Încrederea în Cuvântul lui Dumnezeu, Luca 18:31-43

posted Mar 4, 2019, 5:57 AM by Concordia Lutherana Confesionala Martin Luther   [ updated Mar 4, 2019, 5:57 AM ]

Duminica Quinquagesima, a VIII-a Duminică după Epifanie. Predica Rev. Sorin H. Trifa

Har și pace de la Dumnezeu, Tatăl nostru, și de la Domnul nostru Isus  Cristos. Mă bucur enorm să fiu din nou cu voi în această Biserică minunată. Vă aduc salutări din partea mai multor păstori cu care m-am întâlnit în Goteborg, Suedia, pe parcursul săptămânii care tocmai s-a încheiat. Vă aduc binecuvântării de la frații noștri în Christos din Suedia, Norvegia, Finlanda, Letonia, Rusia și Ucraina.  În mila lui Dumnezeu, am ajuns astăzi în ultima Duminică din sezonul Epifaniei, zi care în Calendarul Bisericii noastre poartă denumirea de Duminica Quinguagesima. Numele acestei zile ne spune faptul că ne aflăm la cincizeci de zile distanță de Sărbătoarea Învierii Domnului Cristos, sărbătoare care, anul acesta, va avea loc la data de 21 Aprilie. De asemenea, noul sezon din calendarul Bisericii noastre, Sezonul Postului Mare, începe în acest an la 6 Martie, cu Sărbătoarea numită Miercurea Cenușii. Pentru această Duminică, predica este fundamentată pe Luca 18: 31-43, acolo unde Cuvântul lui Dumnezeu ne vorbește astfel:

 

Isus a luat cu Sine pe cei doisprezece şi le-a zis: "Iată că ne suim la Ierusalim, şi tot ce a fost scris prin proroci despre Fiul omului se va împlini. Căci va fi dat în mâna Neamurilor; Îl vor batjocori, Îl vor ocărî, Îl vor scuipa; şi, după ce-L vor bate cu nuiele, Îl vor omorî, dar a treia zi va învia." Ei n-au înţeles nimic din aceste lucruri: căci vorbirea aceasta era ascunsă pentru ei şi nu pricepeau ce le spunea Isus. Pe când Se apropia Isus de Ierihon, un orb şedea lângă drum şi cerşea. Când a auzit norodul trecând, a întrebat ce este. I-au spus: "Trece Isus din Nazaret." Şi el a strigat: "Isuse, Fiul lui David, ai milă de mine!" Cei ce mergeau înainte îl certau să tacă; dar el ţipa şi mai tare: "Fiul lui David, ai milă de mine!" Isus S-a oprit şi a poruncit să-l aducă la El; şi, după ce s-a apropiat, l-a întrebat: "Ce vrei să-ţi fac?" "Doamne", a răspuns el, "să-mi capăt vederea." Şi Isus i-a zis: "Capătă-ţi vederea. Credinţa ta te-a mântuit." Numaidecât, orbul şi-a căpătat vederea şi a mers după Isus, slăvind pe Dumnezeu. Tot norodul, când a văzut cele întâmplate, a dat laudă lui Dumnezeu.

Textul Evangheliei pentru aceasta Duminică este compus din două părți. Prima parte reprezintă o profeție pe care Domnul Isus Cristos o face ucenicilor săi cu privire la patimile pe care urma să le trăiască în Ierusalim. Cuvintele acestea spuse de către Domnul Isus ucenicilor săi aveau să fie amintite de către Sfinții Îngeri în Duminica Învierii, atunci când femeile au descoperit mormântul gol: amintiți-vă ce v-a spus pe când era încă în Galileea: Fiul omului trebuie să fie dat pe mâna oamenilor păcătoși, să fie răstignit, iar a treia zi să învie” (Luca 24, 6-7). Cea de-a doua parte a Evangheliei pentru această Duminică ne vorbește despre minunata vindecare a omului orb. Cele două relatări sunt legate între ele de o frază cu totul specială în care Sfântul Evanghelist Luca ne spune astfel: ei n-au înţeles nimic din aceste lucruri: căci vorbirea aceasta era ascunsă pentru ei şi nu pricepeau ce le spunea Isus (Luca 18,34). Sfânta Scriptură ne explică faptul că ucenicii nu au înțeles nici măcar un singur cuvânt din ceea ce Isus le spunea și, cel mai probabil, ei credeau că aceste cuvinte ascund un înțeles alegoric. Ucenicii Domnului erau, de altfel, convinși că la Ierusalim pe Domnul Isus Cristos, cel care era deja atât de faimos în toată Palestina datorită minunilor și a învățăturii sale, avea să îl aștepte o poziție foarte înaltă, poate chiar tronul lui David, după cum Sfinții Profeți ai Vechiului Testament vorbeau despre o împărăție a glorie pe care Mesia, unsul lui Dumnezeu, o va instaura. În mintea lor, Isus Cristos era o persoană care controla cu autoritate absolut tot iar Dumnezeu era în mod evident cu El. Isus era Mesia pe care ei îl așteptau să aducă eliberarea poporului evreu și gloria de odinioară a Israelului. De aceea, ei nu doreau să creadă însemnătatea literară a ceea ce Domnul le spunea că îl așteaptă la Ierusalim deoarece așteptările lor erau cu totul altele. 

Dragii mei, să nu cădem în ispita de ai judeca prea aspru pe ucenicii Domnului. Adevărul este că toate căile Domnului sunt de neînțeles înainte ca ele să se împlinească. Dar, în momentul în care acestea ajung la împlinire, ele devin foarte clare pentru noi. De altfel, Sfântul Apostol Ioan în Evanghelia sa afirmă în mai multe ocazii faptul că ucenicii Domnului nu au înțeles mesajele acestuia până când nu s-au împlinit. De aceea, dragii mei, este nevoie să avem credință în Cuvântul lui Dumnezeu deoarece, nu de puține ori, cuvintele Domnului sunt mai presus de capacitatea noastră de a le înțelege. Dumnezeu ne cere ca noi să îl credem pe cuvânt și doar acționând în acest fel vor reuși să ajungem să înțelegem adevărata însemnătate a cuvintelor sale. Vă dau un exemplu în acest sens. Cuvântul lui Dumnezeu ne vorbește despre învierea morților. Cuvintele acestea nu pot fi cuprinse și concepute de mintea umană. Înțelepciunea acestei lumii dar și teoriile științifice din ultimele veacuri, îi fac pe cei din jurul nostru să râdă de noi și să ne considere niște încuiați sau, în cel mai fericit caz, niște naivi, deoarece noi credem faptul că moartea nu este sfârșitul ci că urmează o altă viață după moarte, de data aceasta veșnică. Un alt exemplu este afirmația Sfintei Scripturi care spune faptul că Dumnezeu s-a întrupat, devenind astfel om în pântecul unei tinere virgine. Rațiunea umană naturală mereu va respinge o astfel de afirmație. Ea nu poate fi acceptată rațional ci exclusiv prin credință. Acum acceptăm Cuvântul lui Dumnezeu doar prin credință, dar, dragii mei, va veni vremea în care vom înțelege foarte clar toate aceste lucruri. Va veni o vreme când vom vedea clar că tot ceea ce acum credem este adevărat. De asemenea, este foarte greu pentru rațiunea umană să înțeleagă cum este posibil să fim regenerați prin Botez sau cum se poate ca păcatele noastre să fie iertate în urma mărturisirii lor. Pentru mintea umană, a crede că Dumnezeu ne iartă pur și simplu păcatele, fără ca noi să facem ceva ca să câștigăm această iertare, este o naivitate. Astăzi, din păcate, cele mai multe Biserici Creștine învață faptul că salvarea depinde de faptele noastre bune. Rațiunea multor creștini refuză să accepte faptul că prin Botez și credința în Isus Cristos, noi primim mântuirea. Dar, dragii mei, Scriptura mărturisește clar faptul că omul natura nu poate să cuprindă și să accepte Cuvântul lui Dumnezeu. Sfântul Apostol Paul spune clar faptul că: omul cu firea lui nu acceptă cele ale Duhului lui Dumnezeu, căci pentru el sunt o nebunie (1 Corinteni 2,14). Acesta este rezultatul atunci când rațiunea umană ajunge să judece Cuvântul lui Dumnezeu. Creștinul adevărat se încrede în Cuvântul lui Dumnezeu chiar dacă simțurile lui naturale se opun acestui lucru. Ei știu faptul că Dumnezeu este omnipotent și poate să împlinească tot ceea ce spune, oricât de absurd pare rațiunii acest lucru. Pentru cei mai mulți oameni, promisiunile lui Dumnezeu par cu adevărat imposibile, dar creștinul credincios își pune credința în ceea ce Dumnezeu spune chiar dacă toate evidențele sunt împotriva lui. Luați în acest sens exemplu lui David. El a venit cu o simplă praștie înaintea uriașului Goliat, un soldat filistean plin de mușchi și înarmat până în dinți, spunând plin de credință: chiar astăzi Domnul te va da în mâna mea [...]tot pământul va știe că este un Dumnezeu în Israel (1 Samuel 17,46). Nimeni nu putea să înțeleagă de unde venea acest curaj nebun pe care tânărul David îl avea. Pentru toți cei care asistau la această scena, afirmațiile lui David erau o nebunie curată. Dar David se încredea în promisiunea lui Dumnezeu, oricât de absurdă părea aceasta rațiunii umane. David era convins că Dumnezeu poate să facă tot ceea ce afirmă. Dragii mei, faptul că mintea noastră nu poate să cuprindă afirmațiile lui Dumnezeu nu înseamnă faptul că el nu le poate aduce la împlinire. Dumnezeu poate face absolut orice spune. Scriptura ne spune astfel: ce este cu neputință la oameni este cu putință la Dumnezeu (Luca18,27). Puterea Cuvântului lui Dumnezeu depășește înțelepciunea noastră și capacitatea noastră de înțelegere. Acest lucru se întâmplă absolut de fiecare dată când cuvintele de iertare a păcatelor sunt rostite asupra noastră. Trebuie să le acceptăm prin credință, indiferent de ceea ce rațiunea noastră ne dictează. Cuvântul lui Dumnezeu ne spune clar: este mai mare bucurie în cer pentru un singur păcătos care se pocăiește [...] (Luca 15,7). Când cuvintele de absoluție sunt rostite asupra noastră, noi trebuie să credem cu tărie că întreg cerul se bucură împreună cu noi pentru că Dumnezeu ne-a iertat păcatele. Asta trebuie să credem chiar dacă nu avem o asigurare rațională. Noi trebuie să credem deoarece Cuvântul lui Dumnezeu nu ne minte niciodată.

Deși Domnul Isus Cristos însuși le vorbea, Sfânta Scriptură ne spune faptul că ucenicii Domnului n-au înţeles nimic din aceste lucruri (Luca 18,34). Dar, dragii mei, ei trebuiau să îl creadă pe Isus pe cuvânt pentru că deja cunoșteau foarte bine cine este El și că ceea ce el le spune trebuia să fie adevărat și avea să se împlinească întocmai. Exact acest lucru îl demonstrează omul orb despre care pericopa noastră ne vorbește în a doua parte. Acest om orb, deși nu interacționase niciodată cu Domnul Isus Cristos, credea cu tărie tot ce auzise despre el și știa că poate să facă tot ceea ce se spunea despre el. Ochii lui erau ori, dar imediat după ce a auzit vorbindu-se despre Isus, el a primit acest cuvânt prin credință. Deși era imposibil pentru rațiunea umană să accepte că cineva poate pur și simplu să redea vederea orbilor, acest om credea acest lucru pentru ca auzise ceea ce Isus Cristos deja a făcut. Chiar dacă el nu înțelegea cum poate să fie posibil așa ceva, spre deosebire de ucenici, orbul acesta credea pur și simplu. Cuvântul lui Dumnezeu nu cere analiză rațională ci cere credință. De fapt, despre acest lucru este vorba în pericopa acesta. Credința primește Cuvântul lui Dumnezeu și îl crede chiar dacă nu vede nici un fel de motivație rațională, economică, socială și chiar istorică.

Dragii mei, credința este singurul mod prin care noi putem să primim binecuvântările pregătite de către Dumnezeu pentru noi. Dacă vom căuta să le primim altfel, oricât de mult ne vom strădui, vom fi străini de ele. Creștinul cu adevărat credincios nu se simte ofensat sau rușinat pentru că dă crezare Cuvântului lui Dumnezeu chiar dacă acest Cuvânt pare imposibil. Un creștin adevărat va spune întotdeauna astfel: dacă Dumnezeu așa spune, atunci se va împlini cu siguranță. Un creștin adevărat nu va căuta să vadă cum și în ce fel acest cuvânt ar putea să se împlinească ci va crede că el se împlinește doar pentru că așa spune Dumnezeu. Aceasta este singura cale în care putem să evităm păcatul necredinței. Acesta este motivul pentru care noi credem Cuvântul lui Dumnezeu care vine la noi prin predicare, prin sfântul Botez, prin cuvintele de absoluție, prin Sfânta Împărtășanie. Prin toate aceste modalități însuși Dumnezeu ne vorbește și pronunță iertarea păcatelor în dreptul nostru. Iar acest lucru trebuie crezut ca un adevăr etern și să nu ne îndoim de el.

Deoarece noi îl cunoaștem pe Dumnezeu prin credință și știm faptul că absolut orice lucru îi este cu putință, noi nu trebuie să ne temem să venim înaintea lui Dumnezeu cu nevoile noastre. Inclusiv acest lucru îl putem învăța de la omul orb din pericopa noastră. Noi credem din Cuvântul lui Dumnezeu faptul că Dumnezeu ne iubește și este gata să își reverse asupra noastră binecuvântările lui. Dumnezeu își găsește plăcerea în fiecare dintre noi atunci când noi ne punem încrederea în el. Dacă vom spune în mintea noastră faptul că nu putem să venim înaintea lui Dumnezeu cu cererile și probleme noastre până când nu vom fi convinși că merităm atenția lui Dumnezeu, dragii mei, vom aștepta mult și bine și vom rămâne fără binecuvântările lui Dumnezeu. Înaintea lui Dumnezeu trebuie să venim încrezători de faptul că Dumnezeu cunoaște foarte bine situația noastră, problemele cu care ne confruntăm, neputințele și păcatele noastre. Acest lucru îl vedem împlinit în cerșetorul din pericopa acesta. Lui nu i-a fost deloc rușine să strige în gura mare după Cristos. Nici măcar atunci când cei din jur îl certau pentru ceea ce el făcea. Evanghelia ne spune că el striga mult mai tare fiind deplin încredințat că Fiul lui Dumnezeu nu va trece pe lângă el fără să îi rezolve problema. Vedeți, daca insistența și cerșeala sunt chestiuni care noua ni se par greu de tolerat și chiar inacceptabile, Dumnezeu este pe deplin mulțumit cu astfel de atitudini din partea noastră. Lui Dumnezeu îi place ca noi să perseverăm în ai cere să fie Tatăl nostru. Dragii mei, absolut oricine insistă la Dumnezeu cu rugăciune, bine face. Pentru că Dumnezeu nu este ca noi, el nu gândește ca noi. Noi devenim rapid intoleranți față de cei care insistă, dar Dumnezeu nu este nici pe departe așa.

Martin Luther, pe patul de moarte, a spus ultimele sale cuvinte: toți suntem cerșetori. Da, înaintea lui Dumnezeu toți suntem cerșetori. Nu este nici unul care să poată spune că merită ca Dumnezeu să îi ofere atenție. De aceea noi trebuie să avem încredere să mergem înaintea lui Dumnezeu ca niște cerșetori pentru că nu avem altă posibilitate să o facem. În pericopa noastră vedem faptul că Domnul Isus Cristos l-a chemat la sine pe cerșetorul cel orb care nu s-a rușinat să strige în gura mare după ajutorul lui Dumnezeu. Ba mai mult, atunci când Domnul Isus îl întreabă ce anume dorește, orbul acesta nu se sfiește să își expună clar dorința: să-mi capăt vederea (Luca 18,41). Poate că mulți dintre cei care parcurg această pericopă, cel puțin dintre cei care provin din mediul acesta românesc, ar considera impertinentă atitudinea orbului, dar Scriptura ne vorbește despre cât de eficientă a fost atitudinea lui. Rugăciunea lui insistentă a dat rezultatele dorite deoarece a fost o rugăciune făcută cu credință și convingere. Astăzi, cei mai mulți creștini se roagă fără să aibă nici o convingere că Dumnezeu le aude rugăciunea sau că Dumnezeu este dispus să privească la ei. Un creștin nu ar trebui niciodată să gândească astfel. Un creștin adevărat ar trebui să vină înaintea lui Dumnezeu cu încredere de fiecare dată, chiar dacă este un păcătos, chiar dacă știe că nu merită să fie ascultat de către Dumnezeu.

Un creștin adevărat este un om care știe că noi nu suntem fii ai lui Dumnezeu datorită faptelor noastre de ascultare, nu datorită faptului că împlinim ceea ce Legea cere de la noi ci suntem fiii lui Dumnezeu datorită jertfei pe care Domnul Isus Cristos, Fiul întrupat al lui Dumnezeu, a adus-o pentru noi. Noi știm că suntem fiii lui Dumnezeu și că Dumnezeu este Tatăl nostru datorită faptului că toate păcatele noastre au fost purtate de către Domnul Isus Cristos și că Fiul lui Dumnezeu a plătit cu propria sa viață pentru ele. Când ne apropiem de Dumnezeu noi o facem în Cristos ci nu prin noi înșine. Cristos este cel care mijlocește necontenit pentru noi înaintea lui Dumnezeu. De asemenea, nu trebuie să ne gândim că nu știm cum să ne rugăm și că suntem stângaci la acest capitol. Dumnezeu știe și acest lucru și de aceea, Duhul Sfânt însuși este cel care se roagă împreună cu noi, după cum spune Sfântul Apostol Paul: Duhul ne ajută în slăbiciunea noastră, căci nu știm cum să ne trebuie să ne rugăm. Dar însuși Duhul mijlocește pentru noi cu suspine negrăite” (Romani 10,26)

Pericopa din Duminica Quinquagesima ne învață faptul că trebuie să avem încredere în Cuvântul lui Dumnezeu care este puternic și se împlinește întocmai. De asemenea, învățăm că Dumnezeu răspunde rugăciunilor făcute cu credință/ Dumnezeu este milostiv cu noi cei pentru care Fiul său a murit pe cruce, a înviat și mijlocește acum. 

AMIN!