Despre credinta si faptele bune

posted Apr 23, 2014, 11:00 PM by Concordia Lutherana Confesionala Martin Luther   [ updated Sep 22, 2016, 8:18 AM ]
Va propunem mai jos parcurgerea in integralitate a Articolului 20 din Confesiunea Augustana sau Marturisirea de la Augsburg. Acest articol sumarizeaza pozitia teologiei lutherane cu privire la rolul credintei si al faptelor in economia mantuirii. Noi credem ca Marturisirea de la Augsburg continua sa fie temelia confesiunii noastre lutherane exact asa cum afirma si Canonul Bisericii Evanghelice Lutherane din Romania. Din acest motiv consideram ca pentru Biserica noastra, aceste invataturi nu au fost valabile doar in secolul al XVI-lea ci este la fel de actuala si astazi.
Confesiunea Augustana a fost scrisă de colegul lui Martin Luther, Philip Melanchthon. Această declarație de credință este de multe ori privita ca fiind mărturisirea aflată la baza teologiei lutherane . Acesta a fost prezentată de către adepții lui Martin Luther împăratului Carol V la dieta imperială de la  Augsburg , Germania . Acest document a fost destinat să fie un rezumat al articolelor principale ale credinței creștine așa cum sunt ele înțelease și predate de către Bisericile Evanghelice Lutherane în contrast cu erorile care au fost predate de către Biserica Romano-Catolică
 
 
 

Articolul 20.

Despre credinţă şi faptele bune - De fide et bonis operibus

 

   Bune, dar fără de folos fapte.

   În chip neadevărat s-a dus vestea despre ai noştri că se opresc de a face fapte bune. Totuşi scrierile lor despre cele zece porunci şi despre altele fac dovada că au lăsat ca o bună moştenire îndemnul la fapte şi stări drepte şi creştineşti şi o expunere bună şi folositoare despre ele, care mai înainte erau prea puţin predate ca învăţătură; contrar însă, s-au infierat în toate predicile cu preponderenţă faptele lipsite de maturitate creştină, nefolositoare precum rozariile, venerarea sfinţilor, călugărirea, pelerinajele, rânduielile posturilor, zile de sărbătoare de poruncă, confreerii şi aşa mai departe. Aceste fapte nefolositoare aduc fală adversarilor noştri, acum ca şi din totdeauna. În plus, ei au învăţat totodată să vorbească  numai despre credinţă, despre care nu predicau mai nimic mai deunăzi. Ei predau acum învăţătura că nu ne facem drepţi în faţa lui Dumnezeu numai prin fapte, ci adaugă la acestea şi credinţa în Cristos şi spun că în faţa lui Cristos ne îndreptăţesc credinţa şi faptele, o atare învăţătură aducând mai multă încredere, decât dacă s-ar învăţa numai a se baza pe fapte.

 

    Îndreptăţirea prin fapte îl dezonorează pe Cristos, cel care este unicul mijlocitor şi singurul care-l împacă pe Dumnezeu Tatăl.

   Aşadar, deoarece învăţătura despre credinţă, care este miezul esenţei creştine, multă vreme – de ce să nu recunoaştem – nu a fost propăvăduită, ci pretutindeni s-a predicat învăţătura faptelor, următoarea învăţătură este dată de către adepţii noştri:

   Mai întâi, că faptele noastre nu ne împacă cu Dumnezeu şi nu ne pot câştiga îndurarea Lui, dar că acestea se petrec numai prin credinţă – dacă anume avem credinţa că datorită lui Cristos ne sunt iertate păcatele, cel care este unicul mijlocitor întru împăcarea lui Dumnezeu Tatăl. Acum dar, cine consideră că prin fapte se poate ajunge la aceasta şi prin ele se câştigă milostivirea, acela Îl desconsideră pe Cristos şi caută o cale proprie spre Dumnezeu în pofida evangheliei.

   Această învăţătură despre credinţă este împărtăşită clar şi răspicat de către Pavel în mai multe locuri, în special în Epistola către efeseni la capitolul 2: “Căci prin har sunteţi mântuiţi, prin credinţă. Şi aceasta nu vine de la voi, ci este darul lui Dumnezeu: nu prin fapte, ca să nu se laude nimeni.”

   Că prin cele spuse de către noi aici nu se introduce un nou mod de înţelegere a credinţei, se poate dovedi din spusele lui Augustin care a tratat aceste lucruri în amănunţime şi care ne învaţă tot la fel, că noi dobândim har prin credinţa în Cristos şi prin ea devenim drepţi în faţa lui Dumnezeu, cum dă dovadă întreaga lui carte “De spiritu et litera” (Despre spirit şi literă).

 

   Conştiinţa este împăcată numai prin credinţa în Cristos, nu prin facerea faptelor drepte.

   Dar acum, deşi această învăţătură este foarte discreditată de oamenii cu o atare competenţă, este totuşi vădit că ea îmbărbătează şi este salutară  conştiinţelor slabe şi debusolate. Căci conştiinţa nu se poate linişti şi împăca prin fapte, ci numai prin credinţă, dacă ajunge la certitudinea că deasupra ei stă un Dumnezeu milostiv datorită lui Cristos – aşa cum spune şi Pavel în Epistola către romani la capitolul 5: “Fiindcă am fost îndreptăţiţi prin credinţă, avem pace cu Dumnezeu prin Domnul nostru Isus Cristos.”

   Despre această nădejde consolatoare nu s-a predicat mai deunăzi, ci sărmanele conştiinţe au fost mânate de la spate către făptuirea anumitor lucruri şi s-au încărcat cu povara îndeplinirii a felurite fapte. Astfel, pe unii conştiinţa i-a mânat la mănăstire, în speranţa ca acolo să capete har prin viaţa monahală. Alţii şi-au închipuit alte fapte prin care să dobândească harul şi prin care au vrut să-şi răscumpere păcatele. Mulţi dintre ei au realizat că nu se ajunge astfel la pacea interioară. De aceea a fost necesar ca această învăţătură despre credinţa în Cristos să se predice şi să se insiste asupra ei, ca prin ea să se facă ştiut că harul şi milostivirea lui Dumnezeu se dobândesc numai prin credinţă, fără merite personale.

   

    Adevărata credinţă nu este înconştiinţare istorică, ci încrederea prezentă în Cristos.

   Totodată oamenii vor fi învăţaţi că aici nu se vorbeşte despre o astfel de credinţă, atât aceea pe care o au diavolii şi nelegiuiţii cât şi cea pe care o cred istoriciştii, că Isus Cristos a pătimit şi a înviat din morţi, ci se vorbeşte despre credinţa autentică prin care noi dobândim har şi iertare de păcate datorită lui Cristos. Iar  acum cel ce  e înştiinţat că are prin Cristos un Dumnezeu milostiv, acela Îl şi cunoaşte pe Dumnezeu, Îl invocă şi nu este fără de Dumnezeu ca păgânii. Căci acest articol de credinţă despre iertarea păcatelor, diavolii şi nelegiuiţii nu-l cred. Deaceea sunt ei duşmanii lui Dumnezeu, nu pot să-L invoce, nici să nutrească speranţa binelui de la El. Şi astfel, aşa cum s-a prezentat aici, vorbeşte Sfânta scriptură despre credinţă, şi prin credinţă nu lasă să se înţeleagă acea înconştiinţare pe care o au diavolii şi nelegiuiţii. Căci astfel se învaţă despre credinţă din capitolul 11 al Epistolei către evrei, că credinţa nu este cea care se cunoaşte din atestări istoriceşti, ci a avea încredere (fiducia) în Dumnezeu şi a păstra în inimă făgăduinţele sale. Şi de asemenea şi Augustin ne aminteşte despre aceasta, că noi trebuie să înţelegem cuvântul “credinţă” din Sfânta scriptură nu altfel decât ca încredere în Dumnezeu şi că El este milostiv faţă de noi, iar nu credinţa să însemne numai ceea ce se ştie din istorisiri, fapte pe care şi dracii le ştiu şi le recunosc.

 

   Faptele bune se petrec numai în virtutea harului lui Dumnezeu, dar ele nu câştigă nici un merit.

   Mai departe se predă învăţătura că faptele bune trebuie şi este necesar să se petreacă, dar nu ca omul să se încreadă în ele, ca şi cum prin ele ar merita milostivirea lui Dumnezeu, ci ele să se petreacă de dragul şi pentru lauda lui Dumnezeu. Încă-o dată şi încă-o dată se subliniază faptul că harul, milostivirea şi iertarea de păcate le obţine credinţa; şi deoarece prin credinţă este dat Duhul Sfânt, de aceea şi inimii i se dă capacitatea să împlinească fapte bune. Căci înainte de aceasta, deoarece ea este fără de Duhul Sfânt, este prea slabă; din acest motiv ea se găseşte sub puterea diavolului, care îndeamnă la multe păcate sărmana natură umană, aşa precum vedem la filozofii care au încercat să trăiască demn şi ireproşabil, şi cu toată strădania lor n-au reuşit, ci au căzut în păcate mari şi notorii. Tot aşa se întâmplă şi cu omul care trăieşte fără dreaptă credinţă şi fără de Duhul Sfânt şi se conduce numai după propriile lui puteri omeneşti.

   Datorită acestui fapt, această învăţătură despre credinţă nu trebuie pusă sub acuzaţia că ar interzice faptele bune, ba dimpotrivă, cu atât mai mult să se ştie şi să se afle că ea te învaţă să faci fapte bune şi îţi oferă sprijinul prin care să poţi accede la fapte bune. Căci fără de credinţă şi fără de Cristos, natura şi posibilităţile umane sunt mult prea slabe ca să facă fapte bune, să-L invoce pe Dumnezeu, să aibă răbdare în suferinţe, să iubească aproapele, să-şi îndeplinească sârguincios însărcinările, să fie ascultător şi de încredere, să se abţină de la poftele rele şi aşa mai departe. Astfel de fapte drepte şi demne de laudă nu se pot întâmpla fără ajutorul lui Cristos, cum El Însuşi spune în Evanghelia după Ioan la capitolul 15: “Căci despărţiţi de mine nu puteţi face nimic.”