Isus Cristos, inițiatorul și desăvârșitorul mântuirii nostre, despre sfințenie

posted Oct 27, 2016, 12:22 AM by Concordia Lutherana Confesionala Martin Luther   [ updated Oct 27, 2016, 12:29 AM ]
Pe tot parcursul istoriei, diavolul s-a împotrivit Bisericii lui Cristos prin plantarea semințelor ereziei. Unul dintre cele mai mari trucuri ale diavolului nu este acela de ai conduce pe oameni în necredință ci este acela de ai conduce pe oameni la o credința greșită în Dumnezeu, cea mai des întâlnită astfel de credință în rândul protestanților fiind aceea că, în condițiile în care Dumnezeu nu ne cere fapte pentru justificare, noi, păcătoșii justificați trebuie să împlinim aceste fapte bune în viața noastră de sfințire, adică în viața post-justificare. Să nu uitați niciodată faptul că diavolul este un mincinos. Domnul, Dumnezeul nostru, ne spune în mod clar în Sfântul său Cuvânt faptul că prin moartea și învierea sa, Isus Cristos nu este doar cel care pornește acestă lucrare de mântuire, nu este doar cel care ne justifică, ci este si cel care termină acestă lucrare bună, adică acela care ne sfințește viața. Isus Cristos nu este doar dreptatea noastră ci el este, negreșit, și adevărata noastră sfințenie deoarece: ”dacă umblăm în lumină, după cum El însuși este în lumină, avem părtășie unii cu alții; și sângele lui Isus Cristos, Fiul Lui, ne curăță de orice păcat” (1Ioan 1:7). O înțelegere corectă a doctrinei despre sfințire reprezintă una dintre cheile importante pentru a trăi o viața creștină cu adevărat victorioasă în Cristos. Viața noastră de creștini este permanent conectată prin botezul nostru cu moartea și învierea Domnului Isus Cristos, deaceea suntem perfect încrezători în cuvintele Sfântului Apostol Pavel care afirmă că: ”pot totul în Cristos care mă întărește” (Filipeni 4:13).

Varianta videa o articolului


Termenii ”sfânt” și ”sfințire” sunt termeni folosiți des  de către Sfânta Scriptură. Atunci când Dumnezeu ne sfințește, El trimite pe Duhul Sfânt și astfel, prin har, noi nu suntem făcuți capabili să credem în Dumnezeu și să acceptăm Cuvântul Sfânt dar, deasemenea, suntem făcuți capabili și să împlinim voia lui Dumnezeu. Împreună, Cuvântul lui Dumenzeu și Sfintele Sacramente sunt mijloacele prin care Duhul Sfânt lucrează în Sfânta Sa Biserică, care este comuniunea unor oameni sfinți.

Doctrina biblică a sfințirii reprezintă una dintre cele mai mai binecuvântări pe care Dumnezeu le-a dat Bisericii sale, cu atât mai mult cu cât această sfințenie este cerută fiecărei persoane care vine în contact cu Dumnezeul nostru cel sfânt, după cum Sfânta Scriptură ne spune prin gura psalmistului: ”cine va putea să se suie la muntele Domnului? Cine se va ridica până la locul Lui cel sfânt? Cel ce are mâinile nevinovate și inima curată, cel ce nu-și dedă sufletul la minciună și nu jură ca să înșele. Acela va căpăta binecuvântarea Domnului, starea după voia Lui dată de Dumnezeul mântuirii lui” (Psalmul 24:3-5). Vedem, așadar, faptul că sfințirea este o problemă foarte importanță. Dacă omul păcătos dorește să își petreacă viața veșnică în prezența lui Dumnezeu, atunci este necesar să se alinieze sfințeniei lui Dumnezeu. Dumnezeu ne spune cât se poate de clar ”urmariți pacea cu toți și sfințirea, fără de care nimeni nu va vedea pe Domnul” (Evrei 12:14). Din momentul în care Adam a păcătuit, condiția păcătoasă a omului nu mai permite ca acesta să vină în prezența lui Dumnezeu decât cu o singură excepție, dacă acest lucru este facut prin și în Isus Cristos. Deaceea, toți aceia care sunt salvați în Cristos, primesc de la Dumnezeu darul sfințeniei, un dar primit, deasemenea, prin credință. Astfel, afirmăm cu tărie faptul că sfințenia este un dar primit din partea lui Dumnezeu, la fel cum este și justificarea. Deaceea, este falsă ideea conform căreia noi primim justificarea ca un dar iar sfințenia este rodul efortului nostru.

 

Isus Cristos este liantul dintre credință și viață, dintre justificare și sfințire. dintre mânture și viața sfântă deoarece El însuși ”a fost făcut de Dumnezeu pentru noi înțelepciune, neprihănire, sfințire și răscumpărare” (1 Corinteni 1:30). Noi nu avem o viața de trait în Cristos pe care să nu o fi primit de la Dumnezeu, o viața câștigată prin Cristos și oferită nouă de către Duhul Sfânt. Deaceea focusul nostru este întotdeauna pe Isus Cristos, Dumnezeu încarnat și devenit om. Aceast lucru deoarece El este Mântuitorul nostru, El este dreptatea noastră, El este sfințirea noastră și perfecțiunea noastră înaintea lui Dumnezeu. Deaceea, și noi afirmăm împreună cu Sfântul Apostol Pavel: ”pentru mine a trăi este Cristos” (Filipeni 1:21). Doar în acest fel suntem eliberați din sclavia propriei noastre rațiuni și a propriilor noastre emoții și putem să trăim o viață de sfințenie în noi și în afara noastră. Pentru că sfințirea nu este lucrarea noastră ci este lucrarea lui Cristos în noi.

 

Una dintre cele mai periculoase erezii semănate de către diavol, o erezie perenă a creștinismului, este semi-pelagianismul. Sumarizat, această erezie afirmă faptul că sacrificiul lui Isus Cristos nu a fost suficient si efectiv în salvare ci acest sacrificiu doar a deschis ușa salvării, adică a făcut salvarea posibilă pentru toți aceia care vor să trăiască după voia lui Dumnezeu. Semi-pelagianumul învață faptul că Dumnezeu a făcut primul pas în mântuire iar omul trebuie de acum înainte să îi facă pe ceilalți. Dumnezeu a pornit salvarea iar omul trebuie să o termine. Omul este, spune semi-pelagianismul, justificat de către Dumnezeu dar omul trebuie, prin propriile lui fapte, să atingă sfințenia cerută de către Dumnezeu dacă vrea să moștenească, într-un final, viața veșnică. Dumnezeu a început această lucrare iar noi suntem datori să o terminăm dacă vrem să fim veșnic în prezența lui Dumnezeu. Din fericire pentru noi, Sfânta Scriptură ne învață ceva cu totul diferit. Ne învață faptul că viața pe care noi o trăim acum în acest trup, o trăim prin credință în Isus Cristos care s-a jertfit pentru noi. Aceasta este singura noastră modalitate de a trăi, o viață trăită prin credință și în credința ”aceasta nu vine de la voi; ci este darul lui Dumnezeu” (Efeseni 2:8-9), deaceea ”noi suntem lucrarea Lui și am fost zidiți în Cristos Isus pentru faptele bune pe care le-a pregătit Dumnezeu mai dinainte, ca să umblăm în ele” (Efeseni 2:10). Mântuirea, justificarea, viețuirea creștină sau sanctificarea reprezintă aspecte ale unei singure realități divine, o viață tăită în și prin Cristos. O astfel de viață este trăită numai prin credință, așa cum ne spune și Sfântul Apostol Pavel care afirmă: ”sunt încredințat că Acela care a început în voi această bună lucrare o va isprăvi până în ziua lui Isus Cristos” (Filipeni 1:6).

 

Justificarea și sfințirea au o fundație comună. Tot ceea ce este necesar pentru justificare, este necesar și pentru sfințire. Tot ceea ce avem nevoie pentru o relație corectă cu Dumnezeu, avem nevoie și pentru a putea să trăim o viață sfântă cu Dumnezeu. Aceste două coloane ale creștinismului se sprijină pe aceeași fundație, mai precis pe iertarea păcatelor. Un om iertat de păcate este un om care primește puterea de al iubi pe Dumnezeu și de al iubi pe aproapele său. Dumnezeu ne iartă păcatele și ne declară sfinți. Iertarea păcatelor are mereu de-aface cu moartea și învierea, moartea vechiului Adam și învierea omului nou în Cristos. Trăind mereu în iertarea păcatelor ne aduce o reînnoire zilnică în Cristos. Aceasta este o hrană tare care îi conduce pe sfinții lui Cristos în viețile lor. Noi nu suntem sfinți în noi înșine. Viața pe care noi o trăim ca oameni botezați în Cristos nu ne aparține nouă, nu este viața noastră ci, ea este viața pe care Cristos o trăiește în noi. Toate activitățile noastre sunt legate de acest lucru. Deoarece Dumnezeu Tatăl este sursa tuturor lucrurilor bune, Isus Cristos a putut să spună ucenicilor săi că oferirea unui pahar de apă reprezintă un sacrificiu placut înaintea Tatălui. Desi sună poate dificil, un creștin face totul pentru al glorifica pe Dumnezeu. Poate o flacără să nu dea lumină? În fond, așa cum am spus, noi facem totul în numele lui Isus ci nu în numele nostru. Credința creștină se manifestă atât în închinarea noastră cât și în activitățile noastre cotidiene, în lucrururile neînsemnate pe care le face cât și în vocația noastră. Sfântul Apostol Pavel ne spune următoarele: ”vă îndemn, dar, fraților, pentru îndurarea lui Dumnezeu, să aduceți trupurile voastre ca o jertfă vie, sfântă, plăcută lui Dumnezeu: aceasta va fi din partea voastră o slujbă duhovnicească” (Romani 12:1).

 

Foare rar, din nefericire, creștinii își văd viața exact așa cum este ea. Viața creștinului conține o chemare din partea lui Dumnezeu pentru al reprezenta pe El în fața lumii. Aceast aspect se regăsește foarte bine explicat în doctrina lutherană a vocației. Noi suntem efectiv chemați de către Dumnezeu pentru a ocupa anumite poziții și pentru a desfășura anumite activități iar Duhul Sfânt ne înzestrează cu darurile necesare îndeplinirii acestei chemări. Acest lucru a început chiar în Gradina Edenului când Dumnezeu l-a chemat pe Adam să lucreze și să întrețină această grădină. Acest lucru, așadar, a fost valabil inclusiv înainte de căderea în păcat. Activitatea aceasta era una plină de placere, o activitate care nu implica un efort deosebit ci numai bucurie. Din păcate, după căderea în păcat, munca lui Adam nu a mai fost una de plăcere ci una de nevoie, plina de efort si de istoveală după cum însuși Dumnezeu i-a spus: ”fiindcă ai ascultat de glasul nevestei tale și ai mâncat din pomul despre care îți poruncisem: "Să nu mănânci deloc din el", blestemat este acum pământul din pricina ta. Cu multă trudă să-ți scoți hrana din el în toate zilele vieții tale; spini și pălămidă să-ți dea și să mănânci iarba de pe camp” (Geneza 3:17-18). Cu toate acestea, căderea în păcat nu a distrus acest dar al vocației. Deși munca devine un lucru obositor și dureros, totuși are ca rezultat obținerea de bunuri necesare vieții. În Cristos, al doilea Adam, Dumnezeu a dat la o parte barieră dintre El și om. Botezul în Cristos ne pune realmente în Cristos și ne readuce la statutul de fii ai lui Dumnezeu deoarece: ”dacă este cineva în Cristos, este o faptură nouă. Cele vechi s-au dus: iată căă toate lucrurile s-au făcut noi”  (2 Corinteni 5:17). Prin reînnoirea noastră în botez, Dumnezeu este cu noi exact așa cum a fost cu Adam în grădina Edenului.

 

În Evul Mediu, oamenii credeau că Dumnezeu preferă ca omul să trăiască izolat într-o mănăstire. Gândirea acesta nu a dispărut nici astăzi în mintea celor mai multor creștini. Și astăzi sunt creștini care văd activitatea cotidiană ca fiind una nesfântă. Noi știm că nu munca noastră ne face sfinți ci Cristos este cel care ne face sfinți deoarece El a purtant pe cruce toate păcatele noastre și ne-a oferit în dar propriai lui dreptate. Sfântul Apostol Pavel se adresează credincioșilor din Corint astfel: ”către Biserica lui Dumnezeu care este în Corint, către cei ce au fost sfințiți în Cristos Isus, chemați să fie sfinți” (1 Corinteni 1:2). Noi suntem sfinți nu prin noi înșine ci prin Cristos care ne-a chemat să fim așa. Din acest motiv, ficare activitate a noastra reprezintă o vocație sfântă.

 

Tatăl nostru ceresc nu a atașat nici un fel de obligație la dragostea sa pentru noi. Dragostea lui pentru noi nu este dependentă de ceva ce există în noi. Dragostea lui Dumnezeu a fost stabilită cu mult în urmă, în trupul și în sângele lui Cristos. Cristos a șters cu sângele său toate păcatele noastre și suferințele noastre. Prin aceasta, noi avem o relație solida cu Tată nostru ceresc, o relație de a cărei putere nu trebuie să ne îndoim niciodată deoarece ea nu este dependentă de noi și nici de viața noastră ci este dependentă doar de Dumnezeu însuși. Ea este fundamentată pe Evanghelie ci nu pe Lege deoarece Legea ne spune ceea ce noi trebuie să facem pe când Evanghelia ne spune ceea ce Dumnezeu deja a facut pentru noi. Evanghelia ne oferă puterea pentru vocația noastra iar Legea ne oferă direcțiile practicării acestei vocații. Stiu ca natura noastră umană este direcționată spre ceea ce noi trebuie să facem și să împlinim. Natura noastră ne împinge să credem că noi putem să câștigăm favoarea lui Dumenzeu prin ceea ce facem. Vechiul Adam din noi ne face să credem că doar în acest fel putem să fim siguri pe relațianoastră cu Tatăl ceresc. Cu toate acestea, Legea nu ne spune nimic despre o astfel de siguranță. Sfințirea reprezintă un dar al Evanghelieliei, un dar deja stabilit de către Isus Cristos Aceast dar se primește prin credință. Deaceea spunem că viața creștinului este o viață de libertate și sclavie în același timp. Noi suntem liberi în Cristos, în omul nou, dar aflați încă sub robie în conformitate cu vechiul Adam. Iată ceea ce ne spune Sfântul Apostol Pavel: ”fraților, voi ați fost chemați la slobozenie. Numai nu faceți din slobozenie o pricină ca să traiți pentru firea pământească, ci slujiți-vă unii altora în dragoste. Căci toată Legea se cuprinde într-o singură poruncă: "Să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți." (Galateni 5:13-14). Omul nou nu mai are nevoie de Lege însă omul vechi are. Omul nou trăiește în Cristos și deaceea își iubește aproapele. Omul vechi trăiește în el însuși și deceea are nevoie de Legea care spune ”să îl iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți” (Matei 22:39). Dumnezeu nostru nu este însă un dictator ci un Mântuitor. El nu este un polițist de suflete ci este un doctor de suflete. Ceea ce El ne cere să facem, tot El ne dă puterea și tot ceea ce avem nevoie pentru a putea să facem. De unii singuri suntem fără speranță în această lume, dar Dumnezeu ne-a salvat din această deznădejde nu numai prin jertfa sa ci și prin activitatea lui providențială prin care își conduce zi de zi Biserica, prin predicarea Cuvântului Sfânt și prin administrarea Sfintelor Sacramente. Deaceea putem încrede astazi cu tărie în promisiunea Domnului Isus Cristos: ”iată că Eu sunt cu voi în toate zilele, pana la sfârșitul veacului”(Matei 28:20)

 

Noi recunoaștem faptul că tot ceea ce avem este un dar de la Dumnezeu, un dar gratuit. Noi nu merităm și nici nu putem să câștigăm dragostea lui Dumnezeu. Și totuși, iată, suntem chemați să fim activi în această dragoste. Atunci, în mod firesc, apare întrebarea: care este partea lui Dumnezeu și care este partea noastră. Întrebarea este una justificată deoarece Dumnezeu ne cheamă să ne îndeplinim vocația pe care ne-a oferit-o în dar. Vocația noastră este un canal prin care Cristos își revarsă dragostea fața de această lume. Dumnezeu nu are nevoie de dragostea noastră dar aproapele nostru are foarte mare nevoie de aceasta. Sub harul lui Dumnezeu avem posibilitatea să lucrăm și să ne iubim aproapele în calitatea noastră de parteneri ai lui Dumnezeu. Dragostea noastră pentru aproape nu este una care să mântuiască, numai dragostea lui Cristos are această putere, dar dragostea noastră le poate fi de folos în descoperirea și înțelegerea lui Cristos. Noi nu putem să oferim viață veșnică nimănui pentru că noi înșine o primim în dar, dar dragostea pentru aproapele noastru îl poate conduce pe acesta la sursa vieții, la Cristos.

 

Lucrurile stau extrem de simplu la acest capitol. Fiind oameni sfinți în Cristos, noi trăim o viața sfântă prin puterea Duhului Sfânt. Sfințirea noastră reprezintă rodul lucrării Duhului Sfânt. Acest lucru este adevărat deoarece viața creștinului esteo viața trăită în și cu Isus Cristos. Iată cum sumarizează Sfântul Apostol Pavel acest lucru: ”am fost răstignit împreuna cu Cristos, și trăiesc… dar nu mai trăiesc eu, ci Cristos trăiește în mine. Și viața, pe care o trăiesc acum în trup, o trăiesc în credința în Fiul lui Dumnezeu care m-a iubit și S-a dat pe Sine însuși pentru mine” (Galateni 2:20). Acesta este dragostea lui Dumnezeu aflată în acțiune, aceasta este adevărat sfințire a creștinului. Creștinismul, așadar, nu este doar un mod de viața ci creștinismul reprezintă viața în sine. Această viață își are originea în eternitate în Sfânta Treime, a fost împlinită în viața și jertfa lui Cristos și ne este oferită nouă de către Duhul Sfânt prin mijloacele harului, Cuvântul lui Dumnezeu și Sfintele Sacramente.

 

În noi înșine, fiecare dintre noi suntem păcătoși, dar în Cristos noi suntem sfinți. Din acest motiv noi nu mai traim în noi înșine ci trăim în afara noastră, trăim în Cristos. Isus Cristos este viața noastră, El este dreptatea noastră, este sfințirea noastră și mântuirea noastră. El nu doar că ne justifică, declarându-ne sfinți, dar tot El ne și purifică și ne sfințește ca să putem să trăim în sfințenie, iar acest lucru se face prin Cuvântul Sfânt și prin Sfintele Sacramente după cum Sfântul Apostol Pavel ne spune: ”și voi, prin El, sunteți în Cristos Isus. El a fost făcut de Dumnezeu pentru noi înțelepciune, neprihănire, sfințire și răscumpărare” (1 Corinteni 1:30)


    Un articol de Sorin H. Trifa