O înțelegere lutherană asupra Cuvântului lui Dumnezeu

posted Jun 12, 2018, 7:37 AM by Concordia Lutherana Confesionala Martin Luther

Un articol de Sorin H. Trifa 

Biserica Lutherană Confesională este o Biserică fundamentată pe învățătura pe care Domnul Isus Cristos a lăsat-o Bisericii sale prin Sfinții Profeți și prin Sfinții Apostoli. Adevărata religie reprezintă comuniunea cu Dumnezeu în Isus Cristos, prin credința în Isus Cristos. Biserica Lutherană Confesională este o Biserică organizată din punct e vedere dogmatic. Aceste dogme reprezintă suma acelor învățături pe care Biserica Lutherană Confesională le consideră repere în credința ei și în practica bisericească. Doctrinele sunt deosebit de importante pentru că ele delimitează Biserica lui Cristos de acele Biserici ca o imită.


Prima doctrină a Bisericii pe care o vom aborda în cadrul acestei lucrări, o doctrină absolut fundamentală pentru Biserica Lutherană Confesională, este doctrina despre Sfânta Scriptură. Această doctrină separă Biserica Lutherană Confesională de Bisericile Lutherane liberale și de acele Biserici Luterane care sunt influențate de către mișcarea pietistă. Din cest motiv, pentru a avea parte de o înțelegere corectă în ceea ce privește Biserica Lutherană Confesională, trebuie să avem o înțelegere corectă a doctrinei despre Sfânta Scriptură.

Învățătura lutherană confesională afirmă faptul că omul nu poate ajunge la Dumnezeu și nu îl poate cunoaște pe Dumnezeu prin forțe proprii. Pentru ca acest lucru să fie posibil, este necesar ca Dumnezeu însuși să se reveleze omului.

Această revelare a lui Dumnezeu este una voluntară și nu implică nici un fel de obligație din partea lui Dumnezeu și a fost făcută Bisericii sale prin intermediul Sfintei Scripturi, o colecție de scrieri sacre, inspirate de către Dumnezeu, cunoscută și sub denumirea de Biblia.

Biserica este mult mai veche decât este Sfânta Scriptură. Biserica a apărut imediat după căderea în păcat a omului, atunci când Dumnezeu a rostit prima promisiune de salvare a omului căzut în robia păcatului prin Isus Cristos, Fiului lui Dumnezeu întrupat. Această promisiune, cunoscută și sub denumirea de proto-evanghelie, spune astfel:

Vrăjmăşie voi pune între tine şi femeie, între sămânţa ta şi sămânţa ei. Aceasta îţi va zdrobi capul, şi tu îi vei zdrobi călcâiul (Geneza 3:15)

De la acest moment, Biserica a fost călăuzită de către Dumnezeu prin intermediul învățăturii orale pe care o revela unor oameni speciali precum Noe, Avraam, Isaac, Iacov și Iosif. Mai apoi, după ce Dumnezeu a îndeplinit promisiunea de a elibera poporul evreu din robia Egiptului, Dumnezeu a ales ca să se reveleze unor oameni special aleși pentru a pune această revelație în scris. Tot atunci, Dumnezeu a ales poporul evreu pentru a fi Biserica sa și pentru a folosi acesta revelație a lui Dumnezeu.

Revelația lui Dumnezeu dată de la Sfântul Profet Moise și până la Sfântul Profet Ioan Botezătorul a format Vechiul Testament. Această revelație s-a întins pe mai bine de o mie de ani, timp în care, numai Dumnezeu, prin inspirație, putea să adauge revelații noi.

Atunci când timpul hotărât pentru împlinirea profețiilor, în timpul lui Irod, a lui Pilat și a marilor preoți Ana și Caiafa, Dumnezeu s-a revelat în mod complet prin Fiul Său întrupat, Domnul nostru Isus Cristos. Acesta a predicat Cuvântul lui Dumnezeu fiind revelația absolută a lui Dumnezeu făcută omului păcătos. Pentru ca acesta revelație specială să devină accesibilă tuturor oamenilor, din toate timpurile și din toate locurile, Dumnezeu i-a inspirat pe Sfinții Apostoli și pe unii ucenici ai acestora, toți martori ai revelației prin Isus Cristos, să pună în scris toate aceste lucruri. Astfel, în providența lui Dumnezeu, a apărut Noul Testament. Această a doua parte a Sfintelor Scripturi conține în scris ceea ce Sfinții Apostoli și ucenicii acestora au predicat pe cale orală.

Astfel s-a format ceea ce înțelegem noi astăzi prin Sfânta Scriptură sau Biblia. Dumnezeu este cel care, prin providența lui, s-a asigurat de faptul că revelația lui specială, revelația lui salvatoare, a ajuns a noi, chiar în limba pe care o vorbim, Sfânta Scriptură fiind cartea care există tradusă în aproape toate limbile și dialectele vorbite pe acest pământ.

Expresia ”inspirată” este partea vocabularului  oricărui creștin. Atunci când acest cuvânt însoțește Sfânta Scriptură, ea se referă la acea lucrare specială a Duhului Sfânt prin intermediul căreia, oamenii special aleși de către Dumnezeu, au pus în scris revelația specială. De aceea scrierile acestor oameni sunt considerate ca fiind scripturi și ca fiind sfinte. Deoarece ele nu sunt produsul lor ci produsul Duhului Sfânt care a lucrat în ei. Prin puterea Duhului Sfânt, autorii umani au pus în scris exact cuvintele lui Dumnezeu. Acesta este motivul pentru care afirmăm despre Sfânta Scriptură faptul că este Cuvântul lui Dumnezeu. Bisericile Luterane Confesionale, în consonanță cu afirmațiile făcute mai sus, cred cu tărie faptul că Sfânta Scriptură este Cuvântul lui Dumnezeu, deoarece ea a fost dată cuvânt cu cuvânt de către Dumnezeu Duhul Sfânt către autorii umani aleși.

Ori de câte ori deschidem Biblia și citim cuvintele scrise acolo, noi, luteranii confesionali, credem faptul că citim exact cuvintele lui Dumnezeu. Acest lucru ne conduce la ideea conform căreia Sfânta Scriptură a fost inspirată în mod verbal și plenar. Inspirația Sfintei Scripturi nu a fost doar o iluminare supranaturală a unor oameni care au înțeles astfel revelația lui Dumnezeu și au pus-o mai apoi în scris după cum au înțeles ei. Diferența între luteranii confesionali și o bună parte dintre creștini este aceea că luteranii confesionali cred și învață faptul că Sfânta Scriptură conține doar cuvintele lui Dumnezeu. De aceea, spunem noi, autorul Sfintelor Scripturi este Dumnezeu ci nu oamenii care, sub inspirația Duhului Sfânt, au pus această revelație în scris. Nici unul dintre autorii umani ai Sfintelor Scripturi nu au avut inițiativa de a scrie aceste revelații. Eu doar au servit ca unelte ale Duhului Sfânt. Ei nu au scris ca niște oameni ci ca niște oameni ai lui Dumnezeu. Din acest motiv spunem că Sfânta Scriptură este Cuvântul lui Dumnezeu ci nu cuvântul unui om, chiar dacă a fost pus în scris de niște oameni.

Acestă inspirație, după cum spuneam, este una plenară, adică una completă. Acest lucru înseamnă că Dumnezeu a inspirat întreaga Scriptură ci nu doar părți din acesta. Din acest motiv nu putem spune că Sfânta Scriptură reprezintă o combinație între cuvintele lui Dumnezeu și cuvinte aparținând omului, ci ea este exclusiv Cuvântul lui Dumnezeu.

Inspirația Sfintelor Scripturi nu vizează doar acele aspecte doctrinare fundamentale ci fiecare cuvânt. Toate informațiile doctrinare, istorice, geografice, politice sau sociale sunt cu adevărat inspirate de către Dumnezeu. De asemenea, mai trebuie să facem o afirmație foarte importantă cu privire la ceea ce noi, luteranii confesionali, credem cu privire la Sfânta Scriptură. Este vorba despre inspirația literară. Această expresie afirmă faptul că Dumnezeu nu a inspirat doar cuvintele ci și ordinea acestora în propoziții.

Toate lucrurile afirmate mai sus ne conduc la ideea că Sfânta Scriptură reprezintă Cuvântul lui Dumnezeu, adică, prin gura Sfinților Profeți și a Sfinților Apostoli a vorbit însuși Dumnezeu. În consecință, pentru că Dumnezeu este fără greșeală în ceea ce afirmă, noi afirmăm că și Sfânta Scriptură împrumută această proprietate deoarece ea este produsul lui Dumnezeu ci nu al oamenilor.

Pentru că Sfânta Scriptură este complet inspirată de către Dumnezeu, adică este Cuvântul lui Dumnezeu în toate detaliile conținute, luteranii confesionali afirmă faptul că Sfânta Scriptură este fără greșeală așa cum și autorul ei este infailibil. Cum în Dumnezeu nu există eroare și nici posibilitatea de a comite vreo eroare, nici Sfânta Scriptură nu conține erori și nici nu poate să greșească. Garanția acestei afirmații este dată tocmai de faptul că Dumnezeu este autorul unic al Sfintelor Scripturi. Dacă omul și-ar fi adus cea mai umilă și minoră contribuție, dacă Sfânta Scriptură ar fi produsul colaborării lui Dumnezeu cu omul, atunci, pe drept cuvânt, s-ar putea afirma faptul că Sfânta Scriptură este pasibilă de eroare pentru că omul este pasibil de eroare. Dar în Sfânta Scriptură nu există contribuție umană ci exclusiv contribuție divină. Fiind ferită de aport uman, Sfânta Scriptură a fost și este ferită de eroare.

Ca o concluzie a acestei secțiuni dedicate inspirației și inerenței Sfintelor Scripturi, teologia lutherană confesională afirmă faptul că Biblia reprezintă Cuvântul lui Dumnezeu fără nici o excepție. Sfânta Scriptură nu este deloc o carte divino-umană deoarece rolul omului a fost unul complet secundar, pasiv. Nici măcar un cuvânt din scrierile sfinte nu este acolo la inițiativa vreunuia dintre autorii umani ci fiecare cuvânt este așezat la locul lui de către Duhul Sfânt. În consecință, pentru că teologia lutherană confesională afirmă faptul că Sfânta Scriptură este inspirată de către Dumnezeu în mod plenar și verbal, acceptarea și promovarea ineranței este un lucru natural dedus de către Bisericile Luterane Confesionale din întreaga lume. Acesta este motivul pentru care Bisericile Luterane Confesionale fac din Sfânta Scriptură, pe drept cuvânt, fundamentul credinței și al vieții creștine.

Nu putem să încheiem acest subcapitol fără să discutăm un aspect foarte important al doctrinei luterane confesionale despre inspirație. Se știe foarte bine faptul că canonul Sfintelor Scripturi, așa cum îl regăsim în Bibliile noastre, a fost stabilit ulterior de către Biserică. Despre acest proces de stabilire a cărților care să formeze canonul Sfintei Scripturi, Biserica Lutherană Confesională afirmă faptul că a fost unul aflat sub supravegherea directă a Duhului Sfânt. Acest lucru este simplu de acceptat din moment ce Biserica nu a făcut decât să recunoască autenticitatea acestor scrieri divine. Biserica nu a declarat faptul că Sfânta Scriptură este divină, sau sfântă, ci ea doar a recunoscut acest fapt.

Din păcate, aceste doctrine a inspirației și a ineranței sunt învățăturile promovate de către Reforma Lutherană din Secolul al XVI-lea care au fost abandonate de către marea majoritate a Bisericilor Luterane din prezent. Acesta este rezultatul faptului că cele mai multe Biserici Luterane au preferat să adopte teologia liberală în dauna afirmațiilor făcute de către Mărturisirile de Credință Luterane din Secolul al XVI-lea. Teologia liberală neagă faptul că Sfânta Scriptură este produsul unic al lui Dumnezeu. Cei mai mulți teologi liberali afirmă faptul că Sfânta Scriptură este rezultatul gândirii umane fără să conțină nimic divin în paginile ei. Există și teologi liberali mai moderați care afirmă că Sfânta Scriptură este o combinație între pasaje care sunt inspirate de către Dumnezeu și pasaje care aparțin în totalitate omului. Sunt vizate de neîncredere în mod special pasajele care conțin informații geografice, politice, culturale sau sociale. De asemenea, este complet desființat conceptul de inspirație verbală și literară. O altă categorie de teologi liberali afirmă că doar acele cuvinte despre care se spune că îi aparțin direct lui Dumnezeu Tatăl respectiv Dumnezeu Fiul sunt inspirate, restul fiind opera omului. Din păcate, neo-ortodoxia, un curent teologic apărut ca o negare a teologiei liberale, cel puțin la acest capitol nu a făcut decât să adâncească prăpastia. Neo-ortodoxia afirmă faptul că Sfânta Scriptură conține Cuvântul lui Dumnezeu iar acesta este regăsit în acele rânduri care sunt relevante pentru omul care parcurge paginile Bibliei.

Indiferent de poziția adoptată, teologia liberală și neo-ortodoxia neagă faptul că Sfânta Scriptură este cu adevărat și în totalitate Cuvântul lui Dumnezeu, avându-l ca unic autor pe Dumnezeu și, asemenea Acestuia, fiind fără greșeală în toate amănuntele. Teologia Lutherană Confesională și teologia lutherană confesională a reînviat teologia Reformei Luterane din Secolul al XVI-lea, reafirmând aceste doctrine uitate despre Sfânta Scriptură care este Cuvântul inspirat și fără greșeală a lui Dumnezeu în toate aspectele lui.

Despre Sfânta Scriptură, teologia lutherană confesională afirmă faptul că este singura normă de căreia trebuie să se supună credința noastră dar și toate lucrurile spirituale care vizează Biserica lui Cristos. Biserica Lutherană Confesională afirmă faptul că nimic din ceea ce ține de om nu poate să înlocuiască autoritatea de care se bucură Sfânta Scriptură. Cartea acesta Sfântă, deoarece aparține lui Dumnezeu, posedă autoritate în toate aspectele care vizează viața spirituală a Bisericii lui Cristos. Acestă proprietate provine din sine însuși. Dumnezeu est fără greșeală iar acest lucru caracterizează și Sfânta Scriptură. Rațiunea umană este afectată adânc de păcat și, din acest motiv, ea este supusă în orice moment greșelii, în mod special în chestiuni spirituale. Rațiunea umană nu poate, în concluzie, să fie o normă de autoritate. Pentru că Sfânta Scriptură nu este însă rodul rațiunii umane ci al înțelepciunii lui Dumnezeu, autoritatea ei în ceea ce privește credința și practica acesteia, nu poate să fie pusă deloc la îndoială. Această proprietate nu se mai regăsește la nici o carte existentă în această lume ci doar la Sfânta Scriptură.

Biserica Lutherană Confesională învață faptul că Sfânta Scriptură își manifestă autoritatea pe două mari planuri. Primul plan este acela al autorității cauzative. Acest tip de autoritate este determinată de faptul că Sfânta Scriptură produce credință în inima celor care cercetează învățătura sa. Cuvântul lui Dumnezeu, este un mijloc al harului și prin lucrarea tainică a Duhului Sfânt el produce credință în inima omului. Acest lucru se face prin faptul că Sfânta Scriptură este cea care proclamă vestea cea bună, sau salvarea, adică mântuirea în și prin Cristos. Nici o altă carte din această lume nu transmite o astfel de veste minunată.

O a doua formă de autoritate a Sfintelor Scripturi poartă denumirea de autoritate normativă. Orice om care crede că Sfintele Scripturi sunt inspirate de către Dumnezeu și îl au pe Duhul Sfânt ca autor, le acceptă pe acestea ca fiind depozitarele adevărului divin. Din acest motiv, Bisericile Lutherane Confesionale afirmă cu tărie faptul că Sfânta Scriptură reprezintă autoritatea supremă, fiind unica normă pentru Biserica lui Cristos și pentru credincioșii ei. Sfânta Scriptură se ridică peste rațiunea umană dar și peste decretele și părerile Bisericii, a conciliilor sau a papei. Acest lucru reprezintă autoritatea normativă a Sfintelor Scripturi, anume că ele sunt singura normă de judecare a oricăror aspecte care țin de credință, de dogme sau de viața și închinarea Bisericii lui Cristos.

Atât autoritatea cauzativă cât și autoritatea normativă sunt rezultate ale faptului că Sfânta Scriptură este produsul voinței și înțelepciunii divine fără să existe vreun aport sau vreo intervenție umană în paginile ei. Acestă autoritate este susținută chiar de către Sfânta Scriptură iar acea persoană care o studiază cu inima deschisă, înțelege chiar din paginile lui aceste adevăruri importante.

În teologia lutherană confesională, Sfintele Scripturi sunt considerate ca fiind ”norma normas”. Cu alte cuvinte, Sfânta Scriptură nu este produsul activității și înțelepciunii umane ci ea este produsul înțelepciunii lui Dumnezeu. Din acest motiv, luteranii confesionali consideră faptul că Sfânta Scriptură reprezintă revelarea voii lui Dumnezeu de care omul trebuie să asculte în toate aspectele. Spre deosebire de Sfânta Scriptură care este ”norma normas” sau norma normelor, Mărturisirile de Credință Luterane din Secolul al XVI-lea sunt ”norma normata. Aceste scrieri diferă de Sfânta Scriptură prin faptul că ele nu sunt inspirate de către Dumnezeu ci sunt doar rezultatul modului în care luteranii au interpretate învățăturile Sfintelor Scripturi. Mărturisirile de credință nu sunt inspirate și nici inerante, la fel ca și rațiunea umană. Ele pot conține erori și, din acest motiv, deși sunt produsul Bisericii Luterane din Secolul al XVI-lea, teologia lutherană confesională nu le promovează ca fundament sau ca normă pentru credința și viața creștină ci exclusiv ca o unealtă de evidențiere a modului în care Biserica Lutherană Confesională înțelege și interpretează învățătura Sfintelor Scripturi.

Biserica Lutherană Confesională crede și predă faptul că Sfânta Scriptură este suficientă pentru ca omul să îl cunoscă pe Dumnezeu și mesajul acestuia de mântuire. Sfânta Scriptură conține toate informațiile necesare pentru ca omul să îl cunoască pe Dumnezeu, să își cunoască starea de păcat, să înțeleagă situația disperată în care se află în ceea ce privește relația sa cu Dumnezeu și să descopere ceea ce Dumnezeu însuși a făcut pentru mântuirea omului în și prin Isus Cristos. Așa dar, pentru luteranul confesional nu este necesară nici o altă sursă suplimentară care să îl ghideze în aspectele care privesc mântuirea.

Trebuie să ținem cont de faptul că Sfânta Scriptură nu este o enciclopedie a gândirii umane. Nu vom afirma despre ea că este suficientă din punct de vedere istoric, cultural, politic sau social. Sfânta Scriptură este complet suficientă doar în scopul ei, anume acela de al revela omului pe Dumnezeu și mântuirea câștigată de Isus Cristos. Sfânta Scriptură este singurul material pe care Dumnezeu însuși l-a dat omului. Dumnezeu este complet și suficient. Din acest motiv, suficiența Sfintelor Scripturi afirmă faptul că omul nu mai are nevoie de nici un fel de alt material suplimentar pentru cunoașterea lui Dumnezeu. Toate materialele adiacente provenite din activitatea teologică a Bisericii, inclusiv Mărturisirile de Credință Luterane din Secolul al XVI-lea, sunt doar niște lucrări de interpretare a ceea ce Sfânta Scriptură spune ci nu materiale care conțin revelații suplimentare despre Dumnezeu. Luteranii confesionali consideră că nu mai există nici un fel de revelație ulterioară stabilirii canonului Noului Testament.

Sfânta Scriptură se bucură de faptul că este o carte foarte ușor de înțeles de către om. Sfânta Scriptură dispune de cuvinte simple și clare, de propoziții și fraze ușor de parcurs fără să fie nevoie de nici o pregătire academică. Pentru că prezintă mesajul mântuirii omului într-un limbaj mai mult decât simplu de înțeles, motiv pentru care orice om poate parcurge acest mesaj.

Cu toate că Sfânta Scriptură este foarte clară în expunerea informațiilor, nu putem să spunem că misterul credinței este unul dizolvat. O bună parte dintre doctrine sunt învăluite, într-o oarecare măsură, în mister. Acest lucru este valabil deoarece rațiunea umană este afectată de către păcat și nu mai poate să înțeleagă pe deplin învățătura lui Cristos.

Biserica Lutherană Confesională crede și învață faptul că Sfânta Scriptură este cu adevărat și în totalitate Cuvântul lui Dumnezeu care este viu și activ în viața omului. Doar având această poziție teologică Cuvântul lui Dumnezeu poate să fie considerat ca fiind un mijloc al harului. Cuvântul Sfânt are puterea de a lucra activ și cu putere în omul care este mort din punct de vedere spiritual și îl poate aduce la viață. Cuvântul lui Dumnezeu, citit sau predicat din Sfânta Scriptură, are puterea de a naște credință în om și, de asemenea, are puterea să îl conducă pe acesta la sfințire și la regenerare. Astfel, Cuvântul lui Dumnezeu nu doar ne învață despre mântuire, ci el are puterea de a ne regenera, de a schimba omul și de al conduce spre acestă mântuire pe care o predă. O asemenea caracteristică nu mai este valabilă în dreptul nici unei cărți din lume. Nu vorbim despre o putere izvorâtă în mod misterios din paginile de hârtie ale unei cărți ci despre lucrarea specială pe care Duhul Sfânt o face prin intermediul Sfintelor Scripturi. Fiind Cuvântul lui Dumnezeu, Sfânta Scriptură împrumută omnipotența lui Dumnezeu, din acest motiv Sfânta Scriptură este plină de putere.

Luteranii confesionali cred și învață faptul Duhul Sfânt nu acționează în afara Cuvântului lui Dumnezeu, ci întotdeauna acționează în cadrul lui. Chiar și Sfintele Sacramente își trag esența din Cuvântul Sfânt, căci fără Cuvânt, apa Botezului rămâne o simplă apă iar pâinea și vinul rămân doar simple alimente.  

Comments