Ganduri despre doctrina mantuirii si Reforma Protestanta

posted Aug 7, 2015, 6:21 AM by Sorin-Horia Trifa   [ updated Aug 7, 2015, 6:21 AM ]

Dorinta de a compila acest articol s-a nascut in urma unor dezbateri private cu privire la modul in care se realizeaza mantuirea omului si la rolul pe care il joaca faptele in acest scop. Teologia Reformei Protestante respinge cu fermitate orice forma de sinergism si afirma ca omul nu coopereaza in mantuirea lui cu Dumnezeu. In ciuda acestui lucru, nu putine sunt cultele crestine de astazi care isi reclama originea in Reforma Protestanta dar care au renuntat la monergism, doctrina care afirma ca mantuirea este opera unilaterala a lui Dumnezeu, si promoveaza sinergismul, doctrina care afirma ca omul colaboreaza cu Dumnezeu in vederea mantuirii.

       


In mod cu totul surprinzator, astazi exista crestini care sustin ca sunt protestanti dar, cu toate acestea, resping doctrina protestanta a mantuirii numai prin credinta si considera ca, pentru a fi mantuit, omul trebuie sa parcurga anumiti pasi esentiali, iar renuntarea la pacat si schimbarea vietii reprezinta efortul unilateral al omului. Sunt multi crestini care, din nefericire, afirma ca fara o viata schimbata nu putem sa mergem la Dumnezeu, asta in timp ce fundamentul Reformei Protestante afirma tocmai faptul ca Dumnezeu este cel care are puterea de a schimba viata pacatosului prin iertarea pacatelor, prin justificare si prin procesul de sfintire. Puternic ancorati in formulele trinitare si cristologic din Secolele IV si V, evanghelicii lutherani cred ca pacatosii sunt justificati (sau declarati drepti) de catre Dumnezeu exclusiv prin har (Sola Gratia), prin credinta (Sola Fide), doar in Isus Cristos (Solus Cristus), pe baza promisiunilor din Sfanta Scriptura (Sola Scriptura) si spre slava lui Dumnezeu (Soli Deo Gloria).

 

Doresc sa expun mai jos, in totalitate, continutul Articolului 20 din Marturisirea de Credinta de la Augsburg (Confesiunea Augustana), document care reprezinta unul dintre fundamentele Bisericii Evanghelice Lutherane. Scopul acestei expuneri este acela de a vedea in clar, fara completari adiacente, care a fost pozitia Reformei Protestante cu privire la acest subiect atat de important pentru Biserica lui Cristos.

 

Articolul 20.

Despre credinţă şi faptele bune - De fide et bonis operibus

 

Bune, dar fără de folos fapte.

În chip neadevărat s-a dus vestea despre ai noştri că se opresc de a face fapte bune. Totuşi scrierile lor despre cele zece porunci şi despre altele fac dovada că au lăsat ca o bună moştenire îndemnul la fapte şi stări drepte şi creştineşti şi o expunere bună şi folositoare despre ele, care mai înainte erau prea puţin predate ca învăţătură; contrar însă, s-au infierat în toate predicile cu preponderenţă faptele lipsite de maturitate creştină, nefolositoare precum rozariile, venerarea sfinţilor, călugărirea, pelerinajele, rânduielile posturilor, zile de sărbătoare de poruncă, confreerii şi aşa mai departe. Aceste fapte nefolositoare aduc fală adversarilor noştri, acum ca şi din totdeauna. În plus, ei au învăţat totodată să vorbească  numai despre credinţă, despre care nu predicau mai nimic mai deunăzi. Ei predau acum învăţătura că nu ne facem drepţi în faţa lui Dumnezeu numai prin fapte, ci adaugă la acestea şi credinţa în Cristos şi spun că în faţa lui Cristos ne îndreptăţesc credinţa şi faptele, o atare învăţătură aducând mai multă încredere, decât dacă s-ar învăţa numai a se baza pe fapte.

 

Îndreptăţirea prin fapte îl dezonorează pe Cristos, cel care este unicul mijlocitor şi singurul care-l împacă pe Dumnezeu Tatăl.

Aşadar, deoarece învăţătura despre credinţă, care este miezul esenţei creştine, multă vreme – de ce să nu recunoaştem – nu a fost propăvăduită, ci pretutindeni s-a predicat învăţătura faptelor, următoarea învăţătură este dată de către adepţii noştri:

Mai întâi, că faptele noastre nu ne împacă cu Dumnezeu şi nu ne pot câştiga îndurarea Lui, dar că acestea se petrec numai prin credinţă – dacă anume avem credinţa că datorită lui Cristos ne sunt iertate păcatele, cel care este unicul mijlocitor întru împăcarea lui Dumnezeu Tatăl. Acum dar, cine consideră că prin fapte se poate ajunge la aceasta şi prin ele se câştigă milostivirea, acela Îl desconsideră pe Cristos şi caută o cale proprie spre Dumnezeu în pofida evangheliei.

Această învăţătură despre credinţă este împărtăşită clar şi răspicat de către Pavel în mai multe locuri, în special în Epistola către efeseni la capitolul 2: “Căci prin har sunteţi mântuiţi, prin credinţă. Şi aceasta nu vine de la voi, ci este darul lui Dumnezeu: nu prin fapte, ca să nu se laude nimeni.”

Că prin cele spuse de către noi aici nu se introduce un nou mod de înţelegere a credinţei, se poate dovedi din spusele lui Augustin care a tratat aceste lucruri în amănunţime şi care ne învaţă tot la fel, că noi dobândim har prin credinţa în Cristos şi prin ea devenim drepţi în faţa lui Dumnezeu, cum dă dovadă întreaga lui carte “De spiritu et litera” (Despre spirit şi literă).

 

Conştiinţa este împăcată numai prin credinţa în Cristos, nu prin facerea faptelor drepte.

Dar acum, deşi această învăţătură este foarte discreditată de oamenii cu o atare competenţă, este totuşi vădit că ea îmbărbătează şi este salutară  conştiinţelor slabe şi debusolate. Căci conştiinţa nu se poate linişti şi împăca prin fapte, ci numai prin credinţă, dacă ajunge la certitudinea că deasupra ei stă un Dumnezeu milostiv datorită lui Cristos – aşa cum spune şi Pavel în Epistola către romani la capitolul 5: “Fiindcă am fost îndreptăţiţi prin credinţă, avem pace cu Dumnezeu prin Domnul nostru Isus Cristos.”

Despre această nădejde consolatoare nu s-a predicat mai deunăzi, ci sărmanele conştiinţe au fost mânate de la spate către făptuirea anumitor lucruri şi s-au încărcat cu povara îndeplinirii a felurite fapte. Astfel, pe unii conştiinţa i-a mânat la mănăstire, în speranţa ca acolo să capete har prin viaţa monahală. Alţii şi-au închipuit alte fapte prin care să dobândească harul şi prin care au vrut să-şi răscumpere păcatele. Mulţi dintre ei au realizat că nu se ajunge astfel la pacea interioară. De aceea a fost necesar ca această învăţătură despre credinţa în Cristos să se predice şi să se insiste asupra ei, ca prin ea să se facă ştiut că harul şi milostivirea lui Dumnezeu se dobândesc numai prin credinţă, fără merite personale.

   

 Adevărata credinţă nu este înconştiinţare istorică, ci încrederea prezentă în Cristos.

Totodată oamenii vor fi învăţaţi că aici nu se vorbeşte despre o astfel de credinţă, atât aceea pe care o au diavolii şi nelegiuiţii cât şi cea pe care o cred istoriciştii, că Isus Cristos a pătimit şi a înviat din morţi, ci se vorbeşte despre credinţa autentică prin care noi dobândim har şi iertare de păcate datorită lui Cristos. Iar  acum cel ce  e înştiinţat că are prin Cristos un Dumnezeu milostiv, acela Îl şi cunoaşte pe Dumnezeu, Îl invocă şi nu este fără de Dumnezeu ca păgânii. Căci acest articol de credinţă despre iertarea păcatelor, diavolii şi nelegiuiţii nu-l cred. Deaceea sunt ei duşmanii lui Dumnezeu, nu pot să-L invoce, nici să nutrească speranţa binelui de la El. Şi astfel, aşa cum s-a prezentat aici, vorbeşte Sfânta scriptură despre credinţă, şi prin credinţă nu lasă să se înţeleagă acea înconştiinţare pe care o au diavolii şi nelegiuiţii. Căci astfel se învaţă despre credinţă din capitolul 11 al Epistolei către evrei, că credinţa nu este cea care se cunoaşte din atestări istoriceşti, ci a avea încredere (fiducia) în Dumnezeu şi a păstra în inimă făgăduinţele sale. Şi de asemenea şi Augustin ne aminteşte despre aceasta, că noi trebuie să înţelegem cuvântul “credinţă” din Sfânta scriptură nu altfel decât ca încredere în Dumnezeu şi că El este milostiv faţă de noi, iar nu credinţa să însemne numai ceea ce se ştie din istorisiri, fapte pe care şi dracii le ştiu şi le recunosc.

 

Faptele bune se petrec numai în virtutea harului lui Dumnezeu, dar ele nu câştigă nici un merit.

Mai departe se predă învăţătura că faptele bune trebuie şi este necesar să se petreacă, dar nu ca omul să se încreadă în ele, ca şi cum prin ele ar merita milostivirea lui Dumnezeu, ci ele să se petreacă de dragul şi pentru lauda lui Dumnezeu. Încă-o dată şi încă-o dată se subliniază faptul că harul, milostivirea şi iertarea de păcate le obţine credinţa; şi deoarece prin credinţă este dat Duhul Sfânt, de aceea şi inimii i se dă capacitatea să împlinească fapte bune. Căci înainte de aceasta, deoarece ea este fără de Duhul Sfânt, este prea slabă; din acest motiv ea se găseşte sub puterea diavolului, care îndeamnă la multe păcate sărmana natură umană, aşa precum vedem la filozofii care au încercat să trăiască demn şi ireproşabil, şi cu toată strădania lor n-au reuşit, ci au căzut în păcate mari şi notorii. Tot aşa se întâmplă şi cu omul care trăieşte fără dreaptă credinţă şi fără de Duhul Sfânt şi se conduce numai după propriile lui puteri omeneşti.

Datorită acestui fapt, această învăţătură despre credinţă nu trebuie pusă sub acuzaţia că ar interzice faptele bune, ba dimpotrivă, cu atât mai mult să se ştie şi să se afle că ea te învaţă să faci fapte bune şi îţi oferă sprijinul prin care să poţi accede la fapte bune. Căci fără de credinţă şi fără de Cristos, natura şi posibilităţile umane sunt mult prea slabe ca să facă fapte bune, să-L invoce pe Dumnezeu, să aibă răbdare în suferinţe, să iubească aproapele, să-şi îndeplinească sârguincios însărcinările, să fie ascultător şi de încredere, să se abţină de la poftele rele şi aşa mai departe. Astfel de fapte drepte şi demne de laudă nu se pot întâmpla fără ajutorul lui Cristos, cum El Însuşi spune în Evanghelia după Ioan la capitolul 15: “Căci despărţiţi de mine nu puteţi face nimic.”

 

Scopul doctrinei despre soteriologie, dau doctrina despre mantuire, este acela de a arăta modul în care Duhul Sfânt aplică in mod individual păcătosilor mântuirea cea binecuvântată pe care Domnul Isus Cristos a asigurat-o pentru toată omenirea prin ispășirea Lui. Mântuirea, sau iertarea păcatelor, pe care Cristos a castigat-o pentru toți oamenii prin ispășirea Lui înlocuitoare (Luca 1:77; Rom.5:10; 2 Cor.5:19), este oferit păcătosului în si prin mijloacele harului, adică prin intermediul Sfintei Evanghelii și prin administrarea Sfintelor Sacramente (2 Cor. 5:19; Luca 24:47). Prin această ofertă plin de har și eficace in ceea ce priveste iertarea pacatelor, în inima păcătosului este lucrata credința (Rom. 10:17), prin intermediul careia omul respectiv acceptă, sau isi însușește, meritele lui Cristos oferite prin mijloacele harului. Mijloacele harului îndeplinesc astfel o funcție dublă: oferă și conferă iertare (media oblativa sive dativa),), iar acestea produc credință (media operativa sive effectiva). Prin crearea credinței în inima păcătosului prin puterea Sa atotputernică (1 Cor.2:14; Efes.1:19-20), Duhul Sfânt transformă și îl justifică (Fapte 16:31; Rom.5:1). Acum, păcătosul nu mai fuge de la Dumnezeu ci in el este dezvoltata dorinta de a se impaca cu Dumnezeu lui cel milostiv (Fapte 11:21). De îndată ce păcătosul prin credință acceptă iertarea  lui Dumnezeu, sau justificarea obiectivă, harul își produce efectele în cazul său, iar el este justificat personal (justificarea subiectiva). Prin acceptarea neprihănirii lui Cristos, credinciosul este considerat ca fiind neprihănit înaintea lui Dumnezeu (Rom.4:3; Ps. 32:1-2).

Justificare este, prin urmare, numai prin har, fără fapte (Rom. 3:28). Acest act il pune pe credincios în posesia tuturor meritelor sau binecuvântările asigurate prin ascultare perfectă a lui Cristos. Păcătosul justificat intra în starea de har și pace (status gratiae, status pacis), stare în care acesta este asigurat de mântuirea sa prezentă și viitoare (Rom.5:1-6), aceasta deoarece mântuirea finală este garantată prin harul și adevărul lui Dumnezeu  (Rom. 5:1-11; 8:38-39; 1 Cor. 1: 8-9).

 

Justificare face din păcătos un membru al Biserica Creștine (regnum gratiae) (Efes.1:17-23; Acts 4:4; 2: 41) si al Imparatiei lui Dumnezeu (regnum gloriae) (Luca 23:43; Ioan 11:25). În acest sens Sfânta Scriptură ne învață, de asemenea, că datorăm  aceste binecuvântări alegerii venite din veșnicii prin har (Efes.1:3: Rom.8: 28-30; 2 Tim. 1:9; Fapte 13:48)

 

In Ordo Salutis relația dintre articole trebuie să fie respectata în mod corect. Satisfacție inlocuitoare a lui Cristos și reconcilierea lui Dumnezeu cu lumea stau la baza tuturor învățăturilor despre mantuire, în timp ce articolul despre justificărea păcătosului prin credință este articolul central și un fundament al religiei creștine. Sfințirea urmează justificarea fiind efectul acesteia. Pentru justificare sola fide toate celelalte doctrine ale Sfintei Scripturi stau în relație de cauză și efect, de antecedens et consequens. Chiar aici se află diferența fundamentală dintre doctrina curata și toate ereziile create, inventate, de om. Creștinismul biblic învață sfințirea ca efect al îndreptățirii prin har, prin credință; toate sistemele eretice inventate de om inverseaza acest proces și învața ca justificarea este rodul sfințirii si astfel jurstificarea este prin fapte.

 

Prin ispășirea înlocuitoare (satisfactio vicaria) Isus Cristos a asigurat pentru omenirea vinovata și condamnata o împăcare perfectă cu Dumnezeu (reconciliatio) pentru că Fiul lui Dumnezeu, în locul omului, a îndeplinit cerințele Legii divine și a făcut satisfacție pentru păcatele lumii (obedientia activa, obedientia passiva). În Isus Cristos, prin urmare, Dumnezeu este milostiv față de toți păcătoșii și ii absolvă de orice vină (iustificatio obiectiva).

 

Acesta veste reconfortanta este data omului de catre Dumnezeu prin intermediul mijloacelor harului, predicarea Cuvantului și administrarea Sacramentelor, și solicita de la om o credință în mesajul de reconciliere (2Cor. 5:19-21; Fapte 2:38; 16:31; 10:42-43; 13:39; 26:27-29). Este voia lui Dumnezeu că toți oamenii să isi însușească prin credință harul care a fost garantat pentru ei de către Mantuitorul Isus Cristos (Marcu 1:14-15; Fapte 16:31). Cei care refuză să creadă in reconcilierea castigata prin Cristos se pierd în ciuda faptului că pentru ei a fost obținuta mântuirea (Marcu 16:15-16; Ioan 3:16,18 si 36; 2Pet. 2:1). Din acest motiv, noi afirmăm că este nevoie de credință pentru dobândirea mântuirii (necessitas fidei ad salutem consequendam). Punctele de vedere raționaliste care afirma că Dumnezeu este plin de har față de păcătoși si fără reconcilierea castigata in Cristos și că omul poate sa ajunga in viața veșnică prin propriile sale lucrări sau printr-o conduită buna sunt categoric negat de Sfanta Scriptură (Gal.3:10; 5:4). Sfânta Scriptură vorbeste exclusiv de o singura cale spre mântuire, și anume, prin har, prin credința în răscumpărarea lui Cristos (Rom.3:22-25).

 

Dogmaticienii evanghelici lutherani au foarte mare dreptate atunci când afirma că mântuirea este in totalitate achiziționata și il priveste exclusiv pe Dumnezeu (ex parte Dei), dar, în ceea ce privește pe om (ex parte hominis), aplicarea mantuirii se realizeaza prin credință (salus perfecta est quoad acquisitionem et intentionem, non quoad applicationem, quae fide fieri debet). Semnificația acestui este faptul că mântuirea într-adevăr a fost asigurată pentru toți oamenii, dar că individul păcătos trebuie si-o însușească prin credință (fides ex parte hominis ad salutem consequendam necessaria est).

 

Justificare are care efect imediat uniunea mistică (unio mystica.) prin care Sfânta Treime, în special Duhul Sfânt, locuiește în omul credincios (Gal.3:2; Efes.3;17; Ioan 14:23; 1Cor.3:16; 6;19). Unio mystica. este o locuire aparte care este diferit de prezența generala a lui Dumnezeu alaturi de toate creaturile (generalis unio), deoarece Dumnezeu locuiește în mod special în omul credincios. Cu toate acestea, uniunea mistica nu este o transformare panteistă a esenței credinciosului în esența lui Dumnezeu. Uniunea mistica reprezinta rezultatul justificarii ci nu cauza acesteia (Gal.3:2; Efes.3:17). Justificare produce sfințirea ci nu sfințirea produce justificarea (Rom.7:5-6; 2 Cor.3:6; Gal.2:20; 3:2-3; Romani 3:28).

 

Uniunea mistica este o invatatura despre care se vorbeste în Sfanta Scriptura și care reprezinta o experiență spreciala pentru creștin, dar care este insa greu de descris. Cronologic, începutul acestei uniune coincide cu regenerare și justificare; in mod logic ea urmează celor doua și formează următoarea etapă în ordinea mântuirii. Acesta nu trebuie să fie interpretată drept o activitate a lui Dumnezeu în noi ci Dumnezeu locuiește în cel credincios, in cel care crede în Dumnezeu. Acesta este punctul de pornire și reprezinta o sursa progresivă in  sfințirea vietii  care începe în omul justificată și continuă până la sfârșitul vieții sale pământești.

 

Această doctrină nu este cuprinsă în „Mărturisirea de la Augsburg” sau în „Apologia Mărturisirii de la Augsburg”. Chiar si „Formula Concordiei” abia atinge subiectul. Aceasta doctrina a fost dezvoltata de dogmaticienii lutherani de mai mai târziu, printre care Avraam Calovius, Johann Andreas Quenstedt, Johann Friedrich Koenig și David Hollazius, cu scopul de a proteja împotriva concepțiilor panteiste ale misticilor, și în același timp, de a face dreptate cu privire la adevărul parțial conținut în doctrinele false ale unor teologi precum Kaspar Schwenkfeld, Valentin Weigel și Andreas Osiander.

Sfanta Scriptura ne învață nu numai că omul credincios este justificată și iertat, dar si faptul că Cristos locuiește în el, și prin Cristos locuieste Sfânta Treime. Sfântul Apostol Pavel ii invata pe creștinii care sunt în Cristos (Romani 8:1) faptul că Cristos este în ei (Galateni 2:20). Ei trăiesc în părtășie sau in comuniune cu Dumnezeu (1 Ioan 1:3). Nu numai că Duhul Sfânt locuiește în ei, astfel că ei au arvuna Duhului în inimile lor (1 Cor. 1:22), mărturia Duhului care spune că ei sunt copiii lui Dumnezeu (Romani. 8:16) și sigilarea cu Duhul făgăduinței (Efeseni. 1:13), dar Tatăl și Fiul vin, de asemenea, la cei credincioși să locuiasca în ei (Ioan 14:23). Cristos este în credincioși (Col. 1:27) și ei sunt în El (Romani 8:1). Asa ca toti cei care au fost botezați si s-au îmbrăcat cu Cristos (Gal. 3:27) sunt în Domnul (Rom. 16:11), sunt apropiați deoarece acestia sunt în El (Efeseni. 2:13) și sunt salvati de la condamnare (Romani 8:. 1). Ei sunt membri ai trupului Său, fiind carne din carnea Lui și os din oasele Lui (Efeseni 5:30), mădulare ale lui Cristos (1 Corinteni 6:15) si părtași la natura divină (2 Petru 1:4). Cristos trăiește în ei (Gal. 2:20) și locuiește în inimile lor prin credință (Efeseni. 3:17), El este în ei (Rom. 08:10 si Gal. 4:19 ). Credincioșii sunt mădulare ale trupului Lui (Romani 12:4,5), ei sunt uniți cu El, ca ramura cu vita de vie (Ioan 15: 5), iar viața lor este viața Lui care curge prin ei.

Această unire mistica, așa cum indica si numele, reprezinta un mister. Acesta uniune este experimentata de către credincios, dar nu poate fi explicata în mod adecvat prin  cuvinte. Plinătatea experienței este proporțională cu gradul de credință și sfințire a crestinului. Legatura este stabilita atunci când păcătosul vine la credință și este justificat, și crește mai apoi intim și in putere odată cu creșterea lui sfințire. Viața spirituală pe care o conduce credinciosul isi are sursa și vitalitatea în Cristos. Credincioșii trăiesc în Cristos, și El în ei, și viața Lui se revarsa în și prin ei. Fără El  nu se poate face nimic (Ioan 15, 5).

Sursa vieții spirituale se afla în Dumnezeu, prin Cristos. Prin credință credinciosul este reunit cu Dumnezeu, de care a fost separat prin păcat. Astfel, in Cristos, cel care era mort spiritual este acum viu spiritual. Ramura care a fost rupta este acum altoita înapoi în copac si trăiește din nou, datorita unirii sale cu arborele. Tot astfel, credinciosul trăiește din nou din cauza unirii cu Dumnezeu prin Cristos. Ramura crește, înfrunzește și face fructe. Dar face acest lucru doar pentru ea este unita la nivel vital cu arborele de la care ii provine viața. Credinciosul trăiește și dă roade într-o viață sfântă el este unit cu Dumnezeu, prin credință. Prin această uniune mistică vine viata credinciosului de la Dumnezeu. Numai în virtutea acestei uniri traieste el din punct de vedere spiritual. Despre această vorbeste Sfantul Apostol Pavel atunci cand spune, "Cu toate acestea traiesc, dar nu eu, ci Cristos trăiește în mine; Și viața pe care o trăiesc acum în trup, o trăiesc prin credința în Fiul lui Dumnezeu, care m-a iubit și s-a dat pe Sine pentru mine "(Gal. 2:20).

Locuirea lui Dumnezeu în credincios nu trebuie să fie înțeleasă într-un sens panteist, ca și cand persoana  credinciosului au fost absorbita de către Cristos. Dimpotrivă, este vorba despre o uniune personală apropiată în care credinciosul se acoreaza în Cristos și isi trage puterea de la El. De asemenea, nu trebuie să fie înțeleasă în așa fel încât să il faca pe om divin. Personalitatea omului nu se schimbă în nici un fel ci este unit într-un mod mistic și de nedescris, totuși real și reconfortant, cu Cristos, sau cu Dumnezeu, în Cristos, pentru ca Cristos trăiește în el și el în Cristos.

Martin Luther descrie aceasta uniune mistica în comentariul său la Galateni, 2:20:. "Prin urmare, Cristos, sa alăturat și s-a unit cu mine și locuiește în mine, trăiește această viață în mine si eu o trăiesc acum. Da, Cristos Însuși este această viață pe care o trăiesc acum. de aceea Cristos și mine în această uniune suntem amândoi una. [...] Deci Cristos, trăind și locuind în mine, ridică și absoarbe toate relele care ma îngrozesc și mă lovesc. [...] Pentru că Cristos trăiește în mine, de aceea prin har, dreptatea, viata, pacea și mântuirea sunt în mine, acestea sunt ale Lui, și totuși datorita acestui lucru sunt si ale mele, de asemenea prin faptul că uniunea aceasta este inseparabilă, prin credință [...] pentru că prin credință suntem atât de uniti împreună cu Cristos incat suntem un singur trup și un singur os [Efes. 5:31], noi suntem mădulare ale trupului lui Cristos, carne din carnea Lui și os din oasele Lui; astfel încât acesta legatura de credință in Cristos ne apropie împreună mai mult decât soțul este impreunat cu soția lui”.

Deși uniunea mistică nu poate fi descris în întregime, pentru că ea reprezinta un mister, ea nu trebuie să fie considerată drept o figură de stil, ci crezuta ca fiind o realitate. Acesta nu trebuie să fie înțeleasă ca indicând doar spre o stare de armonie stabilită între voința omului și a lui Dumnezeu, sau explicata pur și simplu ca o uniune dintre Dumnezeu și om în dragoste, asa cum ar putea sa existe între două persoane umane. Nici nu trebuie sa fie inteleasa exclusiv prin faptul ca un credincios primește daruri speciale și deosebite de la Duhul Sfânt. Uniunea mistica reprezinta o locuire reală a lui Dumnezeu în om, o uniune reală între El si om, o uniune pe care vechii teologi lutherani o descriau ca pe o uniune de substanță cu substanță, dar cu mentiunea ca trebuie avut mare  grijă să ne ferim de ideea că cele doua substanțele, divina și umana, sunt comfundabile sau comasate.

 Sfântul Apostol Pavel, vorbindu-le atenienilor, se referă la unirea mistica dintre Dumnezeu si om ca fiind un „izvor de viață” (Fapte 17:28). Asadar, uniunea mistica este o uniune spirituală. Acesta lucrueste important de retinut pentru a face distinctia intre unirea mistica, personală a lui Dumnezeu cu a omului în Cristos, și ideile panteiste care afirma că omul este absorbit în Dumnezeu.

In concluzie, spunem ca in mantuirea omului exista cativa pasi simplii. Ei pot fi analizati si exprimatii in termeni teologici si se pot scrie zeci de mii de pagini. Pe scurt insa, omul pacatos, nascut mort in pacat, ajunge sa se intalneasca cu Cristos la initiativa lui Dumnezeu. Aceasta intalnire nu este nicidecum intre un om schimbat, sfant si Cristos ci intre un om pacatos, mort in pacate si Mantuitorul. Cristos este cel care, unilateral, il justifica pe omul pacatos si ii iarta pacatele. Apoi, dupa justificare, urmeaza un proces de sfintire, un proces care se poate intinde pe perioade de timp mai scurte sau mai lungi si in cadrul caruia omul incepe sa isi schimbe modul de a trai si devine din ce in ce mai capabil sa implineasca voia lui Dumnezeu si sa faca fapte bune, fapte care sunt rezultatul justificarii sale si a eliberarii din robia pacatului ci nu un motiv pentru justificare.
    Acest articol este o compilatie realizata din mai multe articole existente pe site-ul Concordiei Lutherane Confesionale "Martin Luther", www.bisericalutherana.ro.
Compilatia a fost realizata de Sorin H. Trifa
Comments