O apologie a confesionalismului

posted Nov 24, 2014, 1:26 AM by Concordia Lutherana Confesionala Martin Luther   [ updated Sep 22, 2016, 8:09 AM ]
2 Timotei 4:1-5 “Te rog fierbinte, înaintea lui Dumnezeu şi înaintea lui Cristos Isus, care are să judece viii şi morţii, şi pentru arătarea şi Împărăţia Sa: Propovaduieste Cuvantul, staruieste asupra lui la timp si ne la timp, mustra, cearta, indeamna cu toata blandetea si invatatura. Caci va veni vremea cand oamenii nu vor putea sa sufere invatatura sanatoasa; ci ii vor gadila urechile sa auda lucruri placute, si Isi vor da invatatori dupa poftele lor. Isi vor intoarce urechea de la adevar, si se vor indrepta spre istorisiri inchipuite. Dar tu fii treaz în toate lucrurile, rabdă suferinţele, fă lucrul unui evanghelist şi împlineşte-ţi bine slujba." 
 

 

Cuvintele pe care urmeaza sa vi le spun in aceasta dimineata le-am cantarit cu multa atentie si asternerea lor a fost insotita de numeroase emotii. Timp de doua zile m-am gandit despre ce anume sa va vorbesc astazi, si, nu va ascund faptul ca de mai multe ori am luat prelegerea de la inceput. Am ales acest text scris de catre Sf. Apostol Pavel si adresat ucenicul sau iubit, Timotei, deoarece, ingrijorarea pe care Sfantul Apostol Pavel o transmite reprezinta un reper care mi-a influentat si mie viata in ultimii ani. La data la care ii scrie „copilului lui in credinta” aceasta epistola, Sf. Apostol Pavel se afla in asteptarea executiei sale. Fata in fata cu despartirea de aceasta lume, Sf. Apostol Pavel simte nevoia sa isi intareasca ucenicul care, in foarte scurt timp va ajunge sa nu mai beneficieze de suport direct din partea lui si care, in predicarea Cuvantului lui Dumnezeu, si se va lovi de piedici venite din partea unor oameni care se vor arata potrivnici invataturii sanatoase si se vor ghida, mai degraba, dupa propria lor ratiune decat dupa Cuvantul Sfant.

Unul dintre rolurile cele mai importante pe care Biserica le are in aceasta lume nu consta in prezentarea lui Dumnezeu ca fiind un "prieten de treaba" ci consta in  trimiterea continua la invatatura sanatoasa si la o viata de ascultare si credinta, o viata cu adevarat nascuta din nou si traita in conformitate cu voia lui Dumnezeu.

Din pacate, putem spune astazi, ca, in anumite circumstante, foarte multi crestini au esuat in ceea ce priveste pastrarea invataturii sanatoase si prefera, asa cum afirma si Sf. Apostol Pavel, sa se ghideze dupa invataturi care le satisfac intelectul si care sunt in conformitate cu propriile lor standarde.

Un motiv important pentru esecul crestinismului modern este ideea conform careia “unicul lucru important este acela de a avea o relatie sanatoasa, personala cu Dumnezeu. Doctrinele nu sunt atat de importante. Nici apartenenta la o Biserica nu este necesara, ba chiar este mai bine sa nu depinzi de nici o Biserica si de nici o doctrina oficiala care sa te ingradeasca in manifestarea relatiei tale personala cu Dumnezeu.

Aceasta idee a redus crestinismul, in mod special latura protestanta a crestinismului, la ceea ce astazi se numeste: “individualism spiritual”. Astazi, aproape fiecare crestin crede cum si ce vrea, se inchina cum crede el ca e mai bine si isi traieste credinta in conformitate cu propriile conceptii spirituale. Oamenii, sub influenta numeroaselor curente moderne ale gandirii, printre care umanismul excesiv si iluminismul, au ajuns, unii in mod voluntar, altii in mod involuntar, sa creada ca propria lor ratiune, logica fireasca, emotiile si sentimentele firesti, reprezinta standardele pe baza carora se poate judeca voia lui Dumnezeu, Cuvantul Sfant, Biserica lui Cristos si modul de inchinare. Oamenii prezentului fac din ei insisi standardul pentru ceea ce este corect din punct de vedere spiritual lasand la o parte invatatura sanatoasa a lui Dumnezeu, invatatura ca pare sa contravina, nu in putine ocazii, logicii si modului de gandire a omului modern.

In aceasta dimineata, imi doresc, mai mult ca oricand, sa parcurgem impreuna cateva minute in care sa vedem daca, la origini, Biserica si credinciosii care au compus-o, au practicat sau nu acest gen de “individualism spiritual” sau au fost strans legati in jurul unor invataturi si practici ale Sfintei Biserici, invataturi si practici in care au crezut si pe care le-au tinut cu tarie.

Biserica lui Cristos a fost, inca de origini, o Biserica confesionala. “Confesional” inseamna faptul ca aspectele legate de credinta si practicarea inchinari in cadrul acestei Bisericii au fost foarte bine definita in asa-numitele “confesiuni de credinta”. Biserica Primara ne arata caracterul confesional atunci cand studiem Crezul Apostolic, Crezul de la Niceea si Crezul Athanasian. In aceste marturisiri sumative ale credinte crestine gasim baza confesionalismului stramosilor nostrii. In Biserica primara nimeni nu credea si nimeni nu se inchina in functie de propriile pareri. Existau standarde ale credintei si ale practicarii acesteia atat in viata privata cat si in viata publica. Biserica urma drumul credinte avand niste standarde bine definite de la care nu se abatea sub nici o forma inca de timpuri.
 

 
 

Reforma Protestanta a readus in atentie confesionalismul. Reformatorii au dorit sa refaca standardele de credinta ale crestinismului primar. “Intoarcerea la surse” a fost motorul pentru succesul Reformei Protestante. Reformatorii din secolul al XVI-lea au sustinut necesitatea elaborarii si respectarii standardelor confesionale ale Bisericii lui Isus Cristos. Asa au aparut catehismele si marturisile de credinta apartinand Bisericiilor Evanghelice Lutherane, in prima parte a secolului al XVI-lea, fiind urmate, la un interval destul de scurt, de marturisirile de credinta ale Bisercilor Reformate, Prezbiteriene si Anglicane.

Biserica Evanghelica Lutherana a simtit nevoia acuta de a se intoarce la o credinta sistematizata si o inchinare organizata inca din primele zile ale existentei ei istorice. Asa au aparut, asa cum am spus deja, in prima parte a secolului al XVI-lea, documete de o valoare inestimabila pentru Biserica Evanghelica Lutherana, mai precis: Micul Catehismul al lui Martin Luther, Catehismul Mare al lui Martin Luther, Marturisirea de la Augsburg, Apologia Marturisirii de la Augsburg, Articolele de la Smalcald si, spre finalul Secolului al XVI-lea, Formula Concordiei (1577). Toate aceste documente reglementau aspecte legate de credinta si inchinarea Bisericilor Evanghelice Lutherane si erau in mod unanim acceptate drept standarde in acest sens.

Si astazi, statutul Bisericilor Evanghlice Lutherane din Romania, la articolul 2, spune urmatoarele: “Invataturile si slujirea Bisericii Evanghelice Lutherane din Romania se bazeaza pe Sfanta Scriptura in spiritul simbolurilor curentului luteran al Reformei. Pe langa Simbolurile Ecumenice ale Credintei: Crezul Apostolic, Crezul Niceano-Constantinopolitan, si Crezul Athanasian, considera ca cele mai importante documente de credinta Confesia Augustana, si Catehismul Mic al lui Martin Luther”. Acest citat arata, indiscutabil, ca Bisericile Evanghelice din Romania sunt, in esenta lor niste Biserici confesionale.

Crestinismul actual abunda in Bisericii si “grupuri crestine” neconfesionale, ba mai mult, exista Biserici care se declara oficial ca fiind non-denominationale. Cu alte cuvinte, exista Biserici in care nu exista nici un fel de reglementare oficiala a credintelor si a practicilor de inchinare. Vorbim despre acele Bisericii in care fiecare credincios isi este propriu sau stapan in ceea ce priveste inchinarea. Fiecare membru crede ce vrea si se inchina cum crede el de cuvinta ca ii este mai bine. Sunt Biserici in care “sincretismul dogmatic” este unul absolut halucinant. Aceste Bisericii sunt compuse din oameni care se declara adeptii unei anumite teologii dar care, de fapt, sunt posesorii unui mare haos doctrinar. Nimeni, nici macar ei, nu stiu ce cred cu adevarat si unde se pot intergra din punct de vedere confesional.

Din nefericire, sincretismul dogmatic ameninta la modul cel mai serios si unele dintre Bisericile Protestante Istorice care inca mai au o pozitie confesionala. Dumnezeu a instituit Biserica pentru ca aceasta sa fie o extensie locala a Imparatiei Lui. Cristos este prezent in Biserica Sa si conduce aceasta Biserica in calitate de Cap, de Rege si de Mare Preot. Din acest motiv, Biserica are norme bine definite de credinta, norme care reglementeza fiecare aspect dogmatic si stabileste modul corect de inchinare. Din pacate, un om poate sa ramana fizic prezent in Biserica dar cu mintea si duhul sa nu mai faca parte din turma acesteia de foarte multa vreme.

Biserica trebuie sa se aplece si sa ramana atenta la credinta fiecarui membru, nu pentru a deschide usa unei disciplinari feroce, asa cum, nu de putine ori, inteleg anumiti crestini ca trebuie procedat, ci, mai degraba, ca sa poata corecta aceste derapaje cand inca acest lucru se poate face fara sa produca pagube spirituale majore nici credinciosului si nici Bisericii. Inchinarea si viata de credinta a Bisericii nu trebuie sa fie compromise. Din acest motiv, predicarea, discutarea, explicarea si punerea in aplicare a standardelor confesionale trebuie sa fie unul dintre scopurile de baza ale Bisericii lui Cristos.

Dumnezeul nostru este un Dumnezeu al ordinii ci nu al haosului. Deaceea, Dumnezeu nu poate sa accepte o inchinare care este facuta in conformitate cu standardele omului. Fiind un Dumnezeu al ordinii, Dumnezeu este cel care impune standardele de credinta si de inchinare placute lui. Pentru a nu ne afla impotriva lui Dumnezeu, noi, oamenii, trebuie sa cautam sa ne inchinam exact asa cum Dumnezeu ne invata sa facem. Deasemenea, daca unele doctrine ale Bisericii ni se par a sfida logica noastra, va rog sa nu uitati , mintea omeneasca, inca aflata sub coruptia pacatului, nu il poate intelege pe Dumnezeu.

Vreau sa inchei aceasta apologie in acelasi mod in care Sf. Apostol Pavel isi incheie prima sa epistola adresata crestinilor din Tesalonic: “Dumnezeul păcii să vă sfinţească El însuşi pe deplin; şi duhul vostru, sufletul vostru şi trupul vostru să fie păzite întregi, fără prihană, la venirea Domnului nostru Isus Cristos. Cel ce v-a chemat este credincios şi va face lucrul acesta.

 

O prelegere de Sorin H. Trifa