Credința de după credință, Ioan 4:46-54

posted Oct 23, 2018, 7:18 AM by Concordia Lutherana Confesionala Martin Luther   [ updated Oct 23, 2018, 7:18 AM ]

A XXI-a Duminică după Sfânta Treime, Sorin H. Trifa

Har și pace de la Tatăl nostru și de la Domnul nostru, Isus Cristos. Suntem în cea de-a 21 Duminică din Sezonul Sfintei Treimi și ne apropiem cu pași repezi către finalul Anului Bisericesc și debutul următorului sezon al Bisericii care este cel de Advent. Pentru această Duminică, predica este fundamentată pe Evanghelia Sfântului Apostol Ioan 4:46-54.

Isus S-a întors deci în Cana din Galileea, unde prefăcuse apa în vin. În Capernaum era un slujbaş împărătesc al cărui fiu era bolnav. Slujbaşul acesta a aflat că Isus venise din Iudeea în Galileea, s-a dus la El şi L-a rugat să vină şi să tămăduiască pe fiul lui care era pe moarte. Isus i-a zis: "Dacă nu vedeţi semne şi minuni, cu niciun chip nu credeţi!" Slujbaşul împărătesc I-a zis: "Doamne, vino până nu moare micuţul meu." "Du-te", i-a zis Isus, "fiul tău trăieşte." Şi omul acela a crezut cuvintele pe care i le spusese Isus şi a pornit la drum. Pe când se cobora el, l-au întâmpinat robii lui şi i-au adus vestea că fiul lui trăieşte. El i-a întrebat de ceasul în care a început să-i fie mai bine. Şi ei i-au zis: "Ieri, în ceasul al şaptelea, l-au lăsat frigurile." Tatăl a cunoscut că tocmai în ceasul acela îi zisese Isus: "Fiul tău trăieşte." Şi a crezut el şi toată casa lui. Acesta este iarăşi al doilea semn făcut de Isus după ce S-a întors din Iudeea în Galileea.

 

Dragii mei, deși este obișnuit pentru sezonul Sfintei Treimi să ne axăm pe înțelegerea pildelor Domnului Isus Cristos, uneori, cum este cazul și astăzi, avem în vedere anumite evenimente speciale din viața și activitatea Domnului Isus Cristos, în special cu aspecte care au de-a face cu nașterea sau cu creșterea credinței în om. Evenimentul relatat de Sfântul Apostol Ioan nu este o pildă ci un eveniment cu adevărat istoric, un eveniment care ne vorbește într-un mod foarte special despre credința. Mai precis ne vorbește despre credința de după credință, deoarece personajul principal al acestei pericope este un om care a învățat să creadă după ce a crezut.

În pericopa noastră ni se spune faptul că un slujbași al administrației regale din Capernaum a aflat faptul că Domnul Isus Cristos se află în Canaa Galileeii și a plecat în respectiva localitate pentru al întâlni pe Mântuitorul de la care dorea să obțină vindecarea fiului său. Cu toate că ni se spune faptul că acest om era un slujbaș al regelui, nu știm absolut nici un fel de alt detaliu despre el. Probabil că această tăcere cu privire la identitatea acestui om i-a făcut pe mulți teologi să se lanseze în speculația conform căreia acest individ ar fi centurionul despre care ni se vorbește în Evanghelia Sfântului Apostol Matei dar și în Evanghelia lui Luca. Faptul că evenimentele par destul de asemănătoare, i-a făcut pe mulți cercetători să spună că ar fi vorba despre aceeași persoană. Sunt însă câteva deosebiri ușor de remarcat între cele două evenimente. Sfinții Evangheliști Matei și Luca ne spun faptul că cel bolnav era un slujitor al omului care a cerut ajutorul lui Cristos, în schimb Sfântul Evanghelist Ioan ne spune că era fiul lui. Apoi, Sfinții Evangheliști Matei și Luca ne vorbesc despre intenția Domnului Isus Cristos de a merge în casa omului respectiv pentru al vindeca pe bolnav dar a fost oprit de către cel care a venit să îi ceară ajutorul. În schimb însă, Sfântul Evanghelist Ioan arată faptul că Isus Cristos nu a avut nici cea mai mică intenție de a merge la bolnavul despre care omul acesta vorbea. De asemenea, Sfinții Evangheliști Matei și Luca relatează un eveniment care a avut loc în Capernaum pe când evenimentul relatat de către Sfântul Evanghelist Ioan are loc în Canaa. În relatarea Sfinților Evangheliști Matei și Luca, Domnul Isus Cristos laudă public credința centurionului pe când în Evanghelia lui Ioan, cel puțin în aparență, el critică lipsa de credință a omului respectiv și în mod special a poporului Israel. Toate aceste aspecte reprezintă un fundament solid să putem afirma faptul că cele două evenimente relatate de către Sfinții Evangheliști Matei și Luca pe de o parte și Sfântul Evanghelist Ioan pe de altă parte, sunt două evenimente distincte din toate punctele de vedere și nu trebuie să le confundăm între ele.

Sfântul Evanghelist Ioan ne spune faptul că acest funcționar al statului evreu avea un fiul bolnav. Nu avem detalii legate de suferință dar se pare că boala de care suferea îi punea în mod serios viața în pericol. Este evident pentru noi faptul că acest funcționar auzise faptul că Isus Cristos făcea astfel de minuni, iar în disperarea lui s-a hotărât să meargă în Canaa și să ceară ajutor pentru vindecarea fiului său.

Dar dragii mei, dați-mi voie să vă spun ceva care ar putea să vă surprindă. Vedeți, poate cei mai mulți dintre noi am fi inclinați să apreciem credința pe care acest om a avut-o în faptul că Domnul Isus Cristos îi poate vindeca copilul aflat pe moarte, însă Domnul Isus Cristos vede total altceva. Răspunsul dat de către Mântuitorul care spune: dacă nu vedeţi semne şi minuni, cu niciun chip nu credeţi! (Ioan 4:48) ne dovedește faptul că nu credința l-a împins pe acest om să îl caute pe Cristos ci disperarea. Vedem acest lucru și din răspunsul pe care omul îl dă afirmațiilor lui Cristos: Doamne, vino până nu moare micuţul meu (Ioan 4:49). Omul acesta era cu adevărat disperat și se lega de absolut orice lucru care îi putea oferi speranță pentru copilul său.

Domnul Isus Cristos cunoaște pe deplin inima acestui om și știe că în ea nu este o credință adevărată ci doar o credință fundamentată pe disperare. De aceea, Domnul Isus Cristos îl confruntă într-un mod special tocmai pentru a naște în el adevărata credință. De aceea, Mântuitorul acționează într-un mod cu totul neașteptat, cel puțin în ceea ce îl privește pe acest om și pe cei care au asistat la această scenă. Isus nu face absolut nimic altceva decât să îi spună acestui om du-te, fiul tău trăieşte (Ioan 4:50). Așa dar, Isus nu prepară nici un fel de poțiune, nici măcar un pahar de apă sfințită, nu spune niște cuvinte speciale, nu face invocații, nu gesticulează, practic, nu face nici un fel de semn așa cum, cel mai probabil absolut toată lumea s-a așteptat să facă. Tot ceea ce Isus face este să spună câteva cuvinte acestui om. Dar Sfântul Evanghelist Ioan ne spune ceva cu adevărat senzațional. El ne spune astfel: omul acela a crezut cuvintele pe care i le spusese Isus şi a pornit la drum (Ioan 4:50). Acum, omul acesta nu mai avea o credință alimentată de disperare ci o credință fundamentată pe promisiunea pe care Domnul Isus Cristos i-a făcut-o. Încrezându-se în această promisiune a Mântuitorului, omul a parcurs cei aproape 50 de kilometri dintre Canaa și Capernaum cu gândul, foarte probabil, la fiul său. Cel mai probabil a avut nevoie de aproape 10 ore, iar cu ziua nu era la început, foarte probabil că a petrecut noaptea undeva înainte de ași continua drumul spre casă. Cert este că a ajuns în apropierea Capernaumului a doua zi după întâlnirea cu Isus în Canaa. Sfântul Apostol și Evanghelist Ioan ne spune faptul că slujitorii săi i-au ieșit în întâmpinare pentru ai spune că fiul său a fost vindecat de suferința lui. În acel moment se întâmplă ceva foarte ciudat. Cu toții ne-am fi așteptat ca acest om să nu mai piardă nici o secundă cu detalii și să fugă acasă pentru ași îmbrățișa fiul. Și totuși el își întreabă slujitorii cu privire la momentul din zi în care fiul său și-a revenit din suferință. După ce primește răspunsul, Sfântul Apostol și Evanghelist Ioan ne spune ceva și mai surprinzător: a crezut el şi toată casa lui (Ioan 4:53)

Afirmațiile Sfântului Apostol Ioan par dificile. El ne spune faptul că omul acesta a crezut promisiunea Domnului Isus și a plecat acasă încrezător în faptul că fiul său a fost vindecat. Apoi ne spune că după ce slujitorii i-au confirmat faptul că fiul său a fost vindecat chiar în momentul în care Domnul Isus Cristos a rostit această promisiune a vindecării, omul nostru a crezut. Este destul de confuză situația, trebuie să admit. Cumva, omul acesta a crezut după ce a crezut.

Dragii mei, aici nu este vorba despre nici un fel de confuzie. Este vorba doar despre tipuri de credință. La început, atunci când a ajuns la Domnul Isus Cristos, omul acesta avea o credință bazată pe disperare. Disperarea că îi murea copilul l-a făcut să călătorească timp de două zile pentru al găsi pe Isus. Apoi, el ia promisiunea lui Isus cu privire la fiul său și se încrede în ea. El crede că ceea ce Cristos spune este adevărat. Dar tot avea dubii, de aceea el a cerut detalii exacte de la slujitori ca să vadă dacă vindecarea are legătură cu promisiunea lui Cristos sau dacă nu cumva s-a produs în alt mod. Simplu fapt că fiul său era sănătos nu a fost pentru el suficient să creadă că acest lucru se datorează promisiunii lui Isus Cristos. Dar doar după ce a discutat cu slujitorii săi credința lui a devenit una cu adevărat convinsă că promisiunea lui Cristos s-a împlinit. Abia atunci omul nostru a înțeles cu adevărat cine este acest Isus Cristos și cât de important este acesta pentru viața lui.

Dragii mei, de ce oare este importantă această relatare a Sfântului Apostol și Evanghelist Ioan pentru noi? Deoarece, cel mai adesea, viața noastră de credință este una identică cu cea a omului acesta.

Astăzi, foarte mulți oameni îl caută pe Dumnezeu dintr-o credință fundamentată pe disperare. Da. Îi vedem peste tot, mergând din Biserică în Biserică să sărute icoane sau moaște, merg la mormintele diverșilor preoți sau călugări despre care știu că pot face minuni. Acești oameni cred că Dumnezeu poate să le rezolve o problemă gravă care le afectează viața de zi cu zi. Ei chiar cred că Dumnezeu este capabil să îi ajute pentru că Dumnezeu este atotputernic. Dar această credință nu are o fundație corectă. O să vă spun un lucru interesant, dar o astfel de credință au inclusiv demonii. În Epistola Sfântului Iacob citim astfel: tu crezi că Dumnezeu este unul şi bine faci; dar şi dracii cred… şi se înfioară (Iacob 2:19). Ați auzit bine, o astfel de credință în Dumnezeu au și diavolii. O astfel de credință este una lipsită de încredere în Dumnezeu. Oamenii care au o credință de acest gen nu îl au pe Dumnezeu în inima și viața lor ci fie îl cunosc în mod filozofic, fie o fac într-un mod superstițios. Oamenii aceștia vorbesc despre iertarea păcatelor dar nu se încred în această promisiune de aceea își chinuie viața făcând lucruri despre care cred că îl vor face pe Dumnezeu să privească la ei cu milă. Ei nu au nici cea mai mică încredere în promisiunea de har pe care ne-o face Cristos în Evanghelie.

Credința adevărată este acea credință care se încrede în Dumnezeu. Dar ce înseamnă să ne încredem în Dumnezeu? Înseamnă mai mult decât să spunem că Dumnezeu există și este bun și mai mult decât să spunem că ceea ce ne spune Sfânta Scriptură despre Dumnezeu este adevărat. De o astfel de credință am văzut că pot să dea dovadă chiar și demonii. Această credință nu conduce niciodată la mântuire. Credința adevărată este aceea care ne face să ne încredem complet în Dumnezeu și în promisiunile lui. Înseamnă acea credință care înlătură orice fel de dubii pe care noi le avem cu privire la promisiunea lui Cristos. Este acea credință care ne face să nu mai ascultăm de opiniile altora sau chiar de opiniile noastre. Este acea credință care ne face să vedem harul lui Dumnezeu pentru noi dar și să înțelegem costul pe care Dumnezeu l-a plătit pentru acest har. Înseamnă să înțelegem faptul că noi suntem iertați cu adevărat de păcatele noastre și că această iertare vine exclusiv din jertfa Domnului Isus Cristos pentru noi. Înseamnă să înțelegi gravitatea păcatului tău nu doar din perspectiva consecințelor nefericite pe care le aduce în viața ta ci din perspectiva jertfei pe care Fiul lui Dumnezeu, Isus Cristos, a adus-o la cruce pentru ca aceste păcate ale tale să fie iertate.

Ași vrea în încheiere să privim la noi înșine. Credem noi în Dumnezeu în acest fel vrednic sau avem o credință fundamentată în alte valori? Credem noi în Dumnezeu în așa fel încât să acceptăm cu încredere voia lui pentru noi, indiferent dacă acesta este dureroasă sau contravine grav așteptărilor noastre?

Dragii mei, astăzi foarte mulți oameni se roagă lui Dumnezeu într-un mod egoist. Deși în rugăciunea noastră noi spunem Doamne, facă-se voia ta,  în realitate toți oamenii vor de fapt ca Dumnezeu să facă voia lor. De aceea, atunci când Dumnezeu nu le răspunde la rugăciune după voia lor ei sunt fie dezamăgiți fie sunt dispuși să depună eforturi mari ca să îl îmbuneze cumva pe Dumnezeu să facă voia lor. Noi suntem cei despre care spune Domnul Isus Cristos: dacă nu vedeţi semne şi minuni, cu niciun chip nu credeţi! (Ioan 4:48). Noi suntem cei care căutăm mereu dovezi fizice, palpabile, evidente, că Dumnezeu ne iubește și se îngrijește de noi. Noi nu ne găsim aproape niciodată pacea în promisiunile pe care Dumnezeu ni le-a făcut în Cristos și pe care le regăsim în Evanghelie. Dar dragii mei, acesta este o formă de teologie a glorie ci nu a crucii. Dumnezeu nu ne promite niciunde că dacă vom crede în el tot ceea ce noi visăm cu privire la noi se va împlini. Că Dumnezeu ne va sta mereu la dispoziție și ne va împlini absolut toate dorințele pe care le avem.

Dragii mei, în Evanghelia Domnului Isus Cristos, Dumnezeu ne-a promis că ne va duce în Împărăția lui cea veșnică. Dar acest lucru nu se va împlini prin chestiuni care afectează viața de zi cu zi. Dumnezeu nu face acest lucru printr-o stare de sănătate bună, nu printr-o situație financiară bună, nu printr-o carieră profesională de excepție, nu printr-o educație academică avansată ci o face prin mijloacele de har pe care el le-a promis. Dumnezeu ne duce în ceruri prin jertfa lui Cristos care ne este oferită nouă în Cuvântul Sfânt, în Sfântul Botez și în Sfânta Împărtășanie. Prin aceste lucruri Dumnezeu face ca viața veșnică să curgă prin venele noastre. Aceste mijloace ale harului sunt adevăratele medicamente ale nemuririi pentru fiecare dintre noi. Dar suntem noi gata să acceptăm aceste daruri ale harului prin credință. Sacu credem că ele sunt doar un ritual religios prin care îl îmbunăm pe Dumnezeu să ne asculte dorințele? Este Biserica lui Cristos locul în care noi venim să primim promisiunile lui Cristos pentru noi sau venim ca să îi spune lui Dumnezeu despre ceea ce am vrea să facă pentru noi?

Dragii mei, cei mai mulți creștini de astăzi vin la Biserică în căutarea de diverse semne și minuni pentru viața lor. Aceasta este o formă de credință, dar nu este credința cea adevărată care ne poartă spre cer. Credința adevărată este credința care primește cu încredere promisiunile de har ale lui Dumnezeu. O cunoaștere a adevărului și o mărturisire cu gura a adevărului nu înseamnă întotdeauna și o încredere deplină în acest adevăr. Cei mai mulți creștini eșuează să se încreadă pe deplin în adevărul lui Dumnezeu. De aceea, noi, cei care ne punem credința totală în promisiunea lui Dumnezeu suntem considerați niște creștini radicali.

Dragii mei, credința adevărată este cea care se încrede în Dumnezeu într-un mod radical. Ea nu se bazează pe capacitățile noastre, pe experiența noastră, pe intelectul nostru. Credința adevărată este o credință care se încrede în Dumnezeu tocmai împotriva experiențelor noastre, a rațiunii noastre, a voinței noastre sau a pasiunilor noastre. Credința adevărată este cea care spune cu deplină încredere: Doamne Dumnezeule, facă-se voia ta. O astfel de credință ne va ajuta să avem mereu încredere că Dumnezeu lucrează în favoarea noastră în conformitate cu înțelepciunea lui absolută. Credința acesta ne face să lăsăm toate problemele noastre în mâna lui Dumnezeu și să așteptăm răbdători ca Dumnezeu să împlinească voia lui cu privire la aceste nevoi, cum va crede el de cuviință și mai ales când va crede el de cuviință, convinși că promisiunea lui Dumnezeu se vor împlini deoarece noi suntem atât de prețioși încât Fiul etern al lui Dumnezeu a venit în lumea noastră, s-a întrupat, a trăit, a suferit și a murit pentru ca noi să devenim Fiii lui Dumnezeu

AMIN!