Încercările de reformare a bisericii premergatoare Reformei Protestante

posted Oct 3, 2014, 5:04 AM by Concordia Lutherana Confesionala Martin Luther   [ updated Sep 22, 2016, 8:11 AM ]

            Peter Waldo (1140-1177), un comerciant prosper din Lyon, Franța, a fost fondatorul sectei valdenzilor. Valdenzii au avansat următoarele idei pre-reforma:

Biserica trebuie să se întoarcă la învățătura curată a Sfintei Scripturii. Nu există purgatoriu, iar liturghiile pentru cei morți sunt nebiblice. Dacă morții sunt în iad, ele sunt dincolo de speranță; iar dacă acestia sunt în cer, ei nu mai au nevoie de rugăciunea noastra. Biserica nu este infailibila. Laici creștini (bărbați și femei) au dreptul de a predica și de a da Sf. Euharistie. Ei s-au angajat în predicarea misionară folosind limba locală si au pus un puternic accent pe Noul Testament. Valdenzii au fost persecutați, dar a supraviețuit în văile îndepărtate ale Alpilor.

           William Ockham (1280-1349), a fost unul dintre cei mai influenti teologi din timpul său și a avut o puternică influență asupra lui Martin Luther. El a afirmat :

Papa nu este infailibil. Consiliul Cardinalilor este cea mai înaltă autoritate în Biserică ci nu Papa. Sfânta Scriptură este singura sursă infailibilă în materie de credință și de conduită crestina. Dumnezeu este cunoscut numai prin credință, nu prin motivare sau iluminare. Autoritatea papala instituita de catre Cristos nu include în nici un fel problemele temporale sau afaceri seculare.
 

 


          Trebuie sa amintim aici si despre faptul ca misticismul german și-a cultivat propria viață spirituală, fără a avea de a face cu coruptia din Biserica.


           John Wycliffe (1320-1384), profesor la Oxford și un preot paroh, a condus o mișcare de pre-reformă, care sa răspândit în Anglia și pe continent. El a afirmat :

Sfanta Scriptura este singura sursa de autoritate in ceea ce priveste aspecte legate de doctrină. Papa nu este infailibil și decretele sale nu au nici o autoritate, cu excepția celor în care s-au bazat pe Scriptură. Clerul are obligatia de a sluji și de ai ajuta pe oameni. L-a declarat pe Papa ca fiin Antihrist, prin urmare, acesta si-a pierdut orice drept de a pretinde autoritate asupra credincioșilor. Totusi, trebuie sa remarcam faptul ca Wycliffe nu a parasit  niciodata Biserica Romano-Catolică. El a învățat că adevărata Biserică nu este reprezentata de Papa și de ierarhia lui, ci corpul invizibil al Bisericii este reprezentat de cei predestinați la mântuire. Papa este capul Bisericii vizibile, care ii include, de asemenea, si pe cei necredincioși. El a respins atat doctrina transsubstanțierii cat si doctrina prezentei reale a lui Cristos in Sf. Euharistie. Trupul lui Cristos, care rămâne fizic în cer, este prezent într-un mod spiritual și "figurativ" la Cina Domnului. Wycliffe credea cea mai bună metodă de a depăși ignoranța și superstiția este sa puna Sfanta Scriptura în mâinile poporului. El a realizat prima traducere în limba engleză a întregii Biblii. Mișcărea sa de reformă s-a adresat in mod special oamenilor de rând. Predicarea lui Cristos este cea mai buna fapta pe care omul o poate face pentru fratele său. Wycliffe a stârnit mânia bisericii prin faptul ca susținea dreptului guvernului laic de a profita de proprietatile detinute de clerul corupt. A afirmat faptul toti calugarii ar trebui să isi câștige existenta prin munca ci nu prin cerșit. El a respins venerarea sfinților și a rugăciunilor pentru cei morți. Deasemenea a vorbit cu dispreț împotriva indulgențe. Purgatoriul, a spus el, este o blasfemie.

În anul 1382, Arhiepiscopul de Canterbury , a condamnat scrierile sale. Wycliffe era insa mult  prea popular in randul poporului pentru a fi arestat. S-a retras la casa parohială, unde a murit de moarte naturală în anul 1384, fiind încă in comuniune cu Biserica Romano-Catolica. În anul 1415, Conciliul de la Konstanz l-au condamnat pentru erezita iar rămășițele sale pamantesti au fost dezgropate si arse pe rug, iar cenușa lui a fost imprastiata intr-un rau. Urmașii invataturii lui Wycliffe, Lollarzi, au supravietuit timpului iar in secolul al 16-lea au devenit parte a bisericii protestante.


           Ioan Hus (1369-1415), profesor la Universitatea din Praga și un adept al invtaturilor lui Wycliffe, a condus o mișcare de reformă a Bisericii în Boemia. Despre el, putem rezuma urmatoarele aspecte:

Deși a fost un adept al învățăturilor lui Wycliffe, el a fost mai moderat decât acesta. A început să predice necesitatea unei reforme urgente in cadrul Bisericii și a câștigat mult sprijin printre oamenii de rând.  A ajuns la concluzia un papă nevrednic nu trebuie sa fie ascultat de catre credinciosi. Biserica este trupul lui Cristos, iar Cristos este capul Bisericii. Biblia reprezinta autoritatea finală prin care Papa și toți creștinii trebuie să fie judecati. El a refuzat să accepte autoritatea bisericii, atunci când acesta a invatat împotriva conștiinței sale și impotriva Sfintei Scripturi. El a vorbit împotriva indulgențelor afirmand ca: "Numai Dumnezeu poate ierta păcatul". Banii nu pot cumpăra iertarea ci aceasta este data în mod liber celui care se pocaieste.

Pentru toate aceste viziuni, Hus a fost condamnat. Împăratul l-au convins să participe la Conciliul de la Konstanz sub promisiunea că la final va putea reveni la Praga în siguranță. Odată ajuns acolo el nu a mai avut posibilitatea de ași apăra punctul de vedere, ci i s-a ordonat să retracteze afirmatiile facute. Hus a refuzat să faca acest lucru, spunând: „Fac apel la Isus Cristos, singurul judecător care este atotputernic și complet. În mâinile sale îmi pun cauza mea, deoarece El va judeca pe fiecare, nu pe baza unor martori mincinoși, ci pe baza adevărului și a dreptatii.

Hus a fost găsit vinovat de sustinerea a treizeci de erezii și pe baza acestora a fost condamnat la moarte. În timp ce așteaptă sa fie executat, pe 25 iunie 1415 a scris urmatoarele: „sper Dumnezeu va trimite după mine campioni mai tari decât mine, care vor sta mai bine impotriva păcatelor lui Antihrist

Hus a fost executat prin ardere pe rug in 6 iulie 1415. A murit recitand din psalmi. Se spune ca in ultima noaptea scris de stat in celula sa as scris „astăzi vor arde o gâscă [Hus în limba ceha înseamnă gâscă]. Cu toate acestea, in o sută de ani de acum, veți putea auzi o lebădă cum cânta. Pe aceasta nu o veti arde ci va trebui să o ascultati”. S-a ajuns la concluzia ca aceasta lebada a fost Luther [multe lucrari de arta il simbolizeaza pe Luther printr-o lebădă]

Ucenicul lui Hus, Ieronim din Praga, a fost ars si el pe rug, iar acest eveniment a precipitat isbugnirea războielor husite. Husitii a avut patru cereri: libertatea de a se predica în limba poporului, cupa de la Sf. Euharistie sa fie disponibila si pentru laici, clerul trebuie sa practice sărăcia apostolică și disciplina bisericii să fie în mâinile clerului Boemia ci nu in mainile diversilor emisari papali [Vezi Articolele din Praga, 1420]. Din păcate, husitii s-au fost împărțit în două părți. Un grup a fost ispitit să se reunească cu Biserica Catolică, iar celălalt a fost învins în bătălia de la Praga din anul 1434.  Ucenicii lui Hus au fost supuși unor persecuții severe, dar au supraviețuit până la Reformă, devenind unua dintre Bisericile Protestante.


            Girolamo Savonarola (1452-1498), un dominican, si-a început misiunea la Florența în anul 1490. Oamenii au fost foarte mișcați de predicile lui, și un val de penitență s-a abătut asupra orașului.

 Savonarola a susținut că omul nu este mântuit prin faptele sale bune sau prin intermediul indulgențe, ci prin harul lui Dumnezeu, prin Cristos. Faptele cu adevărat bune sunt posibile doar prin regenerarea prin credință. Savonarola a fost deseori privit ca un profet care prin inspiratie divina a predicat necesitate reformei Bisericii si a statului.

 În anul 1494, oamenii au alungat familia Medici, aflata la conducerea  Florenței și au stabilit o republică teocratică in care Savonarola a fost declarat domnitor. El nu a atacat teologia romano-catolică, ci, cel mai des a atacat corupția Papei. Acest lucru a condus la excomunicarea lui, iar prietenii săi din Florența au reusit sa il salveze de la o incercare de asasinat. În anul 1498, cetatenii din Florența, care au obosit in a fi de dreptatea lui datorita „puritanismului” excesiv, s-au întors împotriva lui. Savonarola impreuna cu alti doi colaboratori au fost torturați, si declarati "eretici și schismatici" fiind predati guvernului orașului Florenta. Ei au fost spânzurați iar trupurile lor au fost arse, cenușa fiindu-le aruncată în râu.


           Frația vieții in comun, o societate monahală medievala, nu a avut nici o intenție de a se rupe de Biserica Romano-Catolică. În schimb, membrii acestei fratii s-au dedicat în primul rând studiului și predicarii, în scopul de a reforma Biserica din interior prin educarea copiilor apartinand de clasa sociala mijlocie din mediul urban.

Ei au avut o inclinatie mistica foarte puternica. Au subliniat foarte mult concepul de „Hristos în noi”, mai degrabă decât conceputul: „Cristos pentru noi”. Au desfasurat o intensa activitate de copiere și distributie de carte spirituala. Au fondat mai multe școli foarte cunoscute, iar prin intermediul acestor instituții, precum și prin lucrarea lor de predicare, au exercitat o influență mare și benefică printre oameni. Marin Luther a studiat la una dintre aceste școli in perioada in care s-a aflat la Magdeburg.


            Johann Wessel (1420-1489) a prefigurat nasterea Reformei prin protestele sale împotriva pretentiilor de autoritate a papalității și impotriva utilizarii superstițioase a sacramentelor.

El a criticat mai ales doctrina medievală a penitenței prin focul de curățare a purgatoriului. Teologia sa, cu toate acestea, a fost un de esență medievala. Concepția sa despre justificare a constat in existenta unui act prin care omul este făcut neprihănit, mai degrabă decât intr-o declarație divina de nevinovăție. Wessel a murit în închisoare după ce a fost condamnat pentru erezie. Martin Luther, dupa ce a publicat o colecție de scrieri în 1521, a declarat , dacă l-ar fi citit pe Wessel mai devreme, oamenii l-ar fi denunțat ca a furat idelile acestuia.

 
    Un articol de Sorin H. Trifa