Iertați și vindecați în Cristos, Luca 17:11-19

posted Sep 3, 2018, 8:04 AM by Concordia Lutherana Confesionala Martin Luther   [ updated Sep 3, 2018, 8:04 AM ]
Sorin H. Trifa, predică pentru a XIV-a Duminică după Sfânta Treime

Har și pace de la Dumnezeu, Tatăl nostru, și de la Domnul nostru Isus Cristos. Îi mulțumesc lui Dumnezeu pentru ca suntem iar împreună, aici în casa lui, că avem parte de o vreme plăcută, că Dumnezeu a răspuns la rugăciunile poporului său și pentru că a fost cu noi în toată perioada care a trecut. Suntem astăzi în cea de-a XIV-a Duminică din Sezonul Sfintei Treimi, mai precis în a doua jumătate a acestui Sezon Minunat care marchează a două jumătate a anului, întinzându-se până la începutul lunii Decembrie când va începe Sezonul de Advent al noului an Bisericesc. Pentru această Duminică, predica este fundamentata pe textul din Evanghelia lui Luca 17:11-19.

Isus mergea spre Ierusalim şi a trecut printre Samaria şi Galileea. Pe când intra într-un sat, L-au întâmpinat zece leproşi. Ei au stat departe, şi-au ridicat glasul şi au zis: "Isuse, Învăţătorule, ai milă de noi!" Când i-a văzut Isus, le-a zis: "Duceţi-vă şi arătaţi-vă preoţilor!" Şi pe când se duceau, au fost curăţaţi. Unul din ei, când s-a văzut vindecat, s-a întors, slăvind pe Dumnezeu cu glas tare. S-a aruncat cu faţa la pământ la picioarele lui Isus şi I-a mulţumit. Era samaritean. Isus a luat cuvântul şi a zis: "Oare n-au fost curăţaţi toţi cei zece? Dar ceilalţi nouă unde sunt? Nu s-a găsit decât străinul acesta să se întoarcă şi să dea slavă lui Dumnezeu? Apoi i-a zis: "Scoală-te şi pleacă; credinţa ta te-a mântuit."

Din textul pe care tocmai l-am parcurs se pot extrage numeroase învățături minunate și importante pentru viața noastră de credință. Este un text cu care suntem obișnuiți pentru Sezonul Epifaniei, acel Sezon în care Biserica lui Cristos predică despre modul în care Mântuitorul nostru s-a revelat oamenilor ca fiind Fiul lui Dumnezeu întrupat în omul Isus din Nazareth. Asemenea pericopelor din care predicăm în Sezonul Epifaniei, această pericopă ni-l revelează pe Isus din Nazaret ca fiind Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, Fiul lui Dumnezeu întrupat pentru mântuirea noastră. În această pericopă avem de-a face cu o minune de vindecare făcută de către Domnul nostru Isus Cristos, lucru care este o parte integrantă a modului în care Mântuitorul nostru a predicat Evanghelia sa.

Contextul pericopei din această a XIV-a Duminică după Sfânta Treime ni-l descoperă pe Domnul Isus Cristos călătorind. Daca studiem Sfintele Evanghelii, chiar și superficial, observăm faptul că Domnul Isus Cristos predica Evanghelia și slujea în timp ce se plimba prin Palestina. În pericopa noastră îl găsim pe Domnul Isus Cristos călătorind spre Ierusalim pregătit să împlinească scopul pentru care s-a întrupat pe acest pământ. În Ierusalim, în mai puțin de o săptămâna, Domnul Isus Cristos avea să fie trădat, arestat, condamnat, avea să pătimească suferind ura evreilor iar, în cele din urma, răstignit pe o cruce, avea să își dea viața ca jertfă de ispășire pentru păcatele fiecăruia dintre noi, păcate despre care Sfânta Scriptură ne spune că Domnul Isus Cristos le-a luat asupra sa.

Așa dar, Domnul Isus Cristos călătorea spre Ierusalim și făcea acest lucru pe jos. Mergând spre Ierusalim, Domnul Isus Cristos străbătea ținutul Galileei și pe cel al Samariei, o regiune în care trăia o populație formată dintr-un amestec de evrei și de neamuri, adică de oameni care nu împărtășeau credința Israelului. Așa dar, îl vedem pe Domnul Isus Cristos mergând printr-un ținut în care religia Israelului nu era practicată cu cea mai mare seriozitate. Nu știm însă detalii cu privire la localizarea exactă din punct de vedere geografic al locului în care Domnul Isus Cristos se afla atunci când un grup de zece leproși s-au apropiat de el implorându-l să îi vindece de boala de care sufereau. Acești leproși erau un mixt de evrei si samariteni bolnavii poate de cea mai cumplită boală care afecta Orientul Mijlociul la vremea respectivă. În poporul evreu, lepra era o boală cumplită din două mari puncte de vedere. În primul rând este știut faptul că lepra provoca niște răni cumplite și foarte dureroase. Practic, omul bolnav de lepra se descompunea pur și simplu. Pe de altă parte, lepra era considerată ca fiind pedeapsa lui Dumnezeu pentru păcatele grave săvârșite de către omul respectiv. De aceea, leprosul era considerat impur din punct de vedere religios, el fiind izolat de restul poporului și obligat să trăiască departe de familie, de prieteni și de viața spiritual a Israelului. Pentru omul lepros, viața era un adevărat calvar. În Sfânta Scriptură, nu de puține ori, lepra este simbolul păcatului și a robiei omului în păcat, o robie împotriva căreia omul nu poate să facă absolut nimic așa cum omul lepros nu se putea sub nici o formă să se vindece prin propriile sale puteri ci doar prin mila lui Dumnezeu.

Pericopa noastră ne spune că zece astfel de leproși s-au apropiat de Domnul Isus Cristos cu gândul că Domnul îi va putea vindeca de suferința lor. Leproșii îi se adresează Domnului Isus Cristos cu o formulă foarte cunoscută nouă: Isuse, Învăţătorule, ai milă de noi! (Luca 17:13). Expresia învăţătorule este una destul de interesantă. Deși poate nouă nu ne spune foarte multe, pentru vremea respectivă ea făcea referire la un om care avea autoritate. Traducerea cea mai corectă a textului din limba greacă este stăpâne. Așa dar, prin această expresie, leproșii îl declară pe Isus ca fiind o persoană înzestrată de către Dumnezeu cu autoritate. Despre expresia ai milă de noi am discutat în multe ocazii. Acestă expresie reprezintă un strigăt pentru salvare pe care omul păcătos îl înalță către Dumnezeu implorând harul nemeritat. Este o formulă de implorare a milei. Folosind, așa dar, expresia Isuse, Învăţătorule, ai milă de noi! (Luca 17:13), cei zece leproși declară în mod public faptul că acest om Isus din Nazaret, care călătorea din Galileea la Ierusalim, nu era un om obișnuit, nici măcar un om special, ci era chiar Mesia, Fiul lui Dumnezeu, Mântuitorul lumii promis de către Dumnezeu prin Sfinții Profeți ai Vechiului Testament. Numai Dumnezeu putea să vindece această teribilă boală care îi mânca practic de vii, iar prin strigătul lor, acești bolnavi îl recunoșteau pe Isus ca fiind cu adevărat Dumnezeu.

Din această minunată pericopă putem să învățăm trei lecții importante pentru viața noastră de credință.

Ași vrea să ne concentrăm un pic pe ceea ce a făcut Isus cu acești oameni. Avem de-a face cu ceva ieșit din comun. Vedem faptul că Isus nu rostește nici un cuvânt cu privire la milă sau la vindecare. El nu le spune: bine, sunteți vindecați de suferința voastră ci le spune doar atât: duceţi-vă şi arătaţi-vă preoţilor!" Şi pe când se duceau, au fost curăţaţi (Luca 17:14). Cuvintele acestea pot să creeze o oarecare confuzie prin faptul că unii oameni ar putea să înțeleagă faptul că vindecarea lor de lepră ar putea să fie dependentă de ascultarea acestor oameni de porunca pe care Isus Cristos le-a dat-o. Dar, în realitate lucrurile nu stau deloc așa. Isus Cristos nu vorbește despre o posibilă vindecare ci despre o vindecare certă. Mersul la preot al omului vindecat de lepră era o lege in Israel. Preotul avea toată autoritatea de a verifica dacă un om s-a vindecat de lepră și, în cazul în care vindecarea se confirma, preotul avea să pronunțe întoarcerea omului respectiv în societate și în viața religioasă a Israelului. Faptul că Domnul Isus îi trimite la preot, acest lucru dovedește faptul că ei fuseseră deja vindecați de către Mântuitorul nostru chiar dacă nu găsim vreun cuvânt în acest sens. Dacă lucrurile stau așa, și Domnul Isus Cristos nu a legat vindecarea acestor oameni de efortul lor de a se arăta preotului, atunci care este sensul acestor cuvinte? Sensul este prima lecție pe care noi trebuie să o învățăm din această pericopă. Este vorba despre încrederea noastră în Dumnezeu. Prin cuvintele duceţi-vă şi arătaţi-vă preoţilor , Domnul Isus Cristos îi face cei bolnavi să se încreadă pur și simplu în Dumnezeu. Să aibă încredere în mila sa și în iertarea pronunțată de către el.  Isus Cristos îi conduce la o manifestarea a credinței lor în Dumnezeu pentru că, în definitiv, acesta înseamnă credința mântuitoare. Credința mântuitoare nu este o cunoaștere intelectuală a lui Dumnezeu și nici o aprobare a lui Dumnezeu ci reprezintă o încredere totală în promisiunile lui Dumnezeu. Să credem cu toată inima că ceea ce Evanghelia ne spune este adevărat și că Dumnezeu este cu adevărat Tatăl nostru. O încredere totală că prin Isus Cristos, Dumnezeu ne-a mântuit din păcatele noastre, că prin jertfa lui Cristos păcatele noastre, toate păcatele noastre, au fost iertate și astfel am fost eliberați din robia păcatului. Să credem cu toată inima noastră faptul că în Cristos noi nu mai suntem obiectul mâniei lui Dumnezeu ci suntem obiectul iubirii lui Dumnezeu. Apoi, convinși și încrezători în faptul că prin moartea și învierea lui Isus Cristos, Fiul lui Dumnezeu, noi am fost iertați de toate păcatele noastre și justificați de către Dumnezeu, putem să mergem mai departe.

A doua lecție pe care această pericopă ne-o predă este legată chiar de puterea Domnului Isus Cristos de a interveni în mod vindecător în viața noastră. Vedeți, dragii mei, acești leproși erau convinși că Isus Cristos putea să îi vindece de suferința lor gravă. Avem multe de învățat de la credința acesta a leproșilor. Noi înșine ar trebui să avem toată încrederea și speranța în faptul că Domnul Isus Cristos ne va ajuta în toate nevoile și probleme noastre. Aceasta încredere este cea care trebuie să ne anime existența chiar dacă, nu de puține ori, viața noastră nu este una deloc roză. A trăi cu credință înseamnă a trăi convinși de faptul că Dumnezeu este cât se poate de conștient de situația noastră și este foarte interesat să intervină în viața noastră.

Vedeți, la aceste capitole foarte mulți dintre creștini au reale dificultăți. Deși se declară ca fiind credincioși, nu puțini sunt creștinii care nu au încredere în faptul că păcatele lor au fost iertate în și prin jertfa lui Cristos. Mulți creștini continuă să poarte cu ei povara propriilor lor păcate și, de asemenea, nu puțini sunt aceia care depun eforturi colosale de a avea siguranța iertării lor și, cu toate acestea, nici o clipă nu simt că povara acesta este ușurată. Asta deoarece ei nu au încredere completă în faptul că păcatele noastre au fost stinse în Cristos. Ei continuă de fapt să creadă faptul că Dumnezeu așteaptă ca ei să facă propria lor ispășire pentru păcate. Din păcate, această credință este alimentată de unele învățături nefericite pe care multe Biserici creștine din prezent le predau. Tocmai aceste învățături care sunt într-o evidentă contradicție cu ceea ce ne învață Sfânta Evanghelie îi fac pe oameni să nu își poată pune deplina credință în Domnul Isus Cristos și în iertarea despre care Evanghelia ne spune că am primit-o prin jertfa lui Cristos.

Apoi, dragii mei, astăzi sunt atât de mulți creștini care cred că Dumnezeu este distant față de noi. Exact păcatul nostru și lipsa unei credințe autentice în iertarea lui Cristos îi duce în această situație. Pentru că poartă povara păcatelor cu ei, mulți creștini cred că Dumnezeu nu le este nici favorabil și nici nu este disponibil pentru ai ajuta. De aceea, ei depun numeroase eforturi, uneori foarte costisitoare, pentru al face pe Dumnezeu atent la necazurile lor. Toată această nefericită situație este alimentată de lipsa de încredere în mesajul pe care Evanghelia lui Cristos îl are pentru fiecare dintre noi. Evanghelia lui Cristos ne încurajează să avem deplină încredere în Dumnezeu, în faptul că ne-a iertat păcatele în Cristos și în faptul că ne iubește și că este alături de noi ca un tată iubitor.

A treia lecție pe care ne-o predă Evanghelia prin pericopa pe care am citit-o este legată de mulțumire. Vedeți, Evanghelistul Luca ne spune că dintre cei zece leproși care s-au vindecat de boala lor numai unul, un samaritean, s-a întors să îi mulțumească lui Cristos pentru acest har minunat. Mai mult, Evanghelia ne spune că acesta era un samaritean. Era un om pe care toți evreii îl priveau ca pe un păgân necredincios. Un om care nu făcea parte din poporul alea al lui Israel. Vedeți, pericopa pare să vorbească despre faptul că unul din zece aduc mulțumire. Așa pare, dar nu există nici o certitudine că acest pasaj al Evangheliei dorește să ne transmită o astfel de informație. Ceea ce este clar este că numărul celor care mulțumesc lui Dumnezeu pentru harul primit este unul scăzut. Asta deoarece foarte mulți dintre cei care sunt ajutați de către Dumnezeu trăiesc o falsă senzație că ajutorul respectiv este meritat într-un fel sau altul. Poate că evreii vindecați de lepră considerau că acest lucru a fost meritat de ei pentru simplu motiv că ei făceau parte din poporul drept credincios al lui Dumnezeu. Pe de altă parte, nu avem nici o dovadă că ei nu ar fi fost mulțumitori în inimile lor. Știm doar că nu s-au întors să își exprime mulțumirea față de Cristos.

Într-o astfel de situație sunt mulți creștini astăzi. Noi primim zilnic o mulțime de binecuvântări pentru care uităm să-i mulțumim lui Dumnezeu. În preocupările noastre cotidiene, aproape că nici nu observăm acest har zilnic pe care Dumnezeu îl revarsă peste noi. Poate că suntem convinși că merităm această atenție pe care Dumnezeu ne-o acordă pentru că suntem credincioși, pentru că citim Scriptura, pentru că ne rugăm și pentru că mergem la Biserică. Noi ar trebui să fim cu adevărat copleșiți de harul lui Dumnezeu și, asemenea samariteanului, să îi mulțumim lui Dumnezeu mereu pentru că ne-a iertat de păcatele noastre și pentru că ne iubește și are grijă zilnic de noi.

O ultimă lecție importantă este legată de mântuirea noastră. Cristos îi spune samariteanului credinţa ta te-a mântuit (Luca 17:19). Noi trebuie să avem o încredere deplină în Dumnezeu în ceea ce privește mântuirea noastră. Cristos este cel care ne-a salvat prin jertfa lui ci nu eforturile noastre de ascultare de Legea lui Dumnezeu. Dumnezeu ne-a mântuit pentru că ne-a iubit și a avut milă de noi. Aceste lucruri nu s-au întâmplat deoarece noi am făcut ceva să merităm tot acest har. Nici leproșii aceștia nu au făcut nimic. Pur și simplu Cristos a făcut totul. Dumnezeu a făcut totul pentru salvarea noastră.

Scriptura ne spune prin Sfântul Apostol Paul astfel: Dumnezeu Îşi arată dragostea faţă de noi prin faptul că, pe când eram noi încă păcătoşi, Cristos a murit pentru noi (Romani 5: 8). Dumnezeu a făcut totul pentru ca noi să fim mântuiți. Cuvintele Sfântului Apostol Paul nu lasă nici un loc de îndoială cu privire a cele afirmate. Omul nu poate să facă nimic pentru mântuirea lui din moment ce mântuirea noastră a avut loc pe când noi eram încă niște păcătoși, adică niște oameni care nu îl iubeam pe Dumnezeu ci ne împotriveam lui cu toată ființa noastră.

Dragii mei, pericopa din această Duminică ne îndeamnă să avem încredere deplină în Dumnezeul nostru. Prin Cristos și prin jertfa lui Dumnezeu ne-a iertat toate păcatele noastre. Acest lucru este cu totul adevărat și noi trebuie să ne despovărăm de păcatele noastre și să primim prin credință această veste a iertării păcatelor în Cristos. Apoi, noi trebuie să avem încredere totală că prin jertfa lui Cristos noi nu mai suntem sub mânia lui Dumnezeu ci Dumnezeu a devenit Tatăl nostru iubitor. El este permanent atent a viața noastră și mereu gata să ne ajute. Este important să vedem cum harul lui Dumnezeu este mereu revărsat peste noi chiar și în lucrurile mărunte ale vieții de zi cu zi. Apoi, noi trebuie să îi fim mereu recunoscători lui Dumnezeu pentru mila lui cu atât mai mult cu cât suntem cât se poate de conștienți că nu o merităm. Să îi mulțumim necontenit lui Dumnezeu pentru tot ceea ce a făcut și face pentru noi. Nu în ultimul rând, noi trebuie să fim încredințați că suntem salvați în Cristos. Noi suntem deja parte a Împărăției lui Dumnezeu prin Cristos. Cu acest gând trebuie să ne apropiem de masa sfântă și să ne împărtășim cu adevăratul trup și adevăratul sânge a Domnului Isus Cristos.