O analiza a principalelor contributii teologice ale Sf. Augustin

posted Jan 6, 2014, 12:47 AM by Concordia Lutherana Confesionala Martin Luther   [ updated Sep 22, 2016, 8:09 AM ]
Sfantul Augustin este considerat in mod unanim de catre teologi si de catre istorici ca fiind una dintre cele mai influente si marcante personalitati pe care le-a dat crestinismul de-a lungul timpului. Chiar daca nu a fost considerat cel mai mare ganditor pe care l-a oferit latinitatea, cu siguranta el merita sa fie considerat cel mai important om care a scris folosind limba latina[1].
 
 

            Sfantul Augustin s-a nascut in 13 noiembrie 354 in localitatea romana Thangaste apartinand regiunii Numidia din nordul continentului african. Providenta lui Dumnezeu l-a asezat pe tanarul Augustin in sanul unei familii din clasa medie a societatii romane. Tatal sau, Patricius, detinea cetatenie romana si ocupa un post functionar al statului. Din punct de vedere spiritual, familia lui Augustin era una mixta, dominata de un tata pagan cu un caracter mai impulsiv si o mama crestina supusa in general autoritatii sotului ei. Familia din care provenea viitorului teolog nu reprezenta un caz izolat, in secolul al IV lea, familiile mixte din punct de vedere religios fiind destul de des intalnite in cadrul imperiului roman.

In copilarie Augustin a fost educat de catre mama sa in spiritul credintei crestine. Un aspect important de amintit din copilaria sa poate fi considerat momentul in care in urma unor probleme majore de sanatate a fost la un pas sa fie botezat. Insanatosirea miraculoasa a dus insa la amanarea acestui eveniment[2].

Parintii tanarului Augustin erau ambitiosi in ceea ce priveste educatia pe care doreau sa o ofere fiului lor. Studiind monumentala lucrare cu titlul „Confesiuni”, descoperim faptul ca elevul Augustin desi nu avea aproape deloc dragoste de carte, totusi excela la aproape toate materiile pe care le studia, exceptie facand limba greaca fata de care nu manifesta nici un fel de interes. In regiunea Numidia limba folosita era latina si astfel se poate explica ostilitatea elevului fata de o limba straina. Acest aspect avea sa influenteze pe viitor teologia lui Augustin[3].

Localitatea Thangaste putea fi incadrata in grupul oraselor medii ale imperiului si in mod special a nordului Africii. Localitatea se bucura de prezenta unui episcop insa nu era suficient de bine dezvoltat inca sa detina o viata academica proprie. Ambitia familiei lui Augustin nu intentiona ca acesta sa se limiteze la educatia pe care o putea obtine in localitatea natala.  Providenta a avut in vedere si acest aspect si astfel, gratie unor eforturi financiare majore facute de tatal sau, Augustin ajunge sa studieze in Madaura si in cele din urma in Cartagina unde ajunge in jurul varstei de 17 ani[4].

In antichitate, Cartagina a reprezentat cel mai important centrul al crestinismului din zona Africii de Nord iar episcopul acestui oras impreuna cu episcopul din Roma erau considerate cele mai influente personalitatii ale bisericii crestine din partea apuseana a Imperiului Roman. Este un moment oportun sa amintim de „Actele martirilor din Sicilium, cu referire la credinciosii care au fost executați în Cartagina în anul 180 si reprezentand cel mai vechi document creștin scris în limba latină[5].

Ramas in afara controlului si influentelor parentale, asociindu-se curentelor sociale specifice timpului si zonei, Augustin ajunge sa experimenteze practic toata decaderea morala a societatii romane. Sub influenta anturajului, tanarul Augustin se afla in situatia de a nu se putea impotrivi nici unei ispite, in special celor de natura sexuala. In ciuda unei tinereti destrabalate, Augustin nu pierde contactul cu studiile insa acest lucru are ca efect hranirea mandriei personale. In ciuda acestei vieti de excese, in special sexuale, Augustin reuseste sa se stabileasca intr-o relatie de concubinaj de lunga durata. Acest lucru nu il determina insa sa renunte la relatiile extraconjugale. Despre cea care i-a fost concubina timp de aproximativ zece ani cunoastem foarte putine lucruri. In scrierile sale Augustin evita informatiile privitoare la aceasta femeie astfel incat nici macar numele ei nu ne este cunoscut. Ceea ce stim este ca acesta il iubea mult atata timp ca ani de zile i-a trecut cu vederea derapajele sexuale, ba mai mult i-a dat nastere si unui copil pe nume Adeodatus. Aceasta perioada este marcata, pe langa viata intensa si de o serie de framantari de natura spirituala, framantari care se vor amplifica in timp si il vor conduce catre convertirea la crestinism[6].

In timpul sederii in Cartagina, sub influent filosofiei si in ciuda insistentelor mamei sale pentru convertirea la crestinismul catolic, Augustin decide sa urmeze o filozofie de natura gnostica cu origini persane cunoscute sub numele de manicheism. In „Confesiuni”gasim destule amanunte despre cei aproximativ zece ani de rataciri prin invataturile acestei secte[7]. In vremea lui Augustin, manicheimul, dezvoltat de Mani in secolul al III lea, reusise sa se raspandesca pe o buna suprafata a imperiului roman. Invataturile lui Mani sustineau idea unei dualitati divine radicale reprezentata de bine si respectiv rau. Mani era promovat ca detinator al tainelor universului si se  avansa credinta ca acesta reprezenta ultimul profet al acestei lumi, adevaratul „paraclet”[8]. Fire ambitioasa si cultivata, Augustin nu accepta cu usurinta invataturile eretice ale manicheilor si cauta raspunsuri cat mai clare la intrebarile care il apasau. In incercarea de a gasi raspunsurile cautate, Augustin dezvolta un dialog cu liderul manicheilor, episcopul Faustus. Nu dureaza foarte mult sa constate ca acest individ era lipsit de cunostinte si mult mai slab pregatit decat el era insusi. Aceste experiente incep sa contureze in Augustin viitoarea rupere de invatatura eretica a manicheilor. Cu toate acestea, Augustin a fost adeptul manicheismului aproximativ zece ani[9].

In urma experientelor avute la Cartagina si in mod special in urma numeroaselor deziluzii traite, tanarul Augustin hotaraste sa se reintoarca in orasul natal. Monica este persoana cea mai incantata de decizia luata de Augustin insa este, in acelasi timp, ingrozita de pozitia manicheista a fiului sau. Sederea la Thangaste nu este una de lunga durata. In ciuda opozitiei mamei sale, Augustin pleaca in secret la Roma. Aici, prin influenta unor adepti ai manicheismului ajunge sa primeasca un post de profesor de retorica la o scoala publica din Milano. Providenta lui Dumnezeu nu il lasa pe Augustin prada acelorasi probleme cu care s-a confruntat la Cartagina. Primul pas in acest sens consta in faptul ca mama sa, Monica, paraseste localitatea natala si hotaraste sa ii fie alaturi filului sau la Milano. Aici, sub influenta marelui episcop Ambrozie, Augustin incepe sa se indeparteze din ce in ce mai mult de invatatura manicheilor si sa se apropie de cea catolica. Augustin este patruns de personalitatea si de intelectul episcopului si incepe sa asiste la predicile pe care acesta le sustine. Pietatea mamei sale si autoritatea teologica a lui Ambrozie in determina sa se apropie din ce in ce mai mult de Sfanta Scriptura. Augustin incepe sa constientizeze cat de departe sunt ambitiile si viziunile lui de viata de ceea ce invata crestinismul. In aceasta perioada au loc trei mari evenimente semnificative in viata sa. Astfel, acesta renunta la manicheism si hotaraste sa devina catehumen. Pe de alta parte, renunta la relatia de concubinaj si se casatoreste oficial cu o alta femeie decat cea care i-a fost alaturi timp de cincisprezece ani. Noile experiente il apropie de Augustin din ce in ce mai mult de Dumnezeu si de doctrina crestina curata[10].

Activitatea profesionala devine din ce in ce mai stresanta datorita ostilitatii manifestata de studentii sai. Retorica incepe sa ii para din ce in ce mai imorala. In aceste circumstante, in vara anului 386, Augustin traieste o experienta care urmeaza sa isi puna definitive amprenta asupra vietii sale. Aflat in gradina casei sale din Milano, Augustin aude vocea unui copil care canta un cantecel avand ca versuri cuvintele: “Tolle, lege!”, “ia si citeste”. Indemnat de acest refren, Augustin deschide Sfanta Scriptura si citeste un pasaj din Epistola Sfantului Pavel catre Romani, pasaj in care crestinii sunt indrumati sa paraseasca inclinatiile pacatoase ale vietii lumesti sis a inceapa sa traiasca o viata sfanta in Cristos. Este vorba despre pasajul Romani 13:13-14: “Să trăim frumos, ca în timpul zilei, nu în chefuri şi în beţii; nu în curvii şi în fapte de ruşine; nu în certuri şi în pizmă; Ci îmbrăcaţi-vă în Domnul Isus Cristos, şi nu purtaţi grijă de firea pământească, pentru ca să-i treziţi poftele.” Augustin este marcat complet de cele citite. Acesta este momentul in care Augustin considera ca a primit revelatia adevarata si a devenit constient ca Dumnezeu il va insoti pana la sfarsitul vietii. Experienta considerata ca fiind momentul real al convertirii sale la crestinism este relatata mamei sale care primeste vestea cu o bucurie inimaginabila, considerand ca Dumnezeu a ascultat toate rugaciunile ridicate in ultimii douazeci de ani[11]. Pe 24 aprilie 384, in urma a opt luni de cateheza, Augustin este botezat la Milano in prezenta episcopului Ambrozie si a prietenilor apropiati. Avea 33 de ani si tocmai devenise crestin alaturi de el fiind botezat si fiul sau Adeodatus, ajuns acum in pragul adolescentei[12].

La scurt timp dupa botez Augustin ajunge sa studieze viata lui Antonie, celebrul parinte al vietii monahale. Aceste studii in determina sa ia o hotarare radicala, mai précis, hotaraste ca impreuna cu cativa prieteni sa organizeze o manastire in apropierea orasului sau natal. In consecinta, renunta la casatorie si la intreaga cariera si se retrage impreuna cu o parte in prieteni intr-un mic asezamant monastic[13]. In aceasta perioada Monica, mama sa,  inceteaza din viata. Alinarea fiului indurereat consta in fericirea traita de Monica datorita convertirii sale la crestinism. Augustin este din ce in ce mai hotarat sa traiasca restul vietii conform regulilor monastic si astfel isi continua drumul spre Africa dupa inca un an petrecut in Roma. In 389 Augustin se afla déjà in Tanghaste, orasul sau natal impreuna cu fiul sau si cativa prieteni apropiati. Acestia duc o viata la comun de studiu si inchinare. In acest an, credinta lui Augustin este pusa la incercare in urma decesului fiului sau Adeodatus[14].

Un alt reper important in viata lui Augustin este anul 391. In acest an, Augustin trece prin localitatea Hippo Regius si asista la o predica in care episcopul Valerius expunea dificultatile cu care se confrunta in indeplinirea sarcinilor datorita faptului ca acesta era vorbitor de limba greaca in conditiile in care comunitatea pe care o pastorea era vorbitoare de limba latina. In ciuda impotrivirilor lui Augustin ii se cere aproape in unanimitate sa devina ajutorul episcopului. Astfel, Augustin este ordinat preot si se muta la Hippo impreuna cu mica sa comunitate monastica. In doar patru ani, Augustin primeste pozitia de co-episcop, pentru ca, un an mai tarziu, in 396, la moartea lui Valerius, Augustin sa devina episcop de Hippo. Era in varsta de 42 de ani si trecusera doar noua ani de la convertirea sa. Augustin este un pastor dedicate turmei sale dar, in acelasi timp se ocupa si de marile sale opera teologice. La scurt timp scrie cea mai cunoascuta opera a sa numita “Confesiuni”, o lucrare autobiografica in care Augustin isi asterne in detaliu povestea vietii sale.  Viata de om al bisericii nu a fost una linistita pentru Augustin. Acesta tinea trei slujbe zilnic, administra sactamente, boteza, cununa, participa la inmormantari, isi vizita credinciosii, se ingrija de problemele celor defavorizati si acorda o mare atentie predicarii. Este foarte cunoscut faptul ca Augustin a fost un mediator in multe probleme de intelegere doctrinara si a fost implicat in mai multe controverse care au afecta biserica timpului sau. Pozitia lui Augustin a fost intotdeauna una ortodoxa si s-a impus in randul oamenilor cu influenta in pozitia adoptata de biserica[15].

Aceasta perioada a vietii ii aduce lui Augustin cel mai mare tumultum. El va fi implicat in controversa donatista si in cea pelagiana, controverse carora le va dedica zeci de lucrari scrise in mai bine de un deceniu si carora le vom acorda si noi un spatiu mai vast in paginile care urmeaza. Tot in aceasta perioada, cu ocazia jefuirii Romei de catre trupele lui Alaric, Augustin scrie cea dea a doua sa lucrare monumental numita “Cetatea lui Dumnezeu”, lucrare despre care vom da amanunte mai tarziu in cadrul acestui eseu.

In 28 august 430, la varsta de 76 de ani, Augustin inceteaza din viata. Din nefericire ultimile zile i-au adus suferinta, vandalii invandand si distrugand nosdul Africii si Hippo Regis. Astfe, Augustin a murit impovarat de suferintele fratilor crestini.

 A fost recunoscut ca doctor al bisericii, a fost declarat sfant de biserica romano-catolica si doar fericit de catre biserica ortodoxa din rasarit. Exista voci apartinand teologiei protestante care il vad pe Augustin drept primul teolog al reformei protestante[16].

 

CONTRIBUTIA TEOLOGICA A LUI AUGUSTIN DEZVOLTATA IN CADRUL CONTROVERSEI DONATISTA

In jurul anului 300 in regiunea Numidia in special, dar si in nordul Africii in general, apare o miscare schismatica avand ca motivatie validitatea actelor sacramentale savarsite de persoane a caror caracter este unul indoielnic. Donatistii sustineau ca daca un preot este implicat in pacate grave, sacramentele pe care acesta le administreaza, inclusiv botezul, isi pierd valabilitatea.

Schisma donatista a debutat in momentul in care, in 311, este hirotonit episcop de Cartagina, Caecilian, un crestin care se lepadase de credinta in Cristos in timpul persecutiilor din timpul domniei imparatului roman Diocletian. Un grup protestatar, in frunte cu Donatus au considerat nula aceasta hirotonire, ba mai mult decat atat, au sustinut ca toate tainele administrate de Caecilian sunt fara valoare datorita pacatului lepadarii de credinta. Donatus si aliatii sai au inceput sa sustina faptul ca biserica nu trebuie sa ii reprimeasca in randurile ei pe cei care s-au lepadat de credinta in timpul persecutiilor[17].

In timpul violentelor persecutii ale autoritatilor romane in potriva crestinilor, pe langa multimea de credinciosi care au infruntat chinuriele si chiar moartea, au existat numerosi adepti care, de buna voie sau chiar la sfatul pastorilor au preferat sa adopte o pozitie de siguranta constand in lepadarea de credinta in fata autoritatilor si semnarea diverselor documente care sa ateste acesta lepadare. Au exista si cazuri in care, pentru evitarea oprimarilor violente, o parte din credinciosi au preferat sa aduca jertfele cerute de autoritati prin care sa confirme lepadarea de Cristos. Dupa incetarea persecutiilor, o mare parte dintre cei ce au acceptat aceste acte de lepadare a crestinismului s-au intors catre biserica cerand iertare si manifestandu-si dorinta de a fi reprimiti in randul credinciosilor. Donatus si aliatii acestuia i-au declarat pe acestia tradatori si au insistat ca biserica sa le refuze intoarcea. Insistenta era si mai vehementa in cazul preotilor care facusera parte din randul tradatorilor. Donatistii considerau nula renumirea acestora in pozitia de pastori si insistau asupra faptului ca toata slujirea acestora este invalida[18].

Revenind la Augustin, trebuie sa amintim ca in regiunea Hippo, unde acesta ocupa postul de episcop, donatistii se aflau in majoritate atat in randul credinciosilor cat si in randul clericilor. Deasemenea acestia erau deosebit de violenti si tensionau atmosfera din bisericiile nord-africane. Situtia devenise atat de violenta incat deseori aveau loc crime in numele credintei fiecareia dintre cele doua tabere cu precadere insa acestea fiind comise de fanaticii donatisti. Viata lui Augustin a fost si ea pusa in pericol dar providenta lui Dumnezeu l-a ferit de mana fanaticilor[19].

Pentru o perioada de timp, Augustin a considerat ca este suficient sa lupte impotriva donatistilor prin predicare si slujire. Augustin sustinea ca biserica trebuie sa ii primeasca atat pe cei sfinti cat si pe cei murdariti de pacat dar care se pocaiesc de acestea. In aceasta perioada Augustin scrie cinci lucrari importante prin care ataca invataturile donatiste. Aceste lucrari sunt „ Despre Botez contra donatistilor”, „Contra donatistilor”, „Contra lui Gaudentiu”, „Contra scrisorii lui Parmenian”si „Despre unitatea Bisericii”[20]. In cadrul acestor lucrari, Augustin sustine invatatura Sfintei Scripturi, conform careia in cadrul bisericii, graul, adica copiii lui Dumnezeu si negina, cei sortiti pierzarii sunt amestecate. In acest sens, Augustin sustinea ca harul lui Dumnezeu nu poate fi afectat de catre persoana prin intermediul caruia acesta este administrat. Harul lui Dumnezeu ii apartine lui Cristos si este oferit pacatosului prin intermediul Duhului Sfant. In fond, Augustin sustinea ca Duhul Sfant este Cel care imparte har, clericii fiind folositi doar ca unelte vii. In consecinta, daca un preot pacatuieste in nici un caz nu putem sa spunem ca Duhul Sfant cade in pacat. Cum Duhul este sfant, si sacramentele sunt sfinte in ciuda pacatelor celor care le administreaza[21].

Deoarece nici predicile si nici lucrarile sale nu au condus la un consens in aceasta controversa, Augustin hotaraste sa convoace in anul 404 un conciliu la Cartagina prin care sa se ia o pozitie oficiala in privinta acestei schisme. Augustin reuseste sa isi impuna pozitia si astfel donatisti trec din majoritate in minoritate datorita faptului ca o buna parte dintre sustinatorii lui Donatus sunt convinsi de Augustin cu privire la erorile comise. Cu aceasta ocazie, Augustin avanseaza ideea ca schismaticii care continuau sa refuze invatatura sanatoasa trebuiau, in cele din urma, fortati sa renunte la erezie si sa se conformeze hotararilor luate de conciliul de la Cartagena. Aceasta expresie avansa ideea ca biserica trebuie sustinuta de guvernarea civila in eforturile de a inlatura erezeia din mijlocul credinciosilor. Cu toate acestea, atitudinea lui Augustin a fost una mai degraba pasnica acesta militand pentru o atitudine nepersecutoare fata de cei gresiti[22].

Cu tot efortul depus de Augustin, donatistii sunt complet infranti doar in urma interventiilor militare ale statului roman in anul 411.

In urma acestei controverse ramane teologia dezvoltata de Augustin ca o contributie foarte importanta la dezvoltarea bisericii crestine. Ideile principale ale pozitiei augustiniene sunt legate de faptul ca harul lui Dumnezeu este oferit pacatosilor de catre Duhul Sfant si ca atare, validitatea acestui har nu este dependent de calitatea spirituala a celui care administreaza in mod vizibil acest har. Cu alte cuvinte, orice prelat poate administra sacaramente, indiferent de starea spirituala a acestuia deoarece acestea sunt de fapt administrate de catre Dumnezeu prin Duhul Sfant. Augustin a mers pana acolo incat a sustinut faptul ca toate sacramente administrate de catre donatisti in perioada schismei sunt perfect valabile si nu trebuiesc repetate. Sigur ca este incorect sa tragem concluzia ca Augustin nu era interesat absolut deloc in legatura cu persoana care administra sacramentele. El sustinea ca doar preotii ordinati de biserica catolica au dreptul de a impartii sacramentele, donatistii atragandu-si asupra lor un mare pacat prin faptul ca sfidau hotararea bisericii cu toate ca sacramentele in sinea lor erau valabile[23].

Augustin sustinea ca Biserica este un singur trup si cuprinde in ea atat graul cat si neghina. Influentat de Sfanta Scriptura, Augustin intelegea ca acestea vor ramane impreuna pana la glorificarea Bisericii la cea de-a doua revenire a Mantuitorului. Biserica nu isi pierde sfintenia datorita pacatelor celor ce o compun sau a celor ce slujesc in ea. Aceasta invatatura si-a pus amprenta asupra reformatorilor, atat Martin Luther cat si Ioan Calvin fiind influentati de pozitia lui Augustin. Acestia considerau ca sfintenia Bisericii vine din prezenta Duhului Sfant si ca aceasta este formata atat din oameni alesi pentru mantuire dar, temporar, contine in randurile ei si oameni care nu sunt predestinati pentru viata vesnica ci pentru mania lui Dumnezeu. Este o taina a intelepciunii Divine si noi, oamenii pacatosi, nu putem decat sa o acceptam ca atare. Deasemea este de remarcat faptul ca Augustin nu sustinea actiunile represive asupra celor care cadeau in invataturi gresite ci sustinea necesitatea depunerii de efort in vederea readucerii acestora in turma sfanta.

 

TEOLOGIA HARULUI DEZVOLTATA IN CADRUL CONTROVERSEI PELAGIANE

Daca dorim sa expunem contributia teologica adusa umanitatii de Sfantul Augustin cu siguranta am avea nevoie de multa cantitate de hartie si mult efort in studiu. Pentru ca aceasta lurare este limitata in ambele privinte, vom incerca sa expunem o serie de contributii teologice care i-au influentat in mod direct pe principalii actori ai reformei protestante. Stim ca atat Martin Luther cat si Jean Calvin datoreaza anumite aspecte din teologia acestora gandirii lui Augustin. Sigur ca acestea nu reprezinta totalitatea teologiei acestui „doctor al bisericii”ci doar cateva aspecte ale acesteia. Rolul lui Augustin in gandirea teologica crestina este unul remarcabil si nu se reuma doar la aspectele legate de har. Nu se poate spune ca exista o tema doctrinara apartinand crestinismului in care Augustin sa nu se fi implicat in mod pozitiv.

Trebuie remarcat ca in cadrul crestinismului apusean, Sf. Augustin a primit titlul de „doctor al Bisericii”, pozitie rezervata doar catorva mari teologi ai crestinitatii. Datorita implicarii acestuia in dezvoltarea doctrinelor despre Har si in mod special datorita sustinerii invataturilor depre predestinare, Augustin este apreciat in rasarit doar cu numele de ”fericit”. Biserica din Apus nu greseste insa atunci cand il numeste pe Augustin cu titlul de „doctor al harului”. Acest lucru se datoreaza faptului ca doctrina despre har este prezenta aproape in toata gandirea teologica dezvoltata de Augustin[24].

La scurta perioada de timp de la terminarea controversei donatiste, o noua amenintare plana asupra credintei crestine. Aceasta noua amenintare esta mult mai periculoasa din punct de vedere teologic decat invataturile donatiste urmand sa loveasca la temelia invataturilor crestine. Se poate spune ca aceasta controversa se leaga cel mai puternic cu maretia lui Augustin ca teolog al bisericii.

Controversa pelagiana isi are originea in calugarul celt Pelagius (354 - 418). Pelagius a fost un crestin zelos si acest zel l-a deteminat sa paraseasca Britania pentru a se stabili la Roma. Aici este uimit de atitudinea delasatoare pe care o manifestau atat clerul cat si crestinii din cetatea lui Petru. Imoralitatea si lipsa de evlavie dominau viata si comportamentul celor ce purtau numele de crestin. Pelagius a fost un zelos sustinator al necesitatii atingerii neprihanirii in timpul vietii[25].

La Roma, Pelagius intra in contact cu o serie de lucrari teologice apartinand Sfantului Augustin. Pelagius a fost foarte ingrijorat de ideiile expuse de Augustin in lucrarile sale, in special invataturile lui Augustin despre suveranitatea lui Dumnezeu reprezinta o piatra de poticnire pentru acest calugar evlavios. Ia Roma, Pelagius castiga de partea sa pe Celestius, un tanar avocat. In urma invaziei lui Alaric, Pelagius si Celestius ajung impreuna in Africa de Nord. Celesitius ramane in Cartagina in timp ce Pelgius merge in Palestina. Celestius cauta sa fie ordinat preot in Cartagina insa, in scurt timp, ajunge sa fie acuzat de catre Paulinus, diacon in Milano de erezie[26]. Invataturile pentru care Celestius este acuzat ca fiind eretic sunt urmatoarele: caderea in pacat a lui Adam nu a afectat intreaga rasa umana ci exclusiv doar pe el, moartea nu se datoreaza caderii in pacat a lui Adam ci este rezultatul pacatului fiecarui om in parte, pruncii care mor nebotezati sunt mantuiti datorita faptului ca nu au comis nici un pacat, legea este asemenea evangheliei si ea poate fi tinuta in mod perfect prin efort uman, exista posibilitatea ca omul sa traiasca o viata intrega fara pacat. Teologia lui Augustin era acuzata de pesimism iar ideile lui Pelagius erau sustinute ca fiind corecte[27].

In conceptia lui Augustin harul lui Dumnezeu este un har suveran datorita faptului ca si Dumnezeu este suveran. Acest aspect intra in conflict cu viziunile pelagiene. Augustin considera ca in suveranitatea Lui, Dumnezeu nu este surprins de absolut nimic. Chiar si faptele rele ale oamenilor conduc in cele din urma la implinirea decretelor lui Dumnezeu[28].

Pentru a putea explica cat mai eficient doctrinele augustiniene asociate harului trebuie sa plecam de la intelegerea doctrinei despre pacat. Pacatul este acel eveniment nefast din viata umanitatii care a condus la necesitatea harului. In viziunea lui Augustin, caderea in pacat a lui Adam a trimis toata omenirea intr-un conflict cu Dumnezeu. Omul este o fiinta complet cazuta in pacat, degradata de prezenta raului, incapabil de a asculta de voia lui Dumnezeu. In aceasta situatie, omul nu are posibilitatea sa stea departe de pacat. Augustin sustinea ca omul nu devine pacatos datorita faptului ca pacatuieste ci el pacatuieste datorita faptului ca este o fiinta decazuta si pacatoasa. In starea initiala, premergatoare caderii in pacat, omul detinea in sine capacitatea de a nu pacatui. Acest lucru nu inseamna insa ca el nu avea libertatea sa pacatuiasca. Omul, neafectat de cadere, putea sa pacatuiasca sau sa nu o faca in conformitate cu vointa sa libera. In momentul in care omul a ales liber sa pacatuiasca, vointa acestuia s-a corupt in mod radical si a devenit astfel rob al pacatului. Vointa libera a incetat sa mai fie libera ci a inceput sa fie supusa si influentata de pacat. Astfel omul a pierdut capacitatea de a nu pacatui. Adam a devenit purtator de pacat si a transmis acest lucru tuturor urmasilor sai. Astfel intreaga umanitate este pacatoasa in Adam si poarta vina pacatului primilor oameni. Nici un om, indiferent de momentul de timp in care a trait, se afla, ca si Adam, in imposibilitatea de a evita sa pacatuiasca. Natura umana a fost corupta la caderea primilor oameni si acesta natura se transmite in mod inevitabil tuturor oamenilor. Omul este pacatos inca din momentul nasterii si acest lucru explica existenta mortii la orice varsta. In viziunea lui Augustin si pruncii nou nascuti au mostenita natura decazuta si sunt vinovati inaintea lui Dumnezeu datorita pacatului originar.

Pelagienii il contraziceau aproape in totalitate pe Augustin si sustineau ca in urma caderii lui Adam natura umana nu a fost corupta ci doar slabita. Omul nu a pierdut capacitatea de a nu pacatui ci doar i-a fost slabita aceasta putere. Pelagienii sustineau ca au exitat, exista si vor continua sa existe oameni care pot sa nu pacatuiasca si vor reusi sa nu pacatuiasca. Vina pacatului lui Adam s-a regasit in mod exceptional doar in el. Nici un urmasi al acestuia nu este vinovat de acest pacat. Omul este considerat pacatos doar dupa ce comite primul pacat personal, ca atare, pruncii nu sunt purtatori de pacat si astfel, cei care mor la o varsta frageda ajung in cer datorita lipsei pacatului si nu datorita jertfei lui Cristos. Moartea nu este un rezultat legat de pacatul adamic, fiinta umana urmand sa moara indiferent daca Adam pacatuia sau nu. Pe scurt, pelagianismul sustinea ideea ca omul il poate urma prin propria vointa si prin propriul efort pe Dumnezeu si poate astfel sa satisfaca cerintele Acestuia. Legea, ca si Evanghelia, poate conduce prin ascultare la mantuire si astfel harul lui Dumnezeu nu este absolut necesar pentru viata vesnica asa cum sustinea Augustin. Pacatul lui Adam reprezinta doar un exemplu negativ dar urmasilor sau[29].

 Spre diferenta de pelagieni, Augustin il vedea pe om complet mort in pacat. Omul nu detinea capacitatea unei alegeri libere ci unicul lucru pe care putea sa il faca era sa comita pacat. Aceasta doctrina nu era o noutate pentru crestinism. Sf. Pavel a sustinut o invatatura similara si este posibil ca aceasta sa fi fost destul de des intalnita in primele doua secole de existenta a bisericii. Ambrozie, un teolog care a influentat viata crestina a lui Augustin, avea o viziune apropiata de acesta cu privire la pacatul originar[30].

Doctrina augustiniana continua in mod logic cu faptul ca omul, in starea sa spirituala degradata, mort in pacat si rob al alcestuia, aflandu-se in imposibilitatea de a evita pacatul nu avea nici un fel de alternativa in a asculta de porunca lui Dumnezeu[31]. In acest caz, fara harul lui Dumnezeu omenirea urma sa ramana pentru vesnicie in prezenta maniei lui Dumnezeu.

Un alt aspect din teologia lui Augustin care a starnit furia lui Pelagius a fost doctrina despre alegere si predestinare. Daca in pelagianism logica era clara, omul avea capacitatea sa evite pacatul si sa traiasca astfel o viata de sfintenie si de ascultare si astfel sa mosteneasca viata vesnica, in viziunea lui Augustin lucrurile era mult mai adanci decat atat. Pentru a avea parte de mantuire omul avea nevoie de initiativa lui Dumnezeu. Omul, prin sine insusi nu doar ca nu poate sa se mantuiasca dar nici nu isi doreste sa fie mantuit. In consecinta, pentru Augustin era foarte clar ca Dumnezeu este singurul care poate si trebuie sa ia atitudine in vederea mantuirii omului. Cum initiativa este a lui Dumnezeu si cum nu toti oamenii fac obiectul acestei initiative, este cat se poate de clar ca la mijloc este vorba despre o alegere facuta in har. Astfel, Dumnezeu alege liber, neconditionat de nici un factor extern propriei sale vointe, un numar de oameni pentru care va lua initiativa in vederea mantuirii. Alegerea vine din vesnicii, din sfatul tainic al Sfintei Treimi. Ea nu se bazeaza pe faptele omului, asa cum vor sustine mai tarziu semi-pelagienii si urmasii acestora conoscuti sub numele de „arminieni”. Ce alesi in voia tainica a lui Dumnezeu, sustinea Augustin, sunt aceia asupra carora Duhul Sfant va intervenii prin har pentru a elibera pe om din moartea pacatului si din robia acestuia. In cei alesi Dumnezeu pune credinta si astfel omul ajunge sa primeasca puterea de asi dori si de a putea asculta de Dumnezeu[32]. Faptele bune ale omului sunt rezultatul harului lui Dumnezeu si chiar daca ele sunt facute de om in prisma vointei libere, ele nu sunt decat rezultatul eliberarii acestei vointe din robia pacatului. Harul lui Dumnezeu venit in urma alegereii este irezistibil. Asa cum omul nu se poate impotrivii pacatului datorita mostenirii naturii decazute, la fel el nu se poate impotrivii harului Divin in vederea eliberarii din pacat[33].

Doctrina predestinarii urmeaza natural doctrinei alegerii. Augustin considera predestinarea ca fiind „randuirea de catre Dumnezeu a lucrarilor sale viitoare dinainte stiute, care nu pot fi ocolite sau schimbate”[34]. Augustin considera predestinarea ca fiind pregatirea pe care Dumnezeu o ofera in vederea primirii harului Sau. Tuturor celora care au fost predestinati pentru mantuire, Dumnezeu le da mijloacele necesare pentru a persevera in credinta. Cei care nu au intrat in randul celor alesi, si implicit nu au fost predestinati vietii vesnice, sunt lasati sa suporte vesnic mania lui Dumnezeu[35]. Acest aspect a creat foarte multe dispute deoarece pelagienii intelegeau prin aceasta dubla predestinare faptul ca Dumnezeu, predestinand o parte din oameni pentru manie, sadeste in mod special necredinta in acestia. Acest aspect este cat se poate de eronat deoarece Augustin nu a sustinut un astfel de lucru. Augustin sustinea faptul ca omenii sunt in totalitate robi ai pacatului si raman asa in absenta harului lui Dumnezeu. In acest caz nu este nevoie ca Dumnezeu sa puna necredinta in inima omului deoarece aceasta este deja corupta si plina de pacat. Este suficient ca Dumnezeu sa ii omita in a le acorda harul Sau mantuitor. Fara interventia lui Dumnezeu nici un om, indiferent de perioada in care a trait, nu va putea sa fie mantuit. In ceea ce priveste o explicatie pertinenta vis-a-vis de aceasta problema a dublei-predestinari, Augustin refuza sa polemizeze afirmand ca toate aceste lucruri sunt tinute in taina de catre Dumnezeu si, noi, oamenii, nu putem sa patrundem in aceasta intelepciune. Tot ceea ce noi putem sa afirmam cu claritate este ca nici un om nu merita harul lui Dumnezeu. Faptul ca unii oameni beneficiaza de acest har in mod gratuit iar altii nu au parte de acesta reprezita o taina[36]. Asemenea lui Sf. Pavel, Augustin sustinea ca nu este de datoria omului si nici nu se cuvine ca acesta sa ceara sa inteleaga planul lui Dumnezeu si afirma ca in ceea ce ii priveste pe cei predestinati pentru manie primesc pedeapsa meritata, acest lucru reprezentant in fapt dreptatea lui Dumnezeu[37].

In contradictie cu Augustin, in mod special semi-pelagienii sustineau ca alegerea are la baza prestiinta lui Dumnezeu. Astfel, Dumnezeu a vazut in viitor pe cei care urmau ca prin credinta sa raspunda harului lui Dumnezeu si astfel acesta le-a fost oferita acestora. Cei care nu vor fi mantuiti, Dumnezeu i-a trecut cu vederea deoarece acestia oricum nu ar fi primit harul. Moartea lui Isus Cristos a fost una universala cu toate ca nu vor beneficia de efectul aceteia decat cei care prin credinta primesc harul lui Dumnezeu. Pentru restul oamenilor, moartea lui Cristos nu are efect in ciuda faptului ca era a avut ca tinta intreaga omenire. Pelagianismul mergea un pic mai departe si considera ca efectul mortii lui Cristos este valabil doar pentru cei care au pacatuit,cei care prin propria virtute isi pot obtine singuri mantuirea neavand nevoie de jertfa Mantuitorului[38].

Un alt aspect in care augustinianismul intra in conflic cu pelagianimul consta in asigurarea vesnica a mantuirii pentru cei alesi. Astfel, Augustin sustinea ca din momentul in care un om devenea tinta harului lui Dumnezeu, prin lucrarea Duhului Sfant, acesta va ajunge sa mosteneasca negresit viata vesnica fiind in imposibilitatea de a mai cadea din acesta stare chiar daca la un moment dar ar lasa de inteles acest lucru. Augustin sustinea ca toti cei care parasesc biserica si pe Cristos dupa un anumit timp in care, cel putin in aparenta, l-au urmat ce Mantuitor, nu au fost niciodata beneficiarii harului special, mantuitor, ci doar a unui har general fara puterea de ai salva. Practic acestia nu au facut niciodata parte dintre cei alesi[39].

La scurt timp dupa declararea pelagianismului drept erezie la Sinodul de la Cartagina din 418, a aparut o noua miscare numita semi-pelagianism. Unul dintre cei mai importanti sustinatori ai semi-pelagianismului a fost celebrul calugar Ioan Cassian cu care Augustin s-a aflat deseori in conflict teologic.

Aceasta viziune teologica s-a dorit a reprezenta o forma de pelagianism moderat. Astfel, semi-pelagienii admiteau ca nu exista nici un fel de fiinta umana care sa isi poata castiga mantuirea pe baza propriei sfintenii. Semi-pelagienii admiteau faptul ca natura umana este corupta de pacat si ca omul este sclav al pacatului si ca doar prin interventia speciala a lui Dumnezeu acestia pot sa obtina viata vesnica. Semi-pelagienii refuzau insa sa sustina faptul ca omul este mort in pacate si ca acesta nu poate sa il doreasca pe Dumnezeu. Ei sustineau ca in om, in ciuda caderii in pacat si a naturii corupte, a mai ramas posibilitatea acceptarii sau respingerii harului lui Dumnezeu. Astfel, Dumnezeu a oferit harul sau acelor oamenii despre care a stiu, in prestiinta Sa, ca vor accepta harul Sau. Semi-pelagianismul considera ca cei care nu vor fi mantuiti sunt cei care resping in mod deliberat harul lui Dumnezeu. Acestia considerau ca ordinea corecta este urmatoare: omul, prin credinta voluntara accepta harul lui Dumnezeu si apoi este nascut din nou prin intermediul Duhului Sfant in vederea mantuirii, in contradictie cu teologia lui Augustin care sustinea ca ordinea corecta este: Duhul Sfant lucreaza nasterea din nou in omul pacatos si in urma acestui eveniment omul primeste credinta si astfel incepe sa implineasca voia lui Dumnezeu in viata sa. La fel ca si pelagienii, semi-pelagianismul sustinea ca omul poate sa cada din harul lui Cristos si astfel sa piarda mantuirea daca, in mod deliberat, respingea pe Cristos. Augustin insista ca un om aflat in har se afla in imposibilitatea de al respinge pe Cristos. Impotriva semi-pelagienilor Augustin a fost cel putin la fel de activ ca si impotriva pelagianismului. El vedea in semi-pelagianism un pericol real pentru biserica si il considera ca fiind doar o masca pentru promovarea ideiilor lui Pelagius.

Desi avansat in varsta si istovit in urma controverselor teologice in care a fost implicat, Augustin a dat semi-pelagianismului o replica cam tot la fel de intensa ca si cea data lui Pelagius. Astfel, el a scris mai multe lucrari in care descopera cititorului erorile pe care le implica gandirea teologica semi-pelagiana. Amintim de titlutri ca „De gratia et libero arbitrio” in care sustine ideea ca harul suveran nu distruge vointa umana si nici nu inlatura meritele obtinute prin practicarea de fapte bune ci mai degraba pune accentul pe faptul ca harul suveran este sursa care determina omul la astfel de fapte si lucrarea  „De correptione et gratia” in care isi sustine cel mai clar viziunile asupra harului suveran aratand ca libertatea de a pacatui nu este de fapt o libertate ci reprezinta de fapt o forma de sclavie a vointei. Adevarata libertate a vointei este data de harul suveran care o elibereaza din sclavia pacatului facand-o cu adevarat libera[40].

Semi-pelagianismul a supravietuit mortii lui Augustin insa nu a triumfat deoarece si-a gasit oponenti de calitate in urmasii marelui teolog. Dupa mai multe dezbateri teologice in care ambele parti au avut castig de cauza in functie de atitudinea marii majoritati a teolologilor care participau la sinoadele respective. In cele din urma semi-pelagianismul a fost condamnat la Sinodul de la Orange, ratificat in 530, unde s-a hotarat ca invatatura corecta este cea care vorbeste despre neputinta umana in ceea ce priveste savarsirea binelui, absoluta necesitate a harului care precede nasterea din nou si capacitatea omului de a face binele cat si perseverenta sfintilor in mantuire. Aceasta a fost victoria finala a lui Augustin asupra unui sistem eretic cu care a luptat aproape jumatate din viata[41].

Semi-pelagianismul a avut insa un impact extrem de puternic asupra bisericii in ciuda opozitiei puternice din partea lui Augustin care vedea acest sistem ca pe o mascare a pelagianismului si in ciuda condamnarii acestuia de catre biserica. Cu toate ca a fost etichetat ca sistem teologic eretic, semi-pelagianismul a supravietuit fara o opozitie din partea bisericii. Un procent foarte mare dintre teologii crestini, fie latini fie rasariteni, au sustinut si dezvoltat aceasta teologie. In sanul reformei protestante, semi-pelagianismul a fost adoptat si dezvoltat de Jacob Arminius si urmasii acestuia, denumiti generic „arminieni”, a ajuns sa fie sustinut de marea majoritate a bisericilor declarate ca avand origini in reforma protestanta (biserici baptiste, metodiste, penticostale etc) si in cele mai multe miscari pseudo-crestine care sustin ca au o orientare teologica protestanta. Augustinianismul, adoptat de Martin Luther si in mod special in forma dezvoltata de Ioan Calvin, a ajuns sa influenteze teologia bisericilor lutherane, teologia bisericilor reformate, a bisericilor presbiteriene (biserici reformate cu originii in insulele Britanice) si a bisericilor baptiste calviniste (tot cu origini in insulele Britanice) sub numele neoficial de „calvinism”. In acest moment, peste 90% dintre crestini se afla sub influenta teologiei semi-pelagianismului. Pelagianismul pur, asa cum a fost el sustinut de Pelagius, se afla la baza teologiei sustinute de bisericile Unitariene si in unele biserici pseudo-crestine.

 

TEOLOGIA TRINITATII IN VIZIUNEA LUI AUGUSTIN

Amintim doar in cateva randuri in cadrul acestui eseu despre pozitia teologia a lui Augustin cu privire la Trinitate. Acest aspect se datoreaza faptului ca lucrarea lui Augustin despre Trinitate, „De Trinitate”, este considerata una dintre cele mai importante opere apartinand marelui teolog. Augustin este recunoscut ca o voce extrem de importanta in ceea ce priveste dezvoltarea doctrinei trinitatii[42].

In analiza teologica a doctrinei trinitatii, Augustin preia elementele esentiale a gandirii parintilor capadocieni, in special Vasile cel mare, Grigore cel Mare si Grigore de Nyssa. Astfel, Augustin a considerat necesar pentru combaterea ereziilor trinitariene, in special arianismul si modalismul, sa intareasca ideea ca membrii Trinitatii reprezinta trei substante diferite ci nu reprezinta forme de manifestare ale unei singure substante[43]. Diferenta dintre Augustin si capadocieni apare insa in ceea ce priveste relatia existenta intre cei trei membrii ai Trinitatii. In viziunea teologilor capadocieni Fiul este Fiul Tatalui iar Duhul Sfant vine exclusiv de la Tatal. Astfel, capadocienii il considerau pe Tatal ca fiind Dumnezeu de drept iar pe Fiul respectiv Duhul Sfant ca fiind Dumnezeu datorita faptului ca acestia vin de la Tatal. Toti cei trei membrii ai trinitatii sunt Dumnezei insa Fiul si Duhul Sfant isi au Dumnezeirea in Tatal considerand ca acesta din urma este sursa Dumnezeirii avand divinitatea in El Insusi[44]. Acesta viziune asupra trinitatii este comuna bisericilor din rasarit (ortodoxe).

Augustin nu sustinea pozitia relatata mai sus si, probabil, acest lucru a fost determinant pentru faptul ca rasaritul ortodox nu il considera ”sfant” ci doar „fericit”. Augustin sustinea faptul ca Duhul Sfant purcede atat de la Tatal cat si de la Fiul demontand ideea capadocienilor conform careia unica sursa in ceea ce priveste divinitatea este Tatal. Augustin sustinea ca divinitatea provine atat din Tatal cat si din Fiul. Mai mult decat atat, Augustin nu considera ca divinitatea ar proveni de la un membru anume si astfel nici o persona a trinitatii nu trebuie identificata cu divinitatea in sine sustinand ca acestea sunt egale[45]. Doctrina dublei purcederi a fost atatcata de teologii greci cu toate ca Augustin a sustinut acest lucru considerand ca astfel va arata legatura puternica existenta intre Tatal si Fiul.

Augustin sustinea egalitatea infinita dintre membrii trinitatii, considera ca nici unul dintre acestia nu este mai mare, ba mai mult, Dumnezeu are o maretie infinita astfel ca si daca ai lua doua dintre cele trei persoane acestea nu ar fi cu nimic mai presus decat cea de-a treia. In consecinta, viziunea augustiniana asupra trinitatii nu poate sa fie banuita de subordinationism, persoanele trinitatii fiind egale in dumnezeire[46].

Lucrarea despre trinitate a revolutionat gandirea teologica a apusului si este considerata cea mai savanta si cea mai filozofica lucrare scrisa in domeniu depasind in valoare inclusiv pe Origen.

 

CONTRIBUTIA TEOLOGICA A LUI AUGUSTIN DEZVOLTATA IN

„CETATEA LUI DUMNEZEU”

Anul 410 a ramas in istorie ca anul in care Roma a cazut prada trupelor lui Alaric. Acest eveniment a atras cristici vehemente asupra crestinilor pornind de la ideea ca acestia ar purta vina pentru acest eveniment. Trecusera mai putin de o suta de ani de la adoptarea crestinismului ca religie oficiala a Imperiului Roman iar reminiscentele pagane nu fusesera inca eliminate in totalitate. Atmosfera din Roma, in mod special, era incarcata de ideea ca vechii zei se razbunau astfel pentru faptul ca romanii renuntasera sa le mai aduca inchinarea cuvenita. Augustin a intentionat sa faca o apologie pentru crestinism in fata acestor acuzatii sustinand ca acestea sunt eronate[47].

In prima parte a lucrarii sale Augustin sustine ideea ca toata dezvoltarea societatii romane si in special a Romei nu are nici un fel de legatura cu venerarea zeitatilor pagane ci se datoreaza providentei lui Dumnezeu pe care romanii L-au ignorat in inchinare. Augustin argumenta acest lucru scotand in evidenta ca dezastrele din istoria imperiului nu au legatura cu religia crestina deoarece acestea au avut loc si inainte de aparitia crestinismului[48].

In viziunea lui Augustin cetatea pamanteasca este asociata Babilonului in timp ce Ierusalimul este asociat Cetatii Ceresti. Babilonul reprezinta o organizare sociala menita sa isi faca efectul in viata pananteasca pe cand Cetatea Cereasca reprezinta o organizatie sociala cu efect in viata vesnica. Cele doua cetati se afla intr-un etern conflict[49]. Nici un fel de parte a imparatiei pamantesti nu poate fi considerata ca facand parte din Imparatia Cereasca. In viziunea lui Augustin nici macar Biserica nu detine acest privilegiu[50].

Cetatea Cereasca este formata din acele fiinte, fie ele umane fi ceresti, care sunt unite de dragoste pentru Dumnezeu si care au drept scop glorificarea eterna a lui Dumnezeu in timp ce in cetatea pamanteasca isi gasesc loc acele fiinte care glorificandu-si eul cauta sa isi slaveasca propriile fiinte si realizari. Cele doua cetati sunt astfel despartite de principii puternice in special cel al dragostei. Ambele cetati vor fi supuse judecatii lui Dumnezeu. In timp ce  Cetatea Cereasca se va bucura de viata vesnica, toti cei ce ocupa cetatea pamanteasca vor experimenta mania eterna a lui Dumnezeu[51].

Cetatea lui Dumnezeu nu e in totdeauna identica cu Biserica, asa cum cetatea pamanteasca nu e in totdeauna identica cu statul. Cele doua cetati vor fi separate definitiv la judecata de apoi[52].

Augustin sustinea ca in Cetatea lui Dumnezeu exista loc pentru oameni din diferite nationalitati chiar si pentru cei aflati in afara granitelor imperiului roman. Aspectul care a iritat in mod deosebit consta in faptul ca Augustin ii includea si pe goti in aceast imparatie.

Augustin sustinea ca si stapanirea pamanteasca se afla sub suveranitatea lui Dumnezeu. Guvernele si legile reprezinta forme prin care Dumnezeu limiteaza manifestarea firii decazute a omului. Legile lumesti reprezinta in consecinta exprimari ale harului lui Dumnezeu pentru societatea umana decazuta. In lipsa acestora, societatea s-a afla intr-o stare de continua dezordine. Augustin nu doreste insa sa lase de inteles ca aceste forme de manifestare ale harului sunt similare cu harul mantuitor. Augustin considera ca cetatea pamanteasca este una trecatoare si isi gaseste implinirea in iad. Oamenii care traiesc exclusiv in imparatia lumeasca pot atinge diverse trepte superioare de existenta insa in final vor ajunge sub osanda lui Dumnezeu. Crestinii care populeaza cetatea cereasca isi gasesc finalitatea in ceruri. Cei ce traiesc in Imparatia lui Dumnezeu se afla sub harul lui Cristos si chiar daca nu vor atinge o existenta superioara in imparatia acestei lumi, totusi vor ajunge in Imparatia lui Dumnezeu. Este cat se poate de clar ca imparatia pamanteasca este una limitata in timp si va dura pana la momentul judecatii pe cand Imparatia Cereasca este eterna.

In ceea ce priveste atitudinea crestinilor fata de autoritatile statului, Augustin sustinea faptul ca omul credincios trebuie sa se supuna acestora chiar si in conditile in care guvernarea si legile sunt ostile Bisericii. Crestinul trebuie sa se implice in cetatea lumeasca si sa isi faca datoria fata de aceasta. Scopul crestinului in Babilon este acela de lupta pentru limitarea raului. Omul trebuie sa isi faca datoria fata de societate, atat ca cetatean cat si in viata politica si cea publica pana la limita incalcarii Cuvantului lui Dumnezeu.

In ceea ce priveste actele de violenta, Augustin oscila intre a le aproba si a le dezaproba. Augustin nu era convins daca un crestin poate participa la razboi in calitate de soldat sau putea aplica pedeapsa cu moartea in cazul in care tribunalele dadeau un astfel de verdict. In ceea ce priveste agresiunile militare, Augustin nu era foarte convins de legitimitatea participarii crestinilor la astfel de evenimente in calitate de soldati, insa era ceva mai deschis in privinta situatiilor de legitima aparare.

Concluzia lui Augustin este ca atata timp cat va exista imparatia aceste lumi, crestinul trebuie sa isi indeplineasca datoria fata de aceasta si sa isi dea silinta pentru limitarea raului prin atributiile pe care societatea i le-a conferit. Cu toate acestea, adevarata viata a crestinului trebuie sa fie in imparatia cereasca, acolo unde nu exista necuratenie si unde nu va exista sfarsit.

 

CONCLUZIE

Sf. Augustin reprezinta unul dintre cele mai importante personalitati din lumea crestina. Desi dispretuit de o parte dintre teologi, Augustin a influentat si continua sa influenteze o mare parte din gandirea crestina din prezent. 

Opera lui Augustin este una extrem de vasta fiind  depasita cantitativ, decat de aceea apartinand lui  a lui Origen. In cadrul unei lucrari in care isi face propria recenzie a operei teologice, intitulata „Retractari”, Augustin sustine faptul ca a scris 93 de lucrari expuse in cadrul a  232 carti toate acestea exceptand predicile si scrisorile.  Aceasta opera a lui Augustin a fost indexata de catre teologi in teme dintre cele mai diverse. Astfel, Augustin si-a adus contributia la dezvoltarea teologiei si gandirii crestine prin opere autobiografice, filozofice, apologetice, dogmatice, execetice, retorice si teologie practica. Cu exceptia a zece lucrari pierdute, prin providenta lui Dumnezeu, omenirea are acces la toate aceste lucrari[53].

Pe langa contributiile enorme aduse la dezvoltarea teologiei crestine, trebuie sa admitem si sa amintim faptul ca Augustin a introdus in biserica si o serie de invataturi controversate neimpartasite de biserica ortodoxa rasariteana si nici de teologii reformei. Daca viziunile lui Augustin in privinta teologiei despre trinitate au fost respinse de teologia ortodoxa dar sustinute romano-catolici si de reformatori, modul in care acesta a dezvoltat teologia despre purgatoriu a dus la repudierea acestei viziuni atat din partea rasaritenilor cat si din partea reformatorilor. Doctrina despre purgatoriu circula inca din primele veacuri ale bisericii fiind sustinuta de mai multi parinti ai bisericii. Probabil ca Augustin a apelat la aceasta doctrina in incercarea de a explica modul in care oamenii alesi de Dumnezeu ajung in cele din urma in imparatia lui Dumnezeu. Aceasta doctrina, in forma ei antica ci nu in cea romano-catolica, invata faptul ca fara fapte, credinta nu este suficienta pentru a aduce mantuirea omului in mod direct. In consecinta, se avansa ideea ca sufletele celor decedati sunt pastrate in locuri necunoscute unde sufera o serie de pedepse pentru faptele comise in timpul vietii. Acest tratament urmeaza sa fie aplicat unui numar limitat, destul de mic de persoane, in perioada cuprinsa intre deces si judecata de apoi. Putem sa afirma ca, in mare, Augustin impartea umanitate in trei mari categorii: oameni buni, oameni pacatosi si oameni rai, foarte pacatosi care vor ajunge direct in iad. Oamenii care mureau avand pacate minore urmau sa scape de acestea in chinurile purgatoriului. Augustin, ca si alti parinti ai bisericii adepti ai purgatoriului, sustinea ca in purgatoriu chinurile suferite erau superioare orcaror pedepse indurate de om in timpul vietii insa reprezentau doar o vaga idee despre ce chinuri sunt indurate in iad. Cu toate acestea, Augustin sustinea teza conform careia, diferenta dintre purgatoriu si iad nu consta in intensitatea pedepselor aplicate si in durata de aplicare a acestora. Daca in iad chinurile sunt vesnice, in purgatoriu acestea sunt supuse timpului avand o finalitate mai devreme sau mai tarziu[54]. Augustin sustinea, mai voalat, si faptul ca durata si intensitatea chinurilor din purgatoriu puteau sa fie influentate de atitudinea celor ramasi in viata. Augustin vroia sa inteleaga prin acest lucru faptul ca rugaciunile celor aflati in viata puteau sa reprezinta un ajutor pentru cei aflati in purgatoriu. Doctrina despre purgatoriu, atat cea in varianta romano-catolica cat si in varianta augustiniana au fost criticate si respinse de catre reformatori ca fiind nebiblice.

Trebuie sa aducem aminte si despre un aspect in care reformatorii l-au respins pe Augustin, mai precis despre faptul ca acesta sustinea transmiterea pacatului originar prin intermediul relatiilor sexuale. Augustin considera ca pofta si activitatea sexuala a omului, indiferent de varsta hraneau pacatul lacomiei in care era cazuta umanitatea[55].

Deasemenea, Augustin a sustinut o teologie respinsa de reformatori si in ceea ce priveste viata monastica, sacedotismul latin, rolul bisericii Romei si necesitatea dominatiei acesteia in crestinism legate de o viziune escatologica diferita fata de viziunile reformatorilor. Cu toate acestea nimeni nu este indreptatit sa neglijeze contributia monumentala pe care teologul latin a adus-o la dezvoltarea teologiei si bisericii crestine. Intre Sf. Pavel si Martin Luther, crestinismul nu a cunoscut un teolog mai important decat Sf. Augustin.

 

SOLI DEO GLORIA!
 

Un articol de Sorin H. Trifa

___________________________________________________________________________________

NOTE:

[1]  Jaroslav Pelikan, Traditia Crestina, Ed. Polirom, Vol. 1

[2]  A. Ladrierre, E. Recordon, P. Tapernoux, Biserica sau Adunarea, Ed. GBV, Vol. 2

[3]  Sf. Augustin, Confesiuni, Ed. Nemira, Introducere de Eugen Munteanu

[4]  Sf. Augustin, Confesiuni, Ed. Nemira, Introducere de Eugen Munteanu

[7]  Sf. Augustin, Confesiuni, Ed. Nemira,

[9]  Jonathan Hill,  Istoria Gandirii Crestine, Ed. Casa Cartii

[10] A. Ladrierre, E. Recordon, P. Tapernoux, Biserica sau Adunarea, Ed. GBV, Vol. 2

[12] Sf. Augustin, Confesiuni, Ed. Nemira, Introducere de Eugen Munteanu

[14]  Sf. Augustin, Confesiuni, Ed. Nemira, Introducere de Eugen Munteanu

[15]  Sf. Augustin, Confesiuni, Ed. Nemira, Introducere de Eugen Munteanu

[16]  E. E. Cairns Crestinismul de-a lungul secolelor

[18]  Sf. Augustin, Confesiuni, Ed. Nemira, Introducere de Eugen Munteanu

[19]  Sf. Augustin, Confesiuni, Ed. Nemira, Introducere de Eugen Munteanu

[21]  Jonathan Hill,  Istoria Gandirii Crestine, Ed. Casa Cartii

[22]  Sf. Augustin, Confesiuni, Ed. Nemira, Introducere de Eugen Munteanu

[23]  Jonathan Hill,  Istoria Gandirii Crestine, Ed. Casa Cartii

[24]  Jaroslav Pelikan, Traditia Crestina, Ed. Polirom, Vol. 1

[26]  Sf. Augustin, Confesiuni, Ed. Nemira, Introducere de Eugen Munteanu

[27]  A. Ladrierre, E. Recordon, P. Tapernoux, Biserica sau Adunarea, Ed. GBV, Vol. 2

[28]  Jaroslav Pelikan, Traditia Crestina, Ed. Polirom, Vol. 1

[29]  Florin Motiu, Erezia lui Pelagius, http://predici-reformate.com

[30] Jonathan Hill,  Istoria Gandirii Crestine, Ed. Casa Cartii

[31]  A. A. Hodge, Pelagianismul, semi-pelagianimul si augustinianismul, http://www.voxdeibaptist.org

[32]  Jonathan Hill,  Istoria Gandirii Crestine, Ed. Casa Cartii

[33]  A. A. Hodge, Pelagianismul, semi-pelagianimul si augustinianismul, http://www.voxdeibaptist.org

[34]  Jaroslav Pelikan, Traditia Crestina, Ed. Polirom, Vol. 1

[35] A. A. Hodge, Pelagianismul, semi-pelagianimul si augustinianismul, http://www.voxdeibaptist.org

[36] Jaroslav Pelikan, Traditia Crestina, Ed. Polirom, Vol. 1

[37] Jaroslav Pelikan, Traditia Crestina, Ed. Polirom, Vol. 1

[38] A. A. Hodge, Pelagianismul, semi-pelagianimul si augustinianismul, http://www.voxdeibaptist.org

[42]  Jonathan Hill,  Istoria Gandirii Crestine, Ed. Casa Cartii

[43] Jonathan Hill,  Istoria Gandirii Crestine, Ed. Casa Cartii.

[44] Jonathan Hill,  Istoria Gandirii Crestine, Ed. Casa Cartii

[46]  Jonathan Hill,  Istoria Gandirii Crestine, Ed. Casa Cartii

[47] Jonathan Hill,  Istoria Gandirii Crestine, Ed. Casa Cartii

[48]  E. E. Cairns Crestinismul de-a lungul secolelor

[51] E. E. Cairns Crestinismul de-a lungul secolelor

[54] Jacques Le Goff, Nasterea purgatoriului,Ed. Meridiane, Vol. 2

[55] A. A. Hodge, Pelagianismul, semi-pelagianimul si augustinianismul, http://www.voxdeibaptist.org