"Effata!" sau "Deschide-te!", Marcu 7:31-37

posted Sep 12, 2019, 3:53 AM by Concordia Lutherana Confesionala Martin Luther
A XII-a Duminică după Sfânta Treime, Rev. Sorin H. Trifa

Har și pace vouă de la Dumnezeu, Tatăl nostru și de la Domnul nostru Isus Cristos. În mila lui Dumnezeu suntem astăzi în cea de-a doisprezecea Duminică după Sfânta Treime, o Duminică de septembrie mai răcoroasă care vine ca o binecuvântare după atâtea zile de arșiță. Pentru această Duminică, predica se fundamentează pe textul din Marcu 7:31-37

<31 Ieşind din nou din ţinutul Tírului, a trecut prin Sidón spre Marea Galileii, în ţinutul Decápole. 32 I-au adus un surd care vorbea cu greu şi l-au rugat să-şi pună mâna peste el. 33 Luându-l la o parte din mulţime, i-a pus degetele în urechi şi, cu salivă, i-a atins limba. 34 Apoi, ridicându-şi [ochii] spre cer, a suspinat şi a zis: „Éffata!”, care înseamnă „Deschide-te!”. 35 Îndată i s-au deschis urechile şi i s-a desfăcut legătura limbii şi vorbea corect. 36 Iar el le-a poruncit să nu spună nimănui, însă cu cât mai mult le poruncea, cu atât mai mult ei îi duceau vestea 37 şi, peste măsură de uluiţi, spuneau: „Toate le-a făcut bine; chiar şi pe surzi îi face să audă şi pe muţi să vorbească”>

Relatarea Evangheliei Sfântului Marcu este cât se poate de simplă. Ea ne vorbește despre un om care era surd fără însă a ne spune dacă acest om era surd din naștere sau dacă a devenit surd datorită unui accident care i-a marcat existența. Pericopa noastră este lipsită de câteva detalii. Singurul detaliu pe care îl avem este găsit chiar în primul verset unde citim astfel: ”ieşind din nou din ţinutul Tírului, a trecut prin Sidón spre Marea Galileii, în ţinutul Decápole (Marcu 7,31). Relatarea începe simplu astfel: ”i-au adus un surd care vorbea cu anevoie şi L-au rugat să-și pună mâinile peste el (Marcu 7,32). Datorită acestei introduceri lipsite de orice fel de detaliu semnificativ, nu cunoaștem nimic despre cine este acest om surd și nici ce fel de viață a trăit până atunci. Nu știm nici măcar dacă avea sau nu idee de cine este acest Isus din Nazaret și nu știm dacă inițiativa acesta a venirii la Cristos pentru vindecare i-a aparținut lui sau acelora despre care Marcu spune că l-au adus la Isus. De asemenea, nu știm cine sunt acei oameni care l-au adus la Isus pe acest om nefericit. Apoi, pericopa  noastră ne  spune faptul că Isus  l-a luat la o parte din norod (Marcu 7,33). Nici aici nu avem vreun detaliu clar. Nu știm în ce anume a constat această luare la o parte din mulțime. Isus putea să se fi dus cu acest om într-un loc mai izolat, sau poate chiar într-o casă din apropiere sau, pur și simplu, prin această expresie putem să înțelegem faptul că Isus s-a pus între el și restul oamenilor, construind astfel un cadru intim. Nu avem nici unul dintre aceste detalii iar acest lucru nu înseamnă faptul că relatarea este una ambigua ci doar faptul că aceste detalii nu sunt deloc importante iar concentrarea noastră trebuie îndreptată într-o total altă direcție.

După această introducere sumară, Evanghelistul Marcu ne spune un lucru foarte interesant. În versetul 33 citim astfel: ”i-a pus degetele în urechi şi i-a atins limba cu scuipatul Lui” (Marcu 7,33). Atunci când Evangheliile ne vorbesc despre Cristos vindecând oameni, acest lucru se face întotdeauna prin intermediul Cuvântului. Isus spune iar cuvintele fac ceea ce spun și vindecarea are pur și simplu loc. De data acesta însă, Domnul Isus Cristos nu se limitează la cuvinte ci face ceva. Cu privire la acest aspect s-au vehiculat numeroase idei. Sunt teologi care afirmă faptul că atingerea lui Cristos a fost una vindecătoare, cu alte cuvinte, cel puțin în cazul acesta, Cristos nu a vindecat prin Cuvânt ci prin atingere. Acești teologi comit însă o eroare deoarece ei nu înțeleg foarte clar modul în care Cuvântul poate să fi exprimat. Realitatea este că gesturile Domnului Isus Cristos nu au fost alt ceva decât formă de limbaj folosit cu un om care nu putea să audă cuvinte. Cunoaștem cu toții că limbajul folosit de surdo-muți este unul a semnelor, un limbaj a mâinilor și a mimicii ci nu un limbaj ieșit pe gură. Chiar noi nu înțelegem gesturile Domnului Isus Cristos cu siguranță că acestea erau pe înțelesul omului surd.

După ce a făcut acest gest, Scriptura ne spune faptul că Domnul Isus Cristos: și-a ridicat ochii spre cer, a suspinat şi a zis: "Efata", adică: "Deschide-te!" (Marcu 7,34). Și cu privire la acest aspect există speculații. Sunt teologi care susțin faptul că atingerea vindecătoare a lui Cristos a făcut ca acest om sa poată să audă cât de puțin astfel încât omul să poată să audă și să înțeleagă cuvintele Domnului Isus Cristos. O astfel de abordare nu face însă decât să subordoneze eficacitatea Cuvintelor lui Dumnezeu de înțelegerea omului. Ideea acesta lasă de înțeles faptul că Cuvântul lui Dumnezeu ar fi eficient doar în măsura în care omul îl înțelege. Dar noi știm  că puterea Cuvântului lui Dumnezeu nu depinde deloc de înțelegerea noastră. Cu toate acestea, Isus vorbește tot timpul clar atunci când predică Evanghelia și când vindecă. Prin Cuvântul lui Isus Cristos omul acesta surd și cu probleme de vorbire a fost vindecat și imediat el a putut să audă și să vorbească corect și clar, ceea ce este o minune dublă.  Omul acesta nu doar a putut să vorbească dar a făcut lucrul acesta cât se poate de corect fără să fie nevoit să mai treacă printr-o perioadă în care să învețe să vorbească. Spun acest lucru pentru că fiecare dintre noi știm faptul ă a vorbi nu se rezumă doar la capacitatea de a emite sunete ci și la capacitatea de a le articula în cuvinte și propoziții, adică în idei.

Dragii mei, minunea acesta făcută de către Domnul Isus Cristos era o dovadă incontestabilă cu privire la faptul că el este Mesia. Prin aceste vindecări, Domnul Isus Cristos arăta că nu este un simplu fiu de tâmplar din Nazaret ci este Fiul cel veșnic al lui Dumnezeu întrupat pentru eliberarea noastră din robia diavolului. Iată ceea ce spune Sfântul Profet Isaia cu privire la aceste lucruri: ”în ziua aceea, surzii vor auzi cuvintele cărţii, şi ochii orbilor, izbăviţi de negură şi întuneric, vor vedea” (Isaia 29,18) pentru ca, doar câteva capitole mai încolo să citim astfel: ”atunci se vor deschide ochii orbilor, se vor deschide urechile surzilor” (Isaia 35,5). Prin toate aceste minuni pe care Isus Cristos le făcea aveau ca scop să îi conecteze pe oameni cu Cuvântul lui Dumnezeu care vorbea despre venirea lui Mesia pentru eliberarea omului. Doar Dumnezeu însuși putea să facă astfel de minuni. Nici un om obișnuit, indiferent de calitatea sa, nu avea astfel de puteri. Prin faptul că Isus Cristos făcea astfel de minuni, el dovedea în mod clar că nu este un om obișnuit ci este Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, lumină din lumină. Toate aceste minuni dovedeau faptul că Isus din Nazaret, fiul tâmplarului Iosif și al Mariei, era Mesia cel promis lui Israel prin profeți.

Acestă pericopă din Evanghelia Sfântului Marcu se termină cu o idee despre care, trebuie să recunosc că mă fascinează mereu. Iată ce ne spune Sfântul Evanghelist Matei: ”Isus le-a poruncit să nu spună nimănui” (Marcu 7,36). De ce oare Isus nu dorea ca minunile acestea să fie cunoscute de către oameni? Răspunsurile sunt numeroase și, mai toate dintre ele, sunt speculative. Este posibil ca Isus să nu fi dorit ca oamenii să îl vadă exclusiv din această direcție a făcătorului de minuni? Este posibil ca Isus să își fi dorit ca oamenii să se focalizeze pe Cuvântul lui Dumnezeu pentru credința lor ci nu e niște minuni? Nu știm. Ceea ce ne spune însă clar Scriptura este că ”cu cât le poruncea mai mult, cu atât Îl vesteau mai mult” (Marcu 7,36). Acest aspect ar fi speculat ca fiind o dovadă evidentă a faptului că omul este păcătos și incapabil să se supună poruncilor lui Dumnezeu. Eu cred însă faptul că oamenii au fost cu adevărat mișcați de aceste minuni încât nu puteau să țină aceste evenimente ascunse. Toate aceste minuni trezeau în popor întrebarea dacă nu cumva Isus din Nazaret nu este cu adevărat Cristosul lui Dumnezeu.

Dragii mei, ași vrea să ne apropiem un pic de înțelegerea acestei pericope. Sunt multe lucruri de spus despre învățătura desprinsă din această pericopă. Se poate discuta de exemplu despre modul în care diavolul înrobește și aduce suferință asupra acestei lumi. Cu siguranță diavolul nu vrea ca noi să fim fericiți și de aceea aduce asupra omului numeroase suferințe atât în ceea ce privește sufletul cât și trupul. Dorința mea este însă aceea de a mă concentra pe o problemă care pare destul de arzătoare în lumea creștină din prezent, mai precis problema minunilor.

Dragii mei, Isus nu a făcut niciodată minuni de dragul de ași atrage notorietate. El nu dorea ca oamenii să îl vadă ca un făcător de spectacole de vindecare, așa cum vedem astăzi cu numeroși păstori din aria protestantismului radical dar nu numai. Minunile Domnului aveau drept scop să ne trimită spre mila lui Dumnezeu, spre iertarea pe care Dumnezeu a adus-o prin Fiul său întrupat. Prin vindecările sale, Cristos aducea de fapt iertarea lui Dumnezeu pentru păcatele noastre. Dragii mei, am spus faptul că diavolul ne înrobește prin păcat. Robia diavolului este una cruntă pentru că diavolul caută absolut tot timpul nefericirea noastră. Cu cât păcătuim mai mult, și facem zilnic acest lucru, cu atât mai mult ne adâncim în această robie. Știu că există, chiar și printre creștini, numeroși oameni care cred că suferințele sunt naturale. Dar noi știm foarte bine că ele sunt rezultatul păcatului și al modului în care diavolul dorește distrugerea noastră. Omul acesta surdo-mut era în robia diavolului și diavolul a fost cel care a adus peste el această suferință. Vedeți, atunci când Cristos îl vindecă pe acest om, el îi iartă păcatele eliberându-l astfel din robia păcatului și a diavolului. Vă amintiți ceea ce Domnul le-a spus fariseilor după ce a vindecat pe omul paralizat, anume: ce este mai uşor: a spune «Păcatele îţi sunt iertate!» sau a spune «Ridică-te şi umblă!»?” (Luca 5,23). Vindecarea este întotdeauna o absoluțiune a păcatului, o iertare și o eliberare din păcat.

Domnul Isus Cristos avea de-a face cu rezultatul păcatului în viața omului. Păcatul provoacă o degradare totală a ființei umane, atât spiritual dar și fizic. Păcatul provoacă boli și aduce numeroase necazuri în viața noastră. În cele din urmă, păcatul ne conduce la moarte după cum ne spune Sfântul Apostol Paul: ”plata păcatului este moartea (Romani 6,23). În toate vindecările pe carele-a făcut, Domnul Isus Cristos  i-a confruntat pe oameni cu realitatea păcatului și cu nevoia de iertare. Domnul Isus Cristos îi confrunta cu Legea lui Dumnezeu care îi condamna pentru păcatul lor și care aducea asupra lor pedeapsa lui Dumnezeu pentru ai trimite către Evanghelie care promite iertarea păcatelor tuturor acelora care cred în Isus ca fiind Fiul lui Dumnezeu care s-a întrupat pentru mântuirea noastră după cum citim în Evanghelia Sfântului Apostol Ioan: ”după cum a înălţat Moise şarpele în pustiu, tot aşa trebuie să fie înălţat şi Fiul omului, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică. Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică. Dumnezeu, în adevăr, n-a trimis pe Fiul Său în lume ca să judece lumea, ci ca lumea să fie mântuită prin El (Ioan 3,14-17). Pe cruce, atârnat între cer și pământ, Cristos a suportat mânia lui Dumnezeu în locul nostru. Da! El a purtat pe cruce toate păcatele noastre rezolvând o dată pentru totdeauna problema acestei robi. Prin jertfa lui Cristos pe cruce, păcatele noastre au fost iertate iar moartea a fost transformată doar într-o etapă trecătoarea în mântuirea noastră. La fel cum Cuvântul lui Dumnezeu a redat auzul și capacitatea de a vorbi acestui om, la fel și trupurile noastre moarte se vor ridica din mormânt nesupuse putrezirii atunci când Cuvântul lui Dumnezeu va porunci acest lucru după cum Sfântul Apostol Paul ne spune: ”căci însuşi Domnul, cu un strigăt, cu glasul unui arhanghel şi cu trâmbiţa lui Dumnezeu, Se va coborî din cer, şi întâi vor învia cei morţi în Cristos. Apoi, noi cei vii, care vom fi rămas, vom fi răpiţi toţi împreună cu ei în nori, ca să întâmpinăm pe Domnul în văzduh; şi astfel vom fi totdeauna cu Domnul”(1 Tes.4,17).

Dragii mei, prin Evanghelia lui Isus Cristos, Dumnezeu continuă și astăzi să deschidă urechile celor surzi. Păcatul a făcut ca toți oamenii să fie surzi din punct de vedere spiritual și au nevoie ca Dumnezeu să le deschidă urechile în mod miraculos. Dar noi nu auzim doar cu urechile, de aceea, prin Duhul Sfânt care lucrează prin Cuvântul lui Dumnezeu, Dumnezeu schimbă inimile noastre ca să credem în Fiul lui Dumnezeu pentru mântuirea noastră prin puterea Cuvântului lui Dumnezeu. Ceea ce Domnul Isus Cristos a făcut cu acest surd, va face și cu fiecare dintre noi pentru ca noi să credem și să primim harul lui Dumnezeu pentru noi prin Isus Cristos.

Scriindu-le  credincioșilor din Corint, în prima scrisoare, Sfântul Apostol Paul spune astfel: ”nimeni nu poate zice: "Isus este Domnul" decât prin Duhul Sfânt (1 Cor.12:3). Dragii mei, Dumnezeu nu doar ne vindecă spiritual urechile ci ne deschide și gura pentru al putea mărturisi pe Cristos la ceilalți oameni. Același Cuvânt care ne-a convertit pe noi la credința în Isus Cristos este cel care lucrează prin mărturisirea noastră pentru convertirea altor oameni la credința în Isus Cristos. Acesta este lucrarea minunată pe care Dumnezeu o face în fiecare dintre noi și cu fiecare dintre noi pentru alții. Acesta este pur și simplu Evanghelia lui Cristos. Acesta este lucrarea minunată a harului lui Dumnezeu. Convertirea noastră, credința noastră și puterea noastră de al mărturisi pe Cristos sunt rezultatul harului lui Dumnezeu în viața noastră. Nu există nici o altă modalitate ca omul să vina la credință decât prin harul lui Dumnezeu care este transmis doar prin Evanghelia lui Cristos. Doar în Evanghelia lui Cristos noi găsim promisiunea de mântuire a lui Dumnezeu, doar Evanghelia ne spune că prin jertfa lui Cristos toate păcatele noastre au fost iertate. Nu există nici o altă sursă salvatoare pentru noi în afara Evangheliei lui Cristos. AMIN

Comments