Ganduri despre "vointa libera" si "liberul arbitru"

posted Nov 4, 2015, 6:59 AM by Concordia Lutherana Confesionala Martin Luther   [ updated Nov 4, 2015, 6:59 AM by Sorin-Horia Trifa ]
Printre efectele păcatului originar, dupa cum ne invata teologia Reformei Protestante se afla pierderea „libertatii de vointa” in toate aspectele care caracterizeaza viata spirituala a omului. Termenul de „liber arbitru” (liberum arbitrium) este folosit astazi in doua mari sensuri. Primul, si cel mai uzat, se refera la facultatea vointei (facultas volendi) prin care omul se distinge de restul creaturilor irationale. Cel de-al doilea sens se refera la libertatea formala a omului sau la libertatea de constrangere (libertas a coactione). Eseul pe care urmeaza sa il parcurgeti va pune accentul pe cel de-al doilea sens pe care il ale expresia “liber arbitru”.

Caderea umana in pacat prin Adam si Eva nu a condus la o pierdere completa a vointei umane cu toate ca omul a devenit complet corup si pervertit astfel incat a devenit incapabil de asi mai trai viata fara sa comita pacat (non potest non peccare), cu alte cuvinte, omul nu poate sa traiasca fara sa pacatuiasca sau omul nu poate sa nu pacatuiasca. Astfel, omul decazut nu pacatuieste impotriva vointei sale deoarece omul pacatuieste in conformitate cu propria lui vointa, el nefiind fortat de nimeni sa comita pacatul. Cu alte cuvinte, omul alege liber sa pacatuiasca. Teologul german Johannes Gerhard afirma ca „omul nu si-a pierdut vointa ci soliditatea acesteia(Doctrina Theologica, p.260)

Termenul „liberul arbitru” a fost folosit, deasemenea, si in sensul de „putere spirituala”, referindu-se la acea putere prin care omul corupt ar putea sa doreasca ceea ce este bine spiritual, sa se pregateasca pentru harul divin, sa implineasca cerintele Legii Sfinte, sa accepte si sa creada Evanghelia si astfel sa contribuie sau sa coopereze la convertirea sa. Atunci cand termenul de „vointa libera” este folosit intr-un astfel de sens, dogmaticienii evanghelici lutherani, pe baza Sfintelor Scripturi, neaga faptul ca omul ar avea „vointa libera” sau „liberul arbitru”. Sfantul Apostol Pavel ne spune clar in Prima Epistola catre Corinteni faptul ca „omul firesc nu primeşte lucrurile Duhului lui Dumnezeu, căci pentru el sunt o nebunie; şi nici nu le poate înţelege, pentru că trebuie judecate duhovniceşte” (1 Corinteni 2:14), iar atunci cand le scrie crestinilor din Roma, acelasi Apostol afirma faptul ca „umblarea după lucrurile firii pământeşti este vrăjmăşie împotriva lui Dumnezeu, căci ea nu se supune Legii lui Dumnezeu şi nici nu poate să se supună” (Romani 8:7). In conformitate cu aceste afirmatii, omul firesc, natural, nu poate sa accepte si sa traiasca facand fapte duhovnicesti deoarece, in realitate, el este mort in pacate si se afla voluntar intr-o stare de dusmanie cu Cratorul sau. Putem deci sa spune ca omul natural nu are nici un fel de competente si nici dorinta de trai ceea ce este bine spiritual, cu atat mai putin sa colaboreze in vreun fel cu harul divin, sa se pregateasca pe sine pentru mantuire sau sa conlucreze cu atotputernicul Dumnezeu. Formula Concordului ne spune faptul ca „in privinta lucrurilor divine, care se refera la mantuirea sufletului, omul este ca un stalp de sare, ca si sotia lui Lot. Da, omul este ca o piatra, o statuie fara viata care nu isi poate folosi nici gura, nici ochii si nici inima [...] Omul este complet pierdut pana cand el nu este luminat, convertit si regenerat prin Duhul Sfant” (Declaratia Solida II, 20 si 21) pentru ca mai apoi, aceeasi marturisire de credinta sa afirme faptul ca „Sfintele Scripturi neaga faptul ca omul firesc detine aptitudini de a gandi si intelege lucrurile spirituale si astfel sa fie capabil pentru a incepe sa actioneze, sa lucraze sau sa colaboreze in lucrurile spirituale” (Declaratia Solida II, 12-14). Marturisirile de credinta evanghelice lutherane invata la unison faptul ca in probleme spirituale omul nu are nici un fel de vointa libera aflandu-se intr-o totala robie a pacatului. Acest lucru nu inseamna ca omul nu dotat cu vointa libera in ceea ce priveste aspectele non-spirituale ale vietii sale si chiar in ceea ce priveste exercitatarea laturii civice ale vietii sale . Despre acest aspect vorbeste Apologia Marturisirii de Credinta de la Augusburg (1531) atunci cand afirma faptul ca „vointa umana are libertatea in a alege pentru sine lucrari si lucruri in functie de intelegerea sa. Omul este liber sa manifeste dreptate civica, poate sa vorbeasca despre Dumnezeu si chiar sa se implice in anumite servicii de slujire, poate asculta de magistrati, poate asculta de parinti, se poate retine de la crime, de la adulter sau de la furt” (Articolul XVIII, 70). Dar chiar si in aceste aspecte, noi, evanghelicii lutherani afirmam ca omul are vointa libera doar „intr-o anumita masura”, acest lucru fiind rezultatul firesc al faptului ca omul mort in pacate si in greseli este captiv puterii si vointei lui Satan (vezi Efeseni 2:2; Coloseni 1:13; 2 Timotei 2:26; Fapte 26:18). Prin urmare, pe buna dreptate, Apologia Marturisirii de Credinta de la Augusburg ne spune ca „concupiscența consta in faptul ca oamnii sunt natural inclinati sa asculte mai mult de rau decat sa posede o dispozitie pentru o judecata sanatoasa [...] iar diavolul, care este eficient in nelegiuire, nu inceteaza sa incite pe om la diverse infractiuni. Acesta este motivul pentru care printre oameni este atat de rara dreptatea civila” (Articolul XVIII, 71)

Doctrina Reformei Protestante din Secolul al XVI-lea conform careia, in chestiuni spirituale, omul nu are „vointa libera” sau „liberul arbitru” ci este complet orb in ceea ce priveste spiritualitatea si potrivnic lui Dumnezeu, a fost intotdeauna negata de catre sinergisti, mai precis de catre pelagieni si semi-pelagieni. Formula Concordului descrie eroarea sinergismului astfel: „[pelagienii si semi-pelagienii] afirma ca omul nu este absolut mort in ceea ce priveste lucrurile spirituale ci el este doar grav ranit, adica doar pe jumatate mort. Prin urmare, desi vointa libera este foarte slabita pentru a conduce la o relatie cu Dumnezeu prin propriile puteri, totusi atunci cand Dumenzeu face un inceput prin Duhul Sfant, prin iertarea pacatelor si prin mantuirea vesnica, omul poate sa inceapa, prin propriai vointa si prin liberul arbitru, sa se intalneasca cu Dumnezeu si sa coopereze pentru mantuirea sa si sa mentina acest lucru in timp” (Declaratia Solida II, 77). In opozitie cu aceasta eroare, aceeasi marturisire de credinta evanghelica lutherana afirma ca „in lucrurile spirituale, inima si vointa omului neregenerat sunt cu totul incapabile in propria lor vointa naturala sa inteleaga, sa creada, sa accepte, sa inceapa sa faca ceva placut Domnului deoarece omul neregenerat este in totalitate mort in pacat si corupt astfel incat in el nu exista nici macar o scanteie de vointa in a se pregati pe sine insusi pentru harul lui Dumnezeu sau sa accepte harul lui Dumnezeu. Omul neregenerat nu poate sa faca nimic, fie in intregime fie doar in parte, pentru mantuire lui deoarece, neregenerat fiind, el este rob al pacatului” (Declaratia Solida II, 7).

In randurile care urmeaza vom aborda si da raspuns pentru o serie de obiectii pe care pelaginii si semipelagienii, printre care se regasesc romano-catolicii, ortodoxii rasariteni dar si arminienii protestanti (multi dintre baptisti, penticostali si adventistii de ziua a saptea), le aduc doctrine despre coruptia radicala a naturii umane si a lipsei libertatii vointei umane in ceea ce priveste aspectele spirituale ale vietii.

Poate cea mai des intalnita obiectie a pelagienilor si semipelagienilor este legata de o afirmatie pe care Sfantul Apostol Pavel o face in scrisoarea sa adresata crestinilor din Roma, acolo unde spune ca: „neamurile, măcar că n-au lege, fac din fire lucrurile Legii, prin aceasta ei, care n-au o lege, îşi sunt singuri lege” (Romani 2:14). Tuturor acelora care folosesc acest verset paulin pentru a arata ca omul este capabil prin sine insusi sa implineasca voia lui Dumnezeu, dogmaticienii evanghelici lutherani au urmatoarea replica teologica. In aceasta afirmatie, Sfantul Apostol Pavel se refera exclusiv la o ascultate externa a paganilor (quoad materiale) ci nu la o credinta fata de Dumnezeu. Spunem acest lucru deoarece, in acelasi timp, cu privire la pagani, acelasi Apostol afirma faptul ca paganii sunt fara speranta in lume (vezi Efeseni 2:12), instrainati de Dumnezeu (vezi Coloseni 1:21) si chiar dusmani ai Creatorului (vezi Romani 8:7). Acest lucru nu inseamna faptul ca paganii nu pot sa fie capabili de fapte civice exceptionale ci doar faptul ca ei sunt incapabili de a fi neprihaniti din punct de vedere spiritual.

O alta obiectie la fel de des intalnita din partea pelagienilor si semipelagienilor este aceea conform careia omul firesc trebuie sa beneficieze de vointa libera in domeniul spiritual deoarece insusi Dumnezeu porunceste omului ca acesta sa se supuna Legii divine si sa creada in Evanghelie. La aceasta obiectie, noi, evanghelici lutherani raspundem astfel. Nu exista nici un fel de motivatie care sa ne determine sa conformam porunca divina cu capacitatea umana de a se conforma acesteia (a praecepto divino ad posse humanum non valet consequentia). Este clar ca Cuvant al lui Dumnezeu ne cere ascultate de Lege si credinta in Evanghelice si in acelasi timp ne spune in mod clar faptul ca omul firesc nu se poate supune acestei Legi (Vezi Ecles.7:20, Psalmul 143:2) si nici sa creada in Isus Cristos prin propriai putere (Vezi Ioan 6:44 si 2 Corinteni 3:5). Cu toate acestea, nu exista in Sfanta Scriptura nici un fel de afirmatie care sa spuna ca Legea ar fi ceva inutil sau ca indemnurile Evangheliei ar fi in zadar. Prin Legea lui Dumnezeu, Duhul Sfant lucreaza in constiinta umana constientizarea pacatului in timp ce prin Evanghelie, Duhul Sfant lucreaza si intareste credinta in inima omului. In acest fel, vointa buna venita exclusiv prin harul lui Dumnezeu este lucrata in mod unilateral de catre Duhul Sfant in inima pacatosului chemat la credinta prin predicarea Cuvantului lui Dumnezeu.

 

O a treia obiectie ridicata de catre pelagieni si semi-pelagieni este legata de faptul ca fara vointa libera in probleme care impacteaza viata spirituala si, implicit, o convertire fara cooperare implica o fortarea a omului de catre Dumnezeu. Noi, evanghelicii lutherani raspundem unei astfel de obiectii astfel. Convertirea unui pacatos reprezinta in mod unilaterar lucrarea lui Dumnezeu (Vezi Efeseni 1:19) dar, spre deosebire de calvinisti, afirmam faptul ca aceasta lucrare este una rezistibila, adica omul ii se poate opune prin decizie proprie (Vezi Matei 23:37). Cu toate acestea, natura insasi a convertirii exclude ideea de “abuz” deoarece aceasta se realizeaza prin mijloacele harului (predicarea Cuvantului si participarea la Sfintele Sacramente). Despre acest aspect, Formula Concordului afirma ca: “ respingem deasemenea invatatura ca Duhul Sfant le este dat in mod intentionat si persistent acelora care ii se opun” (Formula Epitrome II, 15).

 

O alta obiectie ridicata de catre pelagieni si semi-pelagieni este legata de faptul omul trebuie sa aiba o vointa libera in domeniul spiritual deoarece Dumnezeu lucreaza numai puterea de a crede ci nu credinta in sine. Noi, evanghelicii lutherani raspundem unei astfel de obiectii astfel. Toata aceasta obiectie se bazeaza pe o premisa falsa. Spuneam aceasta deoarece Sfanta Scriptura ne spune ca: “Dumnezeu este Acela care lucrează în voi şi vă dă, după plăcerea Lui, şi voinţa şi înfăptuirea” (Filipeni 2:13). Cu alte cuvinte, credinta prin care suntem mantuiti este in totalitate darul plin de har al lui Dumnezeu si aceasta este lucrata exclusiv de catre Duhul Sfant ci nu este rezultatul vointei si dorintei umane.

O a cincea obiectie ridicata de catre pelagieni si semi-pelagieni este legata de faptul omul trebuie sa beneficieze de vointa libera in domeniul spiritual deoarece el poate sa citeasca Sfanta Scriptura, sa auda Cuvantul lui Dumnezeu si astfel omul insusi sa exercite neprihanire. Noi, evanghelicii lutherani raspundem unei astfel de obiectii astfel. Omul este capabil de o neprihanire civic dar aceasta nu este rodul credintei in Cristos si nici al dragostei fata de Dumnezeu. Fariseul din pilda lui Cristos era cu adevarat neprihanit din punct de vedere civic si totusi inima lui nu a fost delor transformata. In mod paradoxal, vamesul care era total lipsit de fapte civice bune, a fost schimbat in Cristos (Vezi Luca 18:10-14).

Despre toate aceste obiectii fata de monergism deriva, in realitate, dintr-o forma de mandrie umana si dintr-o falsa impresie de auto-neprihanire sprecifica omului modern si exprimata prin umanismul ultimilor secole. Cei care ridica aceste obiectii sunt, in general, impartiti in trei mari clase:

  1. Pelagienii sunt acei oameni care considera ca omul poate ca prin propriile sale puteri, in afara harului lui Dumnezeu, se poate intoarce la Dumnezeu, sa creada Evanghelia, sa asculte si sa implineasca Legea lui Dumnezeu si astfel sa merite prin sine insusi mantuirea vesnica. In acest moment exista doua mari grupari de pelagieni, este vorba despre unitariei, martorii lui iehova si o buna parte dintre adventistii de ziua a saptea.

  2. Semipelagienii sunt acei oameni care considera ca omul poate ca prin propriile sale puteri, in afara harului lui Dumnezeu, sa inceapa convertirea sa dar ca fara aportul harului lui Dumenzeu aceasta convertire nu poate sa fie dusa la bun sfarsit. In acest moment, in grupul semi-pelagienilor se afla o buna parte dintre romano-catolicii, ortodoxii rasariteni, cea mai mare parte a baptistilor, penticostalilor si o parte dintre adventistii de ziua a saptea.

  3. Sinergistii sunt acei oameni care considera ca omul primeste har din partea lui Dumnezeu dar ca si omul isi aduce un aport, chiar daca unul extrem de mic, la mantuirea lui si prin aceasta cooperare el sa merite mantuirea si viata vesnica. Sinergismul este o invatatura foarte periculoasa ea afectand inclusiv teologia lui Philipp Melanchthon, unul dintre cele mai importante figuri a lutheranismului. Pozitia sinergica a lui Melanchthon a fost condamnata si respinsa de catre Biserica Evanghelica Lutherana. O subtila pozitie sinergica in lumea lutherana a avut-o si Johannes Latermann care sustinea ca omul poate colabora cu Dumnezeu in convertirea sa pe baza unor capacitati pe care Duhul Sfant i le confera. Ambele forme de sinergism pune mantuirea in meritele omului, chiar daca acestea sunt aproape neinsemnate.

Doctrina evanghelica lutherana confesionala, asa cum a fost ea dezvoltata in Secolul al XVI-lea afirma ca omul nu coopereaza sub nici o forma sau natura cu Dumnezeu in convertirea sa deoarece, prin natura, omul este in dusmanie cu Dumenzeu. Omul convertit coopereaza cu Dumnezeu dar convertirea aceasta nu este opera omului ci exclusiv lucrarea plina de har si de putere suverana a lui Dumenzeu. Iata ceea ce invata Formula Concordului despre acest aspect: „ prin predicarea si auzirea Cuvantului, bunul Dumnezeu lucreaza si dezrobeste inimile noastre si il face pe om capabil ca prin predicarea Legii sa inteleaga gravitatea pacatul sau si mania pe care Dumenzeu o are impotriva pacatului. Astfel, in durere, omul pacatos se agata de promisiunea Evangheliei lui Dumnezeu cu privire la iertarea pacatelor in Cristos si astfel scanteia credintei este aprinsa in el si il face capabil sa accepte iertarea pacatelor in numele lui Isus Cristos si sa primeasca promisiunea Evangheliei prin Duhul Sfant” (Declaratia Solida II, 54).

PS: Acest articol s-a nascut din dorinta de a arata intregii lumi cat de importanta este ca toti cei credinciosi sa empatizeze cu cei care nu sunt inca in credinta indiferent de modul in care acestia isi manifesta robia in pacat

     Un articol de Sorin H. Trifa