditat de nu mai putin de opzeci si cinci de ori si publicat in aproximativ o suta de mii de exemplare, un record incredibil pentru timpurile respective.

 

Perioada de izolare la Castelul Wartburg se termina la fel de brusc precum a si inceput, reformatorul fiind fortat de evenimente sa revina de urgenta la Wittenberg. Reforma inceputa de Martin Luther ajunsese intr-un impas datorita unor abateri grave de la invatatura evanghelica curata. Trebuie sa spunem ca protestului initiat si dezvoltat de catre Martin Luther s-au aliniat diverse persoane sau grupuri de persoane manate de un zel cat se poate de nespiritual dar revolutionar. Din nefericire, pentru o parte dintre oameni, Martin Luther nu era un reformator al Bisericii ci un spirit revolutionar autentic, un erou politico-social al Germaniei. Aceste grupuri revolutionare, impreuna cu unele grupuri care au considerat ca Biserica avea nevoie de o reforma radicala iar cea initiata si dezvoltata de catre reformatorul din Wittenber era insuficienta, s-au constituit in cei care aveau sa agite si sa tulbure Reforma Protestanta inca din primii ani de existenta. Aceste grupuri de oameni care considerau necesara o reforma radicala au primit numele de „entuziasiti” si, prin efortul lor, au dus la o degenerare a Reformei. Sub influenta acestor „entuiasti” si a atitudinii lor radicale, sute de calugari paraseau manastirile, preotii isi paraseau parohiile si se casatorea, multe Biserici erau vandalizate de catre sustinatorii iconoclasmului radical, zeci de opere de arta sacra fiind distruse. Aceasta rebeliune radica devenea aproape de neoprit.

 

In primavara anul 1522, la Wittenberg au izbucnit primele turbulente generate de catre grupurile de entuziasti. Initial, Martin Luther a cautat sa tina situati sub control prin intermediul unor scrisori pe care le scria de la Castelul Wartburg, dar cand situatia a degenerat, reformatorul a fost nevoit sa revina in Wittenberg. La inceputul lunii martie 1522, Martin Luther a predicat in fieca zi. Reformatorul a cautat sa opreasca iconoclasmul radical promovat de catre entuziasti dar si faptul ca Reforma nu trebuia impusa prin violenta ci prin predicarea Cuvantului lui Dumnezeu. Acesta a fost momentul in care reformatorul a concluzionat ca Biserica trebuie reorganizata pentru ca sa corespunda Cuvantului lui Dumnezeu. Luther s-a detasat de tot ceea ce entuziastii practicau. Reforma Protestanta nu insemna violenta, distrugerea proprietatilor, luare de vieti omenesti si nici impunerea doctrinelor religioase prin violenta.

 

Impins de situatie, in providenta lui Dumnezeu, Martin Luther reformeaza serviciul de inchinare a Bisericii Evanghelice, dar face acest lucru cu prudenta pentru evitarea unor consecinte nefaste. Liturghia Bisericii este tradusa in limba germana si adaptata astfel incat sa devina un evanghelica. Sunt traduse diverse imnuri existente in Biserica Romano-Catolica dar se si compun imnuri noi, acest lucru reamintind de faptul ca Martin Luther era un extraordinar de bun muzician si compozitor. Evanghelicii au demarat si o organizare a activitatii Bisericii. Cersetoria in numele Bisericii a fost interzisa. Unul dintre sistemele sociale care a concentrat cel mai mult energia reformatoare a lui Martin Luther a fost invatamantul. Reformatorul a deplans public dezinteresul fata de educatie si a militat pentru sustinerea si dezvoltarea scolilor publice astfel incat toti germanii sa poata sa invete carte. In privinta preotilor, Martin Luther a inteles faptul ca un om nu poate sa slujeasca fara sa dispuna de o pregatire teologica si din acest motiv a demarat un proces de educatie academica pentru viitorii preoti. Educatia viitorilor preoti a devenit, astfel, o prioritate pentru Biserica Evanghelica, iar acest accent pus pe educatie, in general, avea sa se dovedeasca un enorm progres pentru o societate aflata, cu foarte putine exceptii, la limita analfabetismului.

 

Anul 1525 avea sa aduca una dintre cele mai mari si mai grave controverse asociate Reformei Protestante si care a oferit o imensa gura de oxigen tuturor acelora care contesta Reforma Lutherana si pe Martin Luther. Este vorba despre Razboiul Taranesc. Inca din anul 1523, reformatorul Martin Luther a sesizat faptul ca Thomas Müntzer, unul dintre adeptii masurilor reformatoare, dovedea reale tendinte de extremist, misticismul promovat de catre acesta incepand sa se raspandeasca in randul populatiei. Unul dintre acele elemente la care Thomas Müntzer era un extremist era acela ca el considera ca Dumnezeu ii incurajeaza pe tarani sa preia puterea lumeasca si sa instituie Imparatia lui Dumnezeu pe Pamant. Atfel, la inceputul anului 1525, Thomas Müntzer a devenit protagonistul unor miscari sangeroase in Turingia, violente care ii implica pe tarani. Martin Luther a acceptat faptul ca multe dintre cererile avansate de catre rasculati sunt cat se poate de legitime dar, reformatorul considera faptul ca nimic nu ii indreptateste pe tarani sa isi castige aceste drepturi si sa isi impuna opiniile prin violenta asa cum sustinea Thomas Müntzer. Reformatorul afirma faptul ca, in conformitate cu Sfanta Scriptura, taranii trebuiau sa ramana credinciosi lui Dumnezeu si sa astepte ca Acesta sa raspunda cauzei lor. Luther sustinea faptul ca Isus Cristos si Sfintii Apostoli au predat invatatura conform careia omul trebuie sa arate respct celor care ii sunt „stapani”. Putem spune ca Martin Luther a empatizat cu miscarea taraneasca pana la momentul in care acestia, condusi de fanaticul Thomas Müntzer, au recurs la o serie de violente inimaginabile pentru a rasturna sistemul secular si s-au deslantuit impotriva autoritatilor din Turingia. Reformatorul din Wittenberg, pe drept cuvand, a considerat faptul ca taranii se fac vinovati de incalcarea pacii si a vointei lui Dumnezeu si astel nu a putut sa aprobe astfel de actiuni de teroare. In consecinta, Martin Luther a considerat faptul ca masurile reprezive indreptate impotriva taranilor erau cat se poate de legitime. Armatele printilor au inbusit insa in sange revolta taranilor, multi dintre rasculati fiind ucisi in lupte si nu numai.

 

Consecintele acestui Razboi Taranesc s-au dovedit, in mare parte, nefaste pentru Martin Luther. Romano-Catolicii au facut eforturi uriase pentru al declara vinovat pentru evenimente si au declarat ca masacrarea taranilor este o consecinta a faptului ca reformatorul s-a aliat cu printii in efortul de ai distruge. Acelasi lucru l-au facut si protestantii radicali, in special anabaptistii si urmasii acestora, in incercarea de a arata faptul ca reformatorii au fost niste persecutori si ca s-au folosit de aliante lumesti pentru a obtin diverse avantaje. Este foarte adevarat ca o foarte buna parte din tarani au fost dezamagiti de faptul ca Martin Luther nu s-a aliat cu ei si nu a militat pentru eforturile lor revolutionare indreptate impotriva autoritatilor seculare si, in consecinta, multi dintre ei au renunta la a mai urma Reforma Protestanta si au revenit in Biserica Romano-Catolica. Este insa enorm de dificil in prezent sa evaluam cinstit pozitia adoptata atunci de catre Martin Luther. Noi nu avem astazi parte de conjuncturile de atunci si nici nu sunte partasi modului de a gandi si traditiilor social-politice din vremea respectiva, astfel incat sa putem calcula posibilele erori ale lui Martin Luther si pozitia adoptata de catre acesta. Trebuie sa nu uitam faptul ca violentele initiate si propagate de catre Thomas Müntzer nu corespundeau cu ceea ce Sfanta Scriptura ne invata cu privire la ordinea si atitudinea sociala.

 

Din pacate pentru reformatorul Martin Luther, Razboiul Taranesc nu a fost singura problema majora a anului 1525. In acelasi an, Reforma Protestanta este devastata si de faptul ca Erasmus von Rotherdam intra in conflict deschis cu Martin Luther, un conflict teologic care a avut ca obiect doctrina despre liberul arbitru sau libertatea vointe. Desi cu patru ani inainte, in 1521, umanistul olandez simpatiza cu reformatorul german si chiar il incuraja in lucrarea sa, pe masura ce devenea suspect de lutheranism, Erasmus von Rotherdam a adoptat o atitudine impotriva lui Martin Luther. In luna Septembrie 1524, Erasmus von Rotherdam a scris un tratat in care apara pozitia Romano-Catolica cu privire la libertatea vointei omului, argumentand faptul ca omul, chiar si dupa caderea in pacat, continua sa aiba binecuvantarea unei vointe libere prin intermediul careia poate sa il aleaga pe Dumnezeu si poate sa faca fapte care sa fie placute lui Dumnezeu. Acest lucru venea in contrast cu ceea ce Martin Luther invata, anume faptul ca omul natural, nenascut din nou, se alfa in robia pacatului si a Divolului iar vointa sa este doar in aparenta libera deoarece ea insasi este in robia pacatului, omul nefiind capabil si neavand nici macar dorinta de al urma pe Dumnezeu si, in consecinta, faptele omului sunt indreptate spre rau. Erasmus von Rotherdam isi dovedea inclinatia semi-pelagianista in timp ce Luther era marcat de gandirea Sfantului Augustin, Episcopul de Hippo. Martin Luther sustinea ca vointa umana este libera sa faca multe lucruri pozitive din punct de vedere socio-uman insa, din punct de vedere spiritual ea este in robia pacatul, deci nu exista in realitate o vointa libera fara interventia supranaturala a lui Dumnezeu. Credinta si convertirea nu sunt rezultate ale efortului uman si rezultate ale harului lui Dumnezeu. Subiectul a dus la detasarea oficial a lui Erasmus von Rotherdam de Martin Luther si de Reforma Protestanta, lucru care a mai adus o noua povara pe umerii reformatorului german.

 

Cu toate acestea, anul 1525 nu ramane in istoria vietii lui Martin Luther doar un an nefast. La 13 iunie 1525, Martin Luther, in varsta de 42 de ani, se casatorea cu Katharina von Bora, o fosta calugarita in varsta de 26 de ani. Katharina, impreuna cu un grup de alte tinere, in urma aderarii la invataturile reformate ale lui Martin Luther, au parasit manastirea si au venit la Wittenberg. Reformatorul german a considerat ca este mai mult decat necesar ca fiecare dintre aceste calugarite sa isi intemeieze o familie. Astfel, toate si-au gasit soti, exceptie facand Katharina pe care Luther a considerat ca este de datoria sa sa o ia de sotie. Martin Luther si Katharina von Bora s-au casatorit in prezenta catorva teologi de marca a Bisericii Evanghelice precum Justus Jonas, Johannes Bugenhagen si Lucas Cranach. Reformatorul si Katharina von Bora s-au bucurat de douazeci si unu de ani de casnicie fericita, timp in care au adus pe lume sase copii: Hans (1526-1575), Elizabeth (1527-1528), Magdalena (1529-1542), Martin (1531-1565), Paul (1533-1593) si Margarete (1534-1570)

 

In mod paradoxal, Reforma Protestanta continua sa inainteze in Europa. Urmeaza o perioada in care aceasta depaseste granitele Germanie si ajunge in Belgia, Franta, Elvetia si Regatul Britanic. Cu toate acestea, in aceste regiuni, Reforma Protestanta va lua forme diferite fata de Reforma din Germania. In Elvetia se ramarca reformatorii Huldrych Zwingli (1 ianuarie 1484 - 11 octombrie 1531) la Zürich si Jean Calvin (10 iulie 1509 - 27 mai 1564) la Geneva. Urmeaza o perioada in care Biserica Evanghelica din Germania va incepe sa isi sistematizeze credinta in ceea ce vor forma, ulterior, confesionalismul evanghelic lutheran: Micul Catehismul al lui Martin Luther (1529), Catehismul Mare al lui Martin Luther (1529), Marturisirea de Credinta de la Augsburg (1530), Apologia Marturisirii de Credinta de la Augsburg (1531), Articolele de la Schmalkalden (1536) si Formula Concordiei (1577).

 

Martin Luther a fost un familist convins, un sot si un tata care s-a investit enorm inclusiv pe acest plan. Deasemenea, familia Luther a fost una foarte spitaliera, zeci de studenti si credinciosi fiind primiti in vizita in casa lor din Wittenberg. Katharina von Bora a fost o femeie inteligenta si activa, Martin Luther recunoscund ca ea a fost cea care s-a ocupat de aspectele finaciare si economice care au asigurat supravietuirea familiei. In contrast cu obiceiurile timpului respectiv, Martin Luther a numit-o pe Katharina von Bora ca fiind singurul sau mostenitor.

 

Edictul de la Worms nu a putut stopa mersul Reformei. Datorită luptelor pe care le avea de purtat cu Franţa şi Turcia, împăratul Carol al V-lea a fost nevoit să facă anumite concesii prinţilor din Imperiu. Dieta imperială din 1526 de la Speyer a hotărât ca fiecare stat al Imperiului să se comporte faţă de învăţătura lui Luther „aşa cum nădăjduiesc şi se încred să răspundă în faţa lui Dumnezeu şi a meastăţii imperiale.” Primul stat care a devenit evanghelic a fost  Prusia de Est. Au urmat Kursachsen şi Hessen.

 

In tot acest timp, in paralel cu viata de familie si cea ce teolog, Martin Luther a servit ca preot in parohia din Wittenberg. In anul 1535 el a fost numit decat permanent al Facultatii de Teologie din Wittenberg si a predat teologie timp de zece ani fara intrerupere. A fost o perioada in care a scris unu numar de paisprezece circulare si a sustinut nu mai putin de treisprezece dispute doctorale. Teologic vorbind, Martin Luther a urmarit intotdeauna sa puna in evidenta inima teologiei evanghelice (teologia Reformei Protestante), anume doctrina justificarii numai prin credinta, dar si doctrine precum trinitatea si antropologia evanghelica. S-a concentrat, deasemenea, pe instruirea cat mai profunda a preotilor evanghelici, in mod special pentru confruntarile teologice ale acestora cu preotii romano-catolici. Teologia a fost pentru Martin Luther o stiinta prin excelenta si reformatorul considera faptul ca in materie de teologie nu exista neutralitate, adevarul credinte manifestandu-se in termeni concreti.

 

Este o perioada in care Martin Luther inteprinde o serie de vizite in parohiile evanghelice sin Saxonia pentru a se asigura de faptul ca acestea sprijina cresterea in credinta a enoriasilor si ca sprijina sistemul de invatatmant pentru copii. Pe plan eclesiastic, Luthr munceste la definitivarea „liturghiei germane” incluzand liturghia pentru botez si casatorie, o carte de rugaciuni pentru copii, o noua editie de imnuri, o serie de predici si, desigur, in anul 1529, cele doua catehisme.

 

 In cadrul vizitelor efectuate in paroviile evanghelice din Saxonia, Martin Luther a observat faptul ca preotii nu aveau decat o pregatire teologica superficiala lucru care putea sa aduca prejudicii pentru proaspata Biserica Evanghelica.  Pentru a incuraja studierea Sfintelor Scripturi si a teologiei in randul preotilor, reformatorul a scris cele doua catehisme ale Bisericii Evanghelice, Micul Catehism, destinat in principal copiiilor si enoriasilor si Catehismul Mare, destinat in principal preotilor dar si credinciosilor evanghelici.

 

Micul Catehism, scris de Martin Luther în anul 1529, este o colecție de întrebări și răspunsuri cu privire la șase teme majore: Cele Zece Porunci, Crezul Apostolilor, Tatăl nostru (Rugăciunea Domnului), Sacramentul Sfântului Botez, Confesarea (Spovedania), și Sacramentul Sfantului Altar. Martin Luther a intentionat ca Micul Catehismul sa fie utilizat de către capul familiei pentru a invata pe membrii acesteia credința și viața creștină. De asemenea, Martin Luther a inclus in Micul Catehism cateva rugăciuni zilnice,  o serie de sfaturi pentru creștinii cu privire la diferitele lor chemări în viață și un ghid pentru creștini care sa ii ajute sa se pregătească pentru a primi Sacramentul Sfintei Cine. Pentru a explica invataturile sumarizate, Micul Catehism foloseste citate extinse din Sfanta Scriptura. Din Micu Catehism, in acelasi an, este dezvoltat Catehismul Mare, un document care acoperă în mai mare profunzime aceleași doctrine și subiecte abordate de Micul Catehism. Catehismul Mare a fost într-adevăr format dintr-o serie de predici editate de Martin Luther . Acesta a fost destinat în primul rând ca un instrument care ar putea fi utilizat de către păstori și profesori in vederea lărgirii cunoștințele lor despre învățăturile Sfintei Scripturi.

 

In prima saptamana a lunii Octombrie 1529 are loc Colocviul de la Marburg, o intalnire care a avut loc la Castelul Marburg, regiunea Hesse din Germania, fiind organizata la initiativa lui Philip I von Hesse . Discutiile au fost purtate intre reformatorii germani in frunte cu Martin Luther si Philipp Melanchthon si reformatorii elvetieni in frunte cu Huldrych Zwingli, John Oecolampadius si Martin Bucer avand ca scopt gasirea unei intelegeri cu privire la Sacramentul Sfintei Cine. Reformatorii germani erau sustinatori ai prezentei reale a trupului si sangelui Domnului Isus Cristos in cadrul Sacramentului Altarului in timp ce reformatorii elvetieni respingeau aceasta prezenta si sunstineau faptul ca Cina Domnului este doar un simbol.

 

Punctul principal de dicutie a fost prezenta fizica a Domnului Cristos in painea si vinul Sfintei Impartasanii. Expresiile “acesta este trupul meu” si “acesta este sangele meu” primeau interpretari diferite din partea reformatorilor. Astfel, Martin Luther si reformatorii din Wittenberg considerau ca interpretarea corecta nu poate sa fie alta decat cea literara iar credinciosul, chiar daca nu isi poate explica rational aceaste afirmatii, trebuie sa il creada pe cuvant pe Isus Cristos si sa ii accepte afirmatiile prin credinta. In schimb, Huldrych Zwingli impreuna cu reformatorii elvetieni, afirmau faptul ca Isus Cristos foloseste aceste expresi in sens figurativ excluzand o prezenta reala si afirmand faptul ca este vorba doar despre niste simboluri fiind totusi dispusi sa afirme prezenta spirituala a lui Isus Cristos in cadrul Sfintei Cine. In timpul discutiilor, reformatorul german Martin Luther a scris cu creta pe o masa de lemn celebra propozitie:hoc est corpus meum” (acesta este trupul meu) ca o concluzie ferma a pozitiei evanghelice cu privire la Sfanta Impartasanie.

 

Pozitia lui Martin Luther si a reformatorilor germani, un pic mai detaliat spune ca in Sacramentul Altarului, Domnul și Mântuitorului nostru ne ofera in mod concret, real, trupul și sângele sau jertfit pentru noi, sacrificiu prin care El a plătit pentru păcatele întregii lumi. Astfel, prin primirea trupul și a sângele Său, credinciosul primeste iertarea pacatelor, viață și mântuirea. Toti aceia care primesc painea si vinul, primesc si trupul și sângele lui Isus Cristos, fie că ei cred sau nu acest lucru si fie daca ei sunt vrednici sau nevrednici. Toate acestea deoarece cuvantul lui Cristos este cu adevarat sigur.  Credința în promisiunea lui Cristos este cea care ne face demni de a primi cuvintele de instituire a Sfintei Cine. Aceste cuvinte ale instituției își păstrează valabilitatea, putere si eficacitatea și, prin urmare, în virtutea acestor cuvinte, trupul și sângele lui Cristos sunt cu adevărat prezente, distribuite și primite in Sfanta Cina. Dumnezeu poate realiza mult mai mult decât ceea ce ne imaginam si credem noi că ar putea. Huldrych Zwingli impreuna cu reformatorii elvetieni considerau, in mare, faptul ca Isus Cristos nu poate sa fie prezent fizic in Sfantul Sacrament al Altarului deoarece natura umana impiedica acest lucru. Pozitia zwingliana devenea una anti-calcedon si respinge faptul ca cele doua naturi ale lui Isus Cristos sunt unite inseparabil. Reformatorii germani sustineau ca uniunea dintre cele doua naturi este atat de puternica incat intre cele doua naturi are loc un permanent schimb de atribute si, in acest fel, desi natura umana nu poate sa fie omniprezenta in sine insasi, datorita uniunii hipostatice, natura umana imprumuta omniprezenta de la natura divina a lui Isus Cristos.

 

După ultima runda de discuții, care a avut loc pe 3 Octombrie, Martin Luther, la cererea lui Philip I von Hesse, a pregătit un numar de cincsprezece puncte teologice cu privire la subiectul abordat, document care a primit numele de „Articolele de la Marburg”. Primele paisprezece articole prezentau doctrinele comune, adica acele articole de credinta care erau, in general, acceptate atat de reformatorii din Germania cat si de cei din Elveția, si care care nu au fost discutate in cadrul colocviului. Cel de-al cincisprezece-lea articol a declarat că "în prezent, nu suntem de acord cu privire la faptul ca corpul adevărat și Sângele [lui Cristos] sunt corporale prezente în pâinea și vinul". Articolele au fost discutate, revizuite, și semnat de catre teologii participanti și au fost acceptate de catre Philip I von Hesse ca o declarație de credință protestantă.

 

La 21 ianuarie 1530, împăratul Carol al V-lea a trimis de la Bologna niste scrisori prin intermediul carora isi facea cunoscuta intentia ca  o noua Dieta Imperial să se întâlnească în Augsburg, in data de 8 aprilie, cu scopul de a discuta și decide diverse probleme foarte importante pentru siguranta imperiului. Cu aceasta ocazie, imparatul i-a convocat pe prinții evanghelici din teritoriile libere ale Germaniei pentru asi explica convingerile lor religioase într-o încercare de a restabili unitatea religioasă și politică în Sfântul Imperiu Roman. Deși aceste scrisori au fost formulate într-un limbaj pacificator, invitatia la Dieta de la Augsburg a fost primita cu suspiciune de către printii protestanți. Philip de Hesse a ezitat să participe la Dieta, dar printul Elector al Saxoniei, care a primit si el invitatia de a participa la Dierta, le-a cerut lui  Martin Luther, Justus Jonas, Johannes von Bugenhagen și Philip Melanchton să se întâlnească în Torgau unde sa alcatuiasca un rezumat al credinței evanghelice lutherane, rezumat care să fie prezentat înaintea participantilor la Dieta de la Augsburg.

 

Acest rezumat a primit numele de "Articolele de la Torgau". La 3 aprilie, printul elector al Saxoniei și reformatorii au plecat de la Torgau și a ajuns la Coburg, la 23 aprilie. Reformatorul Martin Luther a fost nevoit sa ramana in Coburg deoarece el continua sa se afle sub Edictul de la Worms (1521), conform caruia era condamnat in calitate de eretic si oricine il intalnea il putea ucide fara a urma sa raspunda in fata legii. Grupul de evanghelici a ajuns la Augsburg in data de 2 mai 1530. In acest timp, Philip Melanchton, dat o forma finala Articolelor de la Torgau, forma pe care Martin Luther a aprobat-o la Coburg in 11 mai 1530.

 

La 23 iunie 1530, forma finală a textului a fost adoptat în prezența lui printul Elector al Saxoniei si a lui Philip de Hesse iar dupa citirea in fata celor prezenti, Mărturisirea a fost semnat de către intreaga delegatie a evanghelicilor. În timpul Dietei de la Augsburg, mai multe orase-stat din Germania si-au exprimat, de asemenea, acordul lor cu privire la aceasta mărturisire.

 

Împăratul Carol al V-lea a ordonat ca aceasta Marturisire de Credinta Evanghelica sa fie prezentata in cadrul sesiunii Dietei de la Augsburg din data de 24 iunie 1530. Cu aceasta ocazie, prinții evanghelici au cerut ca marturisirea lor să fie citita în public, insa imparatul a refuzat acesta cerere, facandu-se eforturi pentru a preveni citirea publică a documentului. Cu toate acestea, principii protestanti au declarat că nu vor lua parte la Dieta de la Augsburg daca nu li se va permite citirea publica a documentului. Pentru a evita ca marturisirea de credinta evanghelica sa fie citita in prezenta multor oameni, imparatul a hotarat ca aceasta sa fie prezentata intr-o capela micuta a Palatului Episcopal al orasului Augsburg, in loc ca acest lucru sa se faca in sala spatioasa in care se desfasurau sesiunile Dietei. La 25 iunie 1530, Marturisirea de Credinta Evanghelica a fost citita atat in limba latina cat si in limba germana de catre doi reprezentanti ai evanghelicilor, Christian Beyer si Gregor Brueeck.  Citirea documentului a durat aproximativ doua ore dupa care, cate o copie a marturisirii, in limba germana si in limba latina au fost oferite Imparatului Carol al V-lea. Dupa terminarea Dietei de la Augsburg, aceasta marturisire de credinta evanghelica a fost tiparita si facuta publica sub denumirea de „Marturisirea de Credinta de la Augsburg” sau „Confesiunea Augustana”.

 

In ciuda concluziilor neplacute cu care s-a terminat Dieta de la Augsburg, Martin Luther a considerat faptul ca proclamarea publica a Marturisirii de Credinta Evanghelica reprezenta un triumf de neegalat a cauzei Reformei. Martin Luther a inteles foarte bine ca este imposibila o reconciliere teologica intre cele doua Biserici dar continua sa spere in posibilitatea unei reconcilieri politice astfel incat evanghelicii sa isi poata manifesta liberi credinta in Cristos. Aceasta reconciliere politica nu se putea face insa prin compromiterea adevarului in nici unul dintre punctele sale. Potrivit lui Martin Luther, toata lumea crestina, deci inclusiv Papa, trebuie sa se subordoneze Cuvantului lui Dumnezeu care este regasit in Sfanta Scriptura.

 

Romano-catolicii au ramas incapatanati in a considera ca intreaga lume trebuie sa se supuna autoritatii Bisericii Romei si au sustinut ca Imparatul trebuie sa apere Biserica Romano-Catolica impotriva ereziilor evanghelicilor. Carol al V-lea trebuia sa sustina Biserica Romei deoarece jurase supunere Papei si, ca atate, el nu putea sa faca nici un fel de concesie lutheranilor. Exista voci care spun ca ar fi dorit sa faca astfel de concesii dar obligatia fata de Roma era covarsitoare. In ciuda unor convingeri romano-catolice profunde, Carol al V-lea era foarte constient de nevoia unei aliante politico-militare cu printii care devenisera evanghelici, imbratisand Reforma Protestanta. Din acest motiv, imparatul a ales sa foloseasca un ton bland si pacificator chiar si atunci cand a rostit amenintari la adresa printilor protestanti. Cu toate acestea, influenta reprezentantilor romano-catolici era atat de mare incat imparatul nu dorea o pace in afara autoritatii Papei de la Roma. La 3 iunie 1530, preotul personal al imparatului ii apunea acestuia ca nu exista nimic mai important pentru autoritatea imparatului decat rezolvarea problemelor existente in Germania. Intreaga crestinatate privea si astepta ca imparatul sa starpeasca erezia care infectase teritoriul german.

 

Toti romano-catolicii, inclusiv împăratul Carol al V-lea, au fost de părere că protestanții trebuie adusi înapoi la „staulul” papal. Totusi, metodele prin care intentionau sa faca acest lucru nu erau in consens. Unii romano-catolici au cerut o interventie militara imediata in timp ce altii au cerut sa li se lase timp protestantilor sa inteleaga erezia pe care o promoveaza. O parte dintre oamenii influenti ai Romei au decis sa abordeze cu tact „problema germana” si au sugerat ca trebuia actionat initial cu „linguseli si cadouri” la adresa liderilor evanghelici si doar daca aceasta tactica nu da roade sa se treaca la replesalii militare. Cu toate acestea, au existat teologi influenti care au sustinut necesitatea imediata a utilizarii fortei, printre care il amintim si pe Johannes von Eck care considera ca este de datoria lui sa il determine pe imparat sa lupte impotriva evanghelicilor. Exponentul principal insa a utilizarii fortei impotriva evanghelicilor a fost Johannes Cochlaeus care afirma necesitatea ca lutheranii sa fie pedepsiti urgent cu moartea pentru ereziile lor. Atat Johannes von Eck cat si Johannes Cochlaeus au deplans faptul ca imparatul Carol al V-lea nu a avut taria sa treaca imediat la oprimarea violenta a evanghelicilor. Incitati de reprezentantii papali, din ce in ce mai multi nobili catolici deveneau convinsi de necesitatea unei actiuni militare impotriva lutheranilor. Totusi, intelepciunea politica a lui Carol al V-lea a fost mai puternica decat convingerile romano-catolicilor si imparatul a considerat ca bunavointa este mai oportuna decat razboiul. Evanghelicii au salutat public aceasta decizie inteleapta a imparatului. Faptul ca evanghelicii nu au fost atat de vehementi impotriva romano-catolicilor, imparatul Carol al V-lea a gasit necesara o atitudine mai indulgenta primid sprijin in aceasta decizie si de la doi romano-catolici foarte importanti din Imperiu, mai precis Episcopul de Mainz si ducele Henry von Brunswick.

 

A doua zi dupa ce evanghelicii au cititi in public marturisirea de credinta (25 iunie 1530), imparatul Carol al V-lea a cerut teologilor romano-catolici sa analizeze documentul si sa delibereze cu privire la acesta. In data de 27 iunie, teologii romano-catolici au formulat un „responsum” intr-un limbaj concilian afirmand ca o parte din „Marturisirea de Credinta de la Augsburg” este in armonie cu invatatura Bisericii Romei. Ei au recomandat insa ca documentele evanghelice sa fie mai atent studiate si pentru aceasta au solicitat o copie a „Confesiunii Augustane”. In urma analizei documentelor evanghelice, romano-catolicii au cerut o serie de lamuriri suplimentare si au sugerat ca acest lucru sa se faca in regim de urgenta. Lutheranii au intuit cursa in care doreau sa ii atraga teologii Romei si au declara, la 10 iulie, ca „Marturisirea de Credinta de la Augsburg” expune principalele articolele pe care un crestin este necesar sa le creada ci nu enumera toate abuzurile de care se face vinovata Biserica Romano-Catolica, aspecte care aveau urgent nevoie sa fie refomate. Totusi, la 5 iulie 1530, imparatul Carol al V-lea a acceptat pozitia romano-catolicilor si a dar startul la ceea ce se numeste „Infirmarea Papala”, declarand faptul ca infirmarea marturisirii de credinta evanghelica reprezinta un verdict final si ca daca lutheranii vor refuza sa se conformze acestor decizii, imperiul va demara represalii in forta pentru a pune in aplicare Edictul de la Worms. Deciziei imparatului de a folosi vilenta impotriva evanghelicilor i s-a adaugat totusi o forma de compromis, decizandu-se ca in cazul in care un lutheran isi abandona credinta eretica, el sa fie iertat si reprimit in Biserica. Pentru imparat ramanea de preferat ca vilenta sa nu fie uzata ci evanghelicii sa renunte de buna voie la credinta lor cea reformata.

 

In mod cu totul paradoxal, deciziile lui Carol al V-lea au facut ca evanghelicii sa castige din ce in ce mai multa simpatie in randul germanilor, conflictul dintre teologii romano-catolici si cei lutherani devenind din ce in ce mai intens. In consecinta, imparatul le-a cerut romano-catolicilor sa pregateasca un document care sa infirme „Marturisirea de Credinta de la Augusburg”, un document care insa sa fie redactat in termeni convingatori, moderati si seriosi astfel incat lutheranii sa fie indemnati sa se intoarca la calea cea buna si sa renunte la erorile sustinute acum. Tot odata a cerut sa existe si severitate astfel incat si printii evanghelici sa fie intorsi de la credinta lor si sa li se distruga speranta in mantuire daca vor continua sa ramana lutherani. Totusi, teologii romano-catolici au ignorat cererea imparatului si, condusi de furie, au elaborat un pamflet foarte violent la adresa lutheranilor insinuand ca exista o discrepanta enorma intre ceea ce predicatorii evanghelici credeau si ceea ce ei invatau pe oameni.

 

Infirmarea Marturisirii de Credinta de la Augusburg pregatita de Johannes von Eck a fost gata, oficial, la 8 iulie 1530 si a fost prezentata Imparatului Carol al V-lea pe data de 13 sau 13 iulie. Traducerea in limba germana a fost realizata ulterior de catre Leonhard von Eck. Documentul a fost completat cu diverse erezii anabaptiste care i-au fost imputate lui Martin Luther si a adeptilor sai. Surprinzator, documentul lung si greoi l-a obosit pe Carol al V-lea care a cerut reintoarcerea lui la analiza si refacerea acestuia. Foarte multe dintre acuzatiile aduse impotriva evanghelicilor, acuzatii care erau evident unele total nefondate, au fost inlaturate si acuzatiile aduse impotriva lui Martin Luther au fost complet retrase. Exista afirmatii ale vremii respective ca aproximativ o treime din „Infirmare” a fost retrasa si, astfel, noul document a fost unul mult mai moderat fata de primul. Cu toate acestea „Infirmarea” a continuat sa fie una defaimatoare si sa caute sa ii puna pe evanghelici in conflict cu imparatul.

 

Pana la 30 iulie, „Infirmarea” a avut parte de nu mai putin de patru revizuiri si la data de 1 august ea a fost prezentata episcopilor si printilor romano-catolici pentru a afla opinia acestora. S-a ajuns la concluzia ca mai exista o serie de pasaje ofesatoare si printii romano-catolici au opinat ca acestea trebuiau eliminate. Astfel, a fost necesara o a cincea revizuire inainte ca „Infirmarea” sa ajunga in fata imparatului Carol al V-lea. In data de 3 August 1530, in aceeasi sala in care a fost citita Marturisirea de Credinta de la Augsburg, „Augustanae Confessionis Responsio” a fost citita imparatului Carol al V-lea de catre Alexander Schweiss. Protestantii au denumit acest document „Confutatio Pontificia”. „Augustanae Confessionis Responsio” sau document „Confutatio Pontificia” nu a fost niciodata publicata si nici o copie nu a fost trimisa lutheranilor. Ceea ce a fost publicat a fost doar o sinteza a „Augustanae Confessionis Responsio” redactata de catre Johann Cochlaeus.

 

Evanghelicii lutherani au declarat „Augustanae Confessionis Responsio” ca fiind o „improvizatie mizerabila” dar au pastrat un ton moderat si au omis defaimarile personale. Philipp Melanchthon a declarat-o ca fiind plina de „copilarii si prostii”. Batjocura la adresa  „Augustanae Confessionis Responsio” a crescut pe masura ce romano-catolicii refuzau sa faca public documentul, acest comportament fiind considerat ca fiind datorat unei constiinte vinovate si unui sentiment de rusine cu privire la cele scrise in document. Martin Luther considera ca romano-catolicii nu au puterea de a indura criticile si raspunsurile teologice deaceea refuzau sa publice „Infirmarea”. Luther spunea „slava Domnului ca si o femeie, un copil, un laic si un tarant sunt acum capabili sa respinga cu argumente bune luate din Sfanta Scriptura, Cuvantul Adevarului” si considera ca acesta este motivul pentru care nu li se livra o copie lutheranilor.

 

Partea pozitiva pe care  „Augustanae Confessionis Responsio” a fost aceea ca i-a determinat pe evanghelici sa redacteze un an mai tarziu, prin Philipp Melanchthon, o dezvoltare mai amanuntita a „Marturisirii de Credinta de la Augsbug”, document care a primit numele de „Apologia Marturisirii de Credinta de la Augsburg”.

 

Dupa Dieta de la Augsburg, separarea dintre Biserica Evanghelica si Biserica Romano-Catolica a devenit una fara sorti de impacare deoarece orice reconciliere teologica intre reformatori si sustinatorii Bisericii Romei era utopica. Era deja cat se poate de evident ca o impacare eclesiastica era imposibila si, in consecinta, unica solutie pentru pacea Imperiului era o solutionare politica a aceste crize spirituale. Astfel, in anul 1532 a fost incheiata „Pacea de la Nuremberg”, o pace care nu a reusit sa vindece absolut deloc ranile deschise.

 

După Dieta de la Speyer din anul 1529, viitorul arăta foarte întunecat pentru evanghelici. Liga Schmalkaldica a fost înființată oficial in data de 27 februarie 1531 de catre Philip de Hesse și Frederick I, Printul Elector al Saxoniei, cei mai puternici doi conducători protestanți ai momentului respectiv. Fiind la origini o alianță defensivă religiosa, membrii s-au angajat reciproc să-și apere teritoriile evanghelice daca aceastea ar urma sa fie atacate de catre Carol al V-lea. La insistența lui Frederick I, Printul Elector al Saxoniei, s-a infiintat „Liga Schmalkaldica” care s-a fundamentat teologic pe „Marturisirea de Credinta de a Augsburg” (Confesiunea Augustana). Aceasta decizie a dus la consolidarea luteranismului în Germania prin excluderea zwinglianismului care a avut o serie de  aderenți până în acel moment. Liga Schmalkaldica” s-a dezvoltat rapid oferind protectie si o serie de avantaje economice orcarui teritoriu german care alegea sa se rupa de Biserica Catolică. În decembrie 1535, Liga Schmalkaldica a admis in randurile ei teritorii precum Anhalt Württemberg, Pomerania, precum și orașele libere precum Augsburg, Frankfurt pe Main și Kempten.

 

In data de 4 iunie 1536, papa Paul al III-lea a emis un document de convocare a unui consiliu care urma să se țină în Mantua, Italia în luna mai a anului 1537. Scopul acestui consiliului a fost de a restabili pacea Bisericii, prin înlăturarea ereziilor protestante. Papa i-a declarat pe luteranii ca fiind eretici și-a condamnat să apară în fața unui consiliului cu scopul fie de a renunță la credința lor fie să fie pedeapsiți pentru erezie. Pentru a fi gata pentru acest consiliu, dacă luteranii se decideau să participe, prințul elector Frederick de Saxonia, instruit de către Martin Luther, a pregătit o serie de articole pe care luteranii să le poată prezenta consiliului. Prințul elector era convins că luteranii trebuie să stea înaintea consiliului uniți într-un acord doctrinar complet, astfel ca împăratul și papa să nu poată să ii scindeze și astfel să distrugă „Liga din Schmalkalden”. În plus, era necesar să se meargă mai departe decât a făcut-o „Mărturisirea de Credinta de la Augsburg” în urmă ci șase ani. Martin Luther a considerat că Mărturisirea de Credinta de la Augsburg devenise un document prea puțin ferm pentru siguranța doctrinelor lutherane. Au fost necesare aproximativ două săptămâni pentru a finaliza în întregime acest document. În timpul în care lucra la „Articolele de la Schmalkalden” starea lui de sănătatea lui Martin Luther a cunoscut un moment critic suferind, se pare, un atac de cord. În urma acestui eveniment Martin Luther nu a mai putut să mai scrie personal și, astfel, ultima parte a documentului a fost dictat de către reformator. La 28 decembrie, la cererea prințului elector, documentul întocmit de către Martin Luther a fost revizuit de către teologii din Wittenberg. Articolele au fost aprobat de către toți teologii lutherani cu doar câteva modificări neînsemnate. Martin Luther împreună cu alți șapte teologi au semnat acest document cu rezerva că, daca Evanghelia permite, i s-ar putea lăsa Papei autoritatea asupra episcopilor doar ca un drept uman al acestia. Această concesie se făcea exclusiv de dragul păcii și al unitații Bisericii.

 

În luna februarie, cu aproximativ trei luni înaintea debutului consiliului de la Mantua, liderii evanghelic au organizat, la inițiativa prințului elector, o întâlnire în orașul Schmalkalden. Scopul acestei întălniri era discutarea si adoptarea articolelor scrise de Martin Luther. Reformatorul s-a deplasat și el la Schmalkalden dar nu a putut să participe la sedință deoarece a fost împiedicat de boală. Deși nu în mod public, „Articolele de la Schmalkalden” au fost semnate de către  patru zeci și patru dintre cei prezenți. Cinci dintre delegați, proveniți toți din sudul Germaniei nu a semnat articole, cel mai probabil pentru că, sub influenta calvinismului, nu au acceptat articol despre Sfanta Impartasanie.

 

Din pacate, starea de sanatate a reformatorului Martin Luther s-a deteriorat din ce in ce mai mult. Sufera de vertij, lesin si de o cataracta la ochi. Datorita eforturilor depuse pentru inaintarea Reformei Protestante si pentru apararea credintei evanghelice, Martin Luther ajunge sa sufere de afectiuni ale rinichilor, vezicii urinare si artrita. Incepand din anul 1544 este doborat de o angina. Cu toate acestea, Martin Luther continua sa predice de trei ori pe saptamana. Spre sfarsitul anului 1545, Martin Luther porneste intr-o calatorie la Mansfeld. Martin Luther acuza, cu aceasta ocazie, niste dureri puternice in piept. Sufera un accident vascular cerebral si, la foarte curt timp dupa acesta, la 18 februarie 1546, la Eisleben, chiar in orasul in care s-a nascut, Martin Luther trece la cele vesnice spunad ultimile sale cuvinte: „Wir sind bettler. Hoc est verum” (toti suntem cersetori, acesta este adevarul).

 

In cadrul unor ceremonii solemne, trupul lui Martin Luther a fost dus \si inhumat in Biserica din Castelul Wittenberg, chiar sub amvonul de la care reformatorul si-a predicat invatatura evanghelica. Funerariile au fost oficiate de catre Johannes von  Bugenhagen și Philipp Melanchthon. Trebuie sa remarcam faptul ca, la doar un an distanta, in 1547, atunci cand trupele imperiului amenintau Wittenbergul, imparatul Carol al V-lea a dat o porunca speciala soldatilor ca, in cazul unui asalt, mormantul reformatorului Martin Luther sa nu fie sub nici o forma profanat ci sa fie lasat intact.

 

De la Martin Luther la lutheranism

 

Începând din 1535, Francisc I, regele Franței, în timp ce persecuta in mod violent pe protestanți din propriai tara, in mod paradoxal, a hotarat sa ii sprijine pe prinții evanghelici germani în lupta acestora împotriva lui Carol al V-lea (sau Quintul), Imparatul Sfântului Împeriu Roman. Acest sprijin tactic s-a încheiat insa în anul 1544 cu unei intelegeri prin care prin Francisc I se angaja  să oprească susținerea Ligii de la Smalkald. Ca urmare a păcii cu Franța, împăratul Carol al V-lea a reusit sa semneze un armistițiu si cu Imperiul Otoman, lucru care a dus la eliberarea unei mari resurse militate pe care Carol al V-lea intentiona sa o foloseasca intr-un atac decisiv impotriva printilor evanghelici.

În anul 1538, Liga Schmalkaldica s-a aliat cu Regatul Danemarcei, teritoriu care a adoptat Reforma Protestanta. Un an mai tarziun, in 1539, Joachim II Hector, printul elector din Brandenburg, a trecut de partea Ligii. Acelasi lucru l-a facut, in anul 1545, si Frederick III, printul elector din Palatinat.

In astfel de conditii, Liga Schmalkaldica a reusit sa beneficieze de aproximativ 12 mii de soldati pentru asigurarea protectiei comune.

Membrii Ligii au fost de acord să ofere 10.000 de infanterie și cavalerie 2.000 [8] pentru protecția lor reciprocă. Timp de cincisprezece ani printii evanghlici au avut parte de liniste deoarece Carol al V-lea a fost prins intre războaiele cu Franța și cu Imperiul Otoman. După 1545 insa, Carol al V-lea a reusit sa incheie o incetare a conflictelor atat cu Franta cat si cu Imperiul Otoman. Drept consecinta, intre anii 1546-1547 Carol al V-lea a trecut la ofensiva impotriva printrilor evanghelici, conflict cunoscut sub numele de Războiul Schmalkaldic,

Deși forțele militare detinute de catre Liga Schmalkaldica erau superioare, liderii săi s-au dovedit neinspirati din punct de vedere militat si au fost in imposibilitatea de a obtine o victorie definitivă impotriva trupelor imperiale, acest lucru in ciuda faptului ca că Papa Paul al III-a si-a retras sprijinul militar oferit lui Carol al V-lea. La 24 aprilie 1547, a avut loc celebra bătălie de la Mühlberg, in urma caruia mai multi printi evanghelici au fost capturati de fortele imperiale. Philipp de Hesse a încercat să negocieze eliberarea acestora dar împăratul Carol al V-lea a refuzat orice intelegere cu evanghelicii. In ciuda victoriei repurtate de catre Carol al V-lea , doua orase protestante au continuat să reziste. Cu aceasta ocazie, mai multi teologi importanti ai Reformei Protestante, cum ar fi Martin Bucer, s-au refugiat în Anglia sau Elvetia, de unde au influențat în mod direct Reforma Protestanta din aceste teritorii.

In anul 1548, desi in pozitie de victorios, Carol al V-lea a fost deacord sa semneze un armistitiu cu Liga Schmalkaldica, eveniment cunoscut sub numele de armistitiul de la Augsburg. Cu toate acestea, conflctul nu a fost stins si urmatorii patru ani au fost caracterizati de ciocniri intre cele doua armate. In anul 1552, printii evanghelici reusesc o victorie suprinzatoare in fata fortelor imperiale si, cu aceasta ocazie, obosit dupa treizeci de ani de razboi neintrerupt, Carol al V-lea accepta sa incheie Pacea de la Passau si sa acorde unele libertati si privilegii lutheranilor. Trei ani mai tarziu, la 25 septembrie 1555 avea sa se incheie Pacea de la Augsburg, eveniment care a oficializat finalizarea conflictului dintre printii evanghelici si Carol al V-lea. Credinta evanghelica a fost recunoscuta oficial in Imperiu.

Pacea de la Augsburg a adoptat, pe langa alte aspecte, trei mari principii istorice. Vorbim in primul rand despre principiu “cuius regio, eius religio”. Acesta stabilea faptul ca printul unui teritoriu era cel care impunea credinta pe care urma sa o adopte toti locuitorii. Astfel, daca un teritoriu era stapanit de un print romano-catolic, teritoriu urma sa fie romano-catolic iar daca teritoriu era stapanit de un print evanghelic, teritoriu urma sa fie unul evanghelic. Acei cetateni care nu se puteau conforma acestui principiu erau liberi sa se mute in acel teritoriu in care isi puteau trai valorile religioase. Acest principiu a fost prima forma, primitiva ce-i drept, de libertate religioasa din lume. Un al doilea principiu valoros afirma faptul ca daca un print al unui teritoriu decidea sa isi schibe credinta, supusii sai nu erau obligati sa faca acest lucru. Cel de-al treilea principiu permitea existenta unor orase libere mixte din punct de vedere al credintei, acolo unde romano-catolicii si evanghelicii traiau in armonie sociala inca de la debutul Reformei Protestante. Aceste trei principii au reprezentat prima forma, primitiva ce-i drept, de libertate religioasa din lume.

Dupa moartea lui Martin Luther (1546) si cea a lui Philipo Melanchthon (1560), Biserica Evanghelica Lutherana s-a confruntat cu Razboiul Schmalkaldic dar si cu o serie de puternice controverse teologice izbucnite in special intre gnesio-lutherani, lutheranii conservatori sau ortodoxi, si cripto-calvinisti, lutheranii philipisti adepti ai alterarii pe care Phillip Melanchthon a adus-o la Confesiunea Augustana in anul 1540.  Pentru a raspunde acestor controverse, gnesio-lutheranii, sau lutheranii conservatori, au scris ceea ce cunostem astazi sub numele de Formula Concordului (1577) iar trei ani mai tarziu, in anul 1580 au format o colectie de marturisiri de credinta evanghelice lutherane conservatoare, colectie care a primit numele de Cartea Concordului. Aceasta cuprinde documente fundamentale pentru dogmatica si inchinarea Bisericilor Evanghelice Lutherane, si anume: Crezul Apostolic, Crezul de la Niceea, Crezul Athanasian, Micul Catehism al lui Martin Luther (1519), Catehismul Mare al lui Martin Luther (1519), Marturisirea de Credinta de la Augsburg (1530), Apologia Marturisirii de Credinta de la Augsburg (1531), Articolele de la Schmalkalden (1537) si Formula Concordului (1577).

Teologia evanghelica lutherana s-a conturat din ce in ce mai bine in urma conflictului care a existat intre Biserica Romano-Catolica si Biserica Evanghelica Lutherana. In carul acestul conflict teologica, Johann Gerhard, al carui nepot a fost Johannes Andreas Quenstedt, a fost unul dintre cei mai reputati teologi evanghelici lutherani alaturi de Abraham Calovius, Martin Chemnitz, Aegidius Hunnius, Leonhard Hutter, Nicolaus Hunnius, Jesper Brochmand, Solomon Glassius, Johann Hülsemann, Johann Conrad Dannhauer, Valerius Herberger, Johann Friedrich König,  Johann Wilhelm Baier si, printre cei mai importanti, Johannes Andreas Quenstedt. Aceasta perioada prolifica pentru teologia evanghelica lutherana, desfasurata intre anii 1600-1685, a primit denumirea de „marea ortodoxie lutherana”, asta pentru a se deosebi de perioada care a urmat, cuprinsa intre anii 1685-1730, care a primit denumirea de „ortodoxia lutherana tarzie” si care a fost caracterizata de o crestere a influentei a rationalismului si a pietismului, miscare care afirma faptul ca adevarata spiritualitate nu consta intr-un set de doctrine sau analize teologice moarte ci intr-o viata de inchinare activa si intr-o relatie personala, vie, cu Dumnezeu. Cei mai reputati teologi evanghelici lutherani care au activat in aceasta perioada sunt Heinrich Müller, Christian Scriver, David Hollatz si Valentin Ernst Loscher, toti acestia luand parte la controversa care a implicat ortodoxia lutherana si miscarea pietista. In urma acestor controverse, ortodoxia lutherana a ramas intr-un perpetuu conflict cu miscarea pietista din cadrul Bisericilor Evanghelice Lutherane. Ortodoxia lutherana a sustinut necontenit nevoia de pietate in Biserica Evanghelica Lutherana insa nu trebuie sa confundam pietatea cu viziuneile miscarii pietiste.

 

Deși existența lor laica a fost asigurată, Bisericile Luterane din Germania, au ajuns foarte curand în criză. O serie de controverse teologice au izbucnit chiar în timpul vietii lui Martin Luther. Cele mai multe dintre controverse se refereau la subiecte in care Martin Luther și colegul său Philip Melanchthon nu erau de acord sau nu aveau opinii teologice clare. Cele două facțiuni implicate în aceste dezbateri au fost „philipistii”, sau urmașii lui Melanchthon, și „gnesio-luteranii”  sau lutherani conservatori, condusi de catre Matthias Flacius Illyricus, un teolog puternic și lipsit de compromisuri, care i-a acuzat pe philipistii de "sinergism". Sinergismul reprezinta ideea că oamenii ar coopera cu Dumnezeu în mântuirea lor. Matthias Flacius Illyricus impreuna gnesio-luteranii, au văzut în înțelegerea de către philipistii a Cinei Domnului o puternica influența din partea calvinismului care nega prezența reală a lui Cristos in Sacramente si sustinea doar o prezenta spirituală.

 

Cu ajutorul teologilor Jakob Andreae și Martin Chemnitz, gnesio-luteranii, în special cei din regiunea Saxonia, au cerut unui grup de teologi luterani să elaboreze un document intitulat „Formula Concordiei” între anii 1576-1577. Acest document a fost aprobat de către liderii politici și religioși germani lutherani, si acesta a devenit, împreună cu cele trei Crezurile Ecumenice ale Bisericii Primare (Crezul Apostolic, Crezul de la Niceea si Crezul Athanasian), Mărturisirea de la Augsburg, Apologia Mărturisirii de la Augsburg, Articolele de la Schmalkalden, și Micul si Marele Catehism, ceea ce Biserica Evanghelica numeste „Cartea Concordiei”, sumarizarea teologica a crezurilor Bisericii Evanghelice începand din anul 1580. „Cartea Concordiei” a întruchipat identitatea confesională a luteranismul german. "Identitatea lutherana" a cuprins nu numai teologia evanghelica, ci, de asemenea, liturghia, muzica, dreptul canonic și pietatea.  Acest proces de formare a identității început in secolul al XVI-lea estecunoscut sub numele de „confesionalizarea lutherana”.

 

Perioada dintre a doua jumatate a secolului al XVI-lea si până în secolul al XVII-lea, lutheranismul a fost caracterizate de ceea se numeste „ortodoxia teologica”, manifestat printr-un creștinism mai intelectualizat si de „miscarea pietista”  in cadrul careia, unii teologi lutherani au susținut că creștinismul nu era atât de mult un sistem de doctrină ci, mai degraba, un ghid pentru o viață creștină practică.

 

Începand cu jumatatea secolului al XVI-lea, ideile lutherane au inaintat spre Tarile Scandinave, spre Boemia, Polonia, Ungaria și Transilvania. Deși au fost bine primite de către cler și laici deopotrivă, datorita lipsei de sprijin din partea autoritatilor civile, in multe dintre aceste regiuni a fost împiedicata formarea de noi Biserici, exceptie facand tarile nordice. În cele din urmă, o buna parte dintre proaspetele parohii luterane din aceste zone a cedat si au revenit in sanul Bisericii Romano-Catolice in urma contra-reformei. Cu toate acestea, Bisericile Evanghelice nu au disparut din respectivele regiuni ci au format parohii puternice care au influentat viata social-spirituala a comunitatilor in cadrul carora au activat, cum ar fi influenta sasilor evanghelici asupra sudului Transilvaniei.

 

Micii comercianti și studenții germani au dus ideile lutherane in Scandinavia, care a fost, in cea mai mare parte a timpului, unita sub dominatia daneză. Un conflict izbucnit între rege danez și nobilimea suedeză, în al doilea deceniu al secolului al XVI-lea, a dus la ridicarea pe scena istoriei a lui Gustav Eriksson Vasa, care a asigurat independența Suediei și a fost ales, în cele din urmă, rege al Suediei și al Finlandei. La porunca lui, Dieta de la Västerås din anul 1527 a eliminat imunitatea clerului fata de instanțele civile, și a declarat că numai Cuvântul lui Dumnezeu trebui să fie predicat de catre Biserica. Gustav Vasaa a sustinut numirea a trei episcopi lutherani.  Reforma Lutherana in Finlanda a fost, in mare, opera lui Mihail Agricola, un fost student al Universitatii din Wittenberg și, mai tarziu, Episcop de Abo.

 

Incepand din secolul al XVII-lea, luteranii au înființat mici parohii in America de Nord, acestea fiind caracterizate atât de confesionalismul lutheran ortodox cat si de pietism. Primul mare val de imigranți lutherani au sosit în pe continetul Nord American in anul 1740, si au fondat așezări in New York, Carolina și Pennsylvania. Henry Melchior Muhlenberg, un pastor imigrant german, a înființat numeroase parohii luterane și mai multe școli mai ales în regiunea Pennsylvania. În secolul al XIX-lea, luterani scandinavi s-a stabilit in zona de centru a Americii, formand sinoade lutherane care au urmat formele vieții bisericești din țările lor de origine.

 

La fel ca toate bisericile protestante, Bisericile Evanghelice Lutherane din Europa și America de Nord au depus, in decursul secolului al 19-lea eforturi pentru a evangheliza popoarele din Africa și Asia. Misiuni au fost efectuate si pe parcursul secolul al XVIII-lea, dar acestea au fost lipsite de organizare, eficienta și entuziasmul care le-au caracterizat in timpul secolului al XIX-lea. Acest angajament misionar fara precedent si-a găsit expresia în creareade numeroase societati misionare, cum ar fi cele de la Berlin (1824), Danemarca (1821) și Leipzig (1836). Misionari luterani s-au concentrat pe Indiile de Est, Noua Guinee și Africa de Sud-Vest (acum regiunea Namibia). În urma acestor activitati misionare, noi Biserici Evanghelice Luterane s-au format în toate părțile lumii. Pe la mijlocul secolului XX,multe dintre aceste biserici au arătat o vitalitateși o creștere, care părea să fi dispărutdin Bisericile Evanghelice Luterane tradiționale din Europa.

 

Bisericile Lutherane au continuat lucrarea de evanghelizare în Africa și Asia. Deasemenea, Bisericile Evanghelice Luterane din Europa, în secolul al XIX-lea, s-au implicat si în ceea s-a numit"misiunea internă”, un mare efortde a rezolva nevoile fizice și spirituale ale celor săraci și asupriți, mai ales cei care au fost marginalizat de către revoluția industrială. Johann Hinrich Wichern (1808-1881) s-a remarcat prin implicarea lui in acest tip de lucrare în Germania.

    Un articol de Sorin H. Trifa