Sacramentele: ceremonii sacre, instituite de catre Dumnezeu

posted Sep 15, 2014, 7:54 AM by Concordia Lutherana Confesionala Martin Luther   [ updated Sep 15, 2014, 7:54 AM by Sorin-Horia Trifa ]
Cea mai comună definiție oferită sacramentului este aceea conform căreia acestea sunt acte sacre instituite de către Isus Cristos, prin intermediul cărora Dumnezeu împarte har credincioșilor care participă la aceste ritualuri în vederea mântuirii acestora. Noul Testament nu cunoaște termenul „sacrament” sau “taină”. Cu toate acestea, nu trebuie să se ajungă la panică în rândul creștinilor deoarece acest termen definește un concept care se ancorează puternic în realitatea Sfintei Scripturi. Termenul provine din traducerea pe care Sfântul Ieronim[1] a facut-o Sfintei Scripturi. Autorul traducerii a utilizat expresia “sacramentum” în dreptul termenului grecesc „mysterion”. Cu toate că termenul, în limbajul comun, trimite către jurământul de supunere depus de către un soldat față de superiorul său, în sens spiritual defineste anumite ritualuri sacre despre care se cunoastea mult prea puțin, în mod natural, cu privire la modul în care au loc[2]. Teologia răsăriteană folosește în dreptul termenului sacrament cuvântul “taină”, expresie care are însă același înțeles. În teologia rasăriteană tainele sunt lucrări instituite de către Domnul Cristos și încredințate Sfintei Sale Biserici prin care, celor care le primsec, le este oferit har prin intermediul Duhului Sfânt[3]. Este interesant modul în care Jean Calvin[4] explică utilizarea cuvântului “sacramentum” în locul unei traduceri mai exacte, care ar fi putut să fie “mister” sau “secret”. Marele reformator francez lamurește situația astfel: “nu a vrut să folosească termenul “secret”, ca nu cumva să lase impresia că spune ceva mai prejos de mareția subiectului. De aceea el a scris “sacrament” în loc de “secret”, dar cu referire la un lucru sacru. În sensul acesta termenul apare adesea printre scriitorii Bisericii. Și se știe foarte bine ca ceea ce latinii numesc “sacramente”, grecii numesc “taine”. Identitatea sensului îndepărtează orice controversă”[5]. Este interesant de remarcat faptul că Tertulian folosea termenul “juramentum” pentru a face referire la aceleași ritualuri la care se referea Ieronim atunci când a folosit expresia sacramentum[6]. În cadru înțelegerii Bisericii Primare cu privire la Sacramente existau mai multe moduri de abordare. Johannes Andreas Quenstedt[7] recunostea trei mari curente de înțelegere a termenului în creștinismul timpuriu: “Prima direcție este aceea de ritual secret și era asociat cu întruparea lui Cristos, unirea dintre Cristos și Biserica Sa dar și în chemarea neamurilor. Această înțelegere este însă una generală și face referire la aspecte pe care omul nu era capabil să le înțeleagă și să le explice. Pe de altă parte, termenul facea referire, într-un mod special la un semn extern al unui lucru ceresc, precum semințe, grâu, perle sau alte lucruri care fac referire la Împărăția Cerurilor. Cel de-al treilea mod, unul cu totul special, datorită solemnității înțelesului, se referea la acele acte instituite de către Dumnezeu, comandate de către Acesta, în cadrul cărora, prin intermediul unui semn vizibil, beneficiile invizibile ale harului erau conferite participanților”[8].
 

Reformatorii bisericii au fost, aproape în totalitate, tributari teologiei lui Augustin de Hippo, sau Sfântul Augustin[9]. În legatură cu Sacramentele, marele teolog latin a afirmat urmatoarele: “lăsați ca elementul să i se adauge cuvântul și astfel el va deveni un sacrament. Căci de unde vine această mare putere a apei prin care, atingând trupul, curăță inima, dacă nu în urma acțiunii cuvântului?”[10]. În consonanță cu Sfântul Augustin, un alt mare teolog al Bisericii antice, Ioan Cristostom[11], afirma și el faptul că “dacă am fi fără trup, El ne-ar da aceste lucruri dezbrăcate și fără trup. Acum, pentru că avem suflete sădite în trupuri, El ne împărtășeste lucruri spirituale sub forma celor vizibile”[12]. Poziția Bisericii antice era una destul de clară și susținea faptul că un Sacrament reprezintă o formă vizibilă a harului lui Dumnezeu așa cum este acesta oferit prin intermediul Cuvântului. Sacramentul nu reprezintă, așadar, un har special, un har diferit ci reprezintă o altă formă de exprimare a harului lui Dumnezeu, identic cu cel oferit prin Cuvânt, prin predicare, nu suplimentar ci complementar. Orice formă de abatere de la această poziție era una izolată și neînsemnată pentru spiritualitatea respectivei perioade.

Trebuie să remarcăm faptul că în perioada lor de formare teologică protestantă, Martin Luther și, mai apoi, Philip Melanchton, nu au dorit să uzeze  termenul “sacrament” deoarece aceștia se temeau ca acest termen să nu indice spre ceva magic sau mistic. Martin Luther prefera să susțină faptul că există un singur sacrament care se manifestă prin diferite semne sacramentale[13]. Iată ceea ce spunea Philip Melanchton în celebra sa lucrare “Loci Communes”[14]: “ceea ce alți numesc sacramente, noi numim semne, sau, dacă este mai de dorit, semne sacramentale[15]. Această pozitionare nu este una de extrema ci ea se dovedește ancorată în teologia Sfântului Augustin, care, deasemenea, a dezvoltat teologia despre sacramente pornind de la ideea de semn pe care îl consideră expresia vizibilă a unui cuvânt[16]. Ulterior, atât Martin Luther cât și apropiatul său au început să uzeze de termenul “sacrament” fiind asigurați de înțelegerea corectă a ceea ce acest termen intenționa să definească.

Lutheranismul are o teologie sacramentală și, ca atare, susține că harul mântuitor al lui Dumnezeu nu este împărțit credincioșilor exclusiv prin intemendiul Cuvantului, a predicării, ci și prin intermediul Sacramentelor[17]. Iată, de exemplu, care era poziția teologului lutheran Johannes Andreas Quenstedt cu privire la legătura dintre Cuvânt și sacrament: ”Dumnezeu a adăugat la Cuvântul Evangheliei un alt mijloc de comunicare pentru mântuire, acela a sacramentelor, care constituie Cuvântul vizibil”[18].

În consens cu definiția dată de Sfântul Augustin, conform căreia sacramentul reprezintă “o forma vizibilă a unui har invizibil”[19], lutheranismul susține definiția conform căreia sacramentele sunt caracterizate de trei aspecte majore. Primul aspect este acela că sacramentele sunt instituite de către Dumnezeu ca “semne și dovezi ale voiței divine în ceea ce ne privește[20]. Confesiunea Augustană[21] spune în cadrul articolului numarul treisprezece următorul lucru: “despre întrebuinţarea sfintelor sacramente ni se predă învăţătura că acestea nu sunt orânduite doar ca semn, prin care creştinii să se recunoască în mod exterior, ci că ele sunt semne şi mărturii ale voinţei lui Dumnezeu către noi, prin care credinţa noastră să se trezească şi să se întărească. Astfel, ele susţin credinţa în mod primordial şi sunt întrebuinţate corect doar atunci când sunt primite cu credinţă şi credinţa se întăreşte prin ele”[22]. 

Vedem, prin urmare, că sacramentele sunt semne instituite de către Dumnezeu cu scopul de a trezi și întări credința celor care uzează de acestea. Philip Melanchton tratează mai detaliat modul în care se pot defini sacramentele, în Apologia Confesiunii Augustană[23], astfel: “dacă numim sacramentele ritualuri care au fost instituite de către Dumnezeu și la care a fost adaugată promisiunea harului, ne este ușor să înțelegem ce sunt sacramentele în mod corespunzător. Ritualurile instituite de către oameni nu se pot numi sacramente propriu-zise. Acest lucru deoarece omul nu are autoritatea de a promite har. Prin urmare, semnele instituite fără porunca lui Dumnezeu nu sunt semne sigure ale harului […]”[24]. Explicația dată de către cel cunoscut ca “praeceptor Germaniae”[25] este aceea că sacramnetele sunt purtătoare de har în mod special tocmai datorită faptului că au fost instituite de catre Dumnezeu.

            Faptul că sacramentele sunt instituite de catre Dumnezeu reprezintă o poziție de consens în cadrul creștinismului. Toate mărturisirile de credință ale Bisericii Ortodoxe, de exemplu, subliniază faptul că “tainele” au fost instituite de către Isus Cristos. Un teolog timpuriu al Bisericii afirmă: “cine este autorul Tainelor, daca nu Domnul Iisus? Din cer au venit aceste Taine”[26]. Teologul român Dumitru Stăniloae afirmă despre Sacramente urmatorul lucru: “Tainele sunt lucrări invizibile ale lui Cristos săvârșite prin acte vizibile[27]. Teologia romano-catolică se află în conses cu faptul că sacramentele sunt acte instituite de către Dumnezeu atunci când se face afirmația că: “urmând învățătura Sfintelor Scripturi, tradițiile apostolice (…) și gândul unanim al părinților, mărturisim că sacramentele legii celei noi au fost toate instituite de Domnul nostru Isus Cristos”[28]. Privitor la acest aspect important al doctrinei despre sacramente și teologia reformată (calvinistă)[29] este în consens.

            Pozitia lutherană cu privire la originea sacramentelor este una destul de clară. Ca o sumarizare, Apologia Confesiunii Augustană afirmă în două rânduri că sacramentele sunt: rituri poruncite de Cristos, la care se adaugă promisiunea harului[30], iar mai apoi afirmă că un sacrament este o ceremonie sau un lucru la care Dumnezeu a adăugat pentru noi promisiunea pe care a anexat-o de rit[31].

            În încheierea acestei scurte apologii privitoare la instituirea Sacramentelor de către Dumnezeu aducem și suportul biblic pentru a evita ca adversarii acestei doctrine să nu poată uza de ideea conform căreia teologia sacramentelor se bazează exclusiv pe scrierile reformatorilor fără a avea suport în Sfânta Scriptură. Conform poziției lutherane, textele Sfintei Scripturi pe care se fundamentează teza instituirii divine a sacramentelor se regăsesc în următoarele cuvinte ale Domnului Isus Cristos adresate ucenicilor săi: “duceţi-vă şi faceţi ucenici din toate neamurile, botezându-i în Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh[32] și mai apoi, tot Mântuitorul afirmă următoarele: “Pe când mâncau ei, Isus a luat o pâine; şi, după ce a binecuvântat, a frânt-o şi a dat-o ucenicilor, zicând: „Luaţi, mâncaţi; acesta este trupul Meu.” Apoi a luat un pahar şi, după ce a mulţumit lui Dumnezeu, li l-a dat, zicând: „Beţi toţi din el; căci acesta este sângele Meu, sângele legământului celui nou, care se varsă pentru mulţi, spre iertarea păcatelor[33]. Acestea sunt cuvinte prin intermediul cărora, teologia lutherana, și nu numai, consideră ca sacramentele au fost instituite, poruncite de către Dumnezeu.

            Un alt aspect de care trebuie să ținem cont cu privire la sacramente este acela că aceste acte sacre, pe lângă faptul că sunt instituite de către Dumnezeu, așa cum am văzut, conțin un element vizibil, prescris de către Isus Cristos și de care credincioșii uzează în ceremonialul eclesiastic. Nu se poate discuta despre un sacrament în condițiile în care lipsește un element vizibil, terestru. Referitor la acest aspect Apologia Confesiunii Augustană afirmă urmatorul lucru “așa cum Cuvântul intră în ureche și astfel ar putea ajunge la inima, în același mod ritualul extern atinge ochiul și astfel se poate deplasa la inima”[34]. Vedem în ceea ce afirmă Philip Melanchton faptul ca eficacitatea unui sacrament stă în existența semnului și, din acest motiv, teologia lutherană a respins acele acte sacre declarate sacramente de către teologii romano-catolici dar cărora le lipsea semnul vizibil[35].

            Obligativitatea elementului vizibil reiese din definiția pe care teologul lutheran Johann Gerhard[36] o aduce sacramentelor: “un sacrament este un ritual sacru și solemn, divin instituit, prin care Dumnezeu, prin lucrarea omului, distribuie cadouri cerești, sub un element vizibil și extern [...][37]. Fară existența unui element vizibil nu se poate discuta despre distribuirea harului și, în consecință, nu se poate discuta despre existența unui sacrament.

            Un al treilea element fundamental pentru existența unui sacrament este acela conform căruia, sacramentul trebuie să conțină iertarea de păcate prin harul lui Dumnezeu. Teologul lutheran Johann Gerhard afirmă, în acest sens, faptul că: “un sacrament este un act sacru și solemn instituit de Dumnezeu, pe care Dumnezeu, prin intermediul slujirii de om, sub un element vizibil și exterior, printr-un anumit cuvânt distribuie binecuvântări cerești, cu scopul de a oferi promisiunea Evangheliei cu privire la iertarea păcatelor pentru persoanele care folosesc sacramentul și de a oferi și sigila această promisiune pentru cei care cred[38]. Această promisiune conținută în cadrul sacramentului nu semnifică doar o promisiune legată de viitor ci conține mântuirea oferită în prezent, o făgăduință nemijlocită facută de Dumnezeu către toți participanții la acest rit sacru[39]. Un alt teolog important pentru tradiția lutherană, Johann Wilhelm Baier[40] defineste sacramentul astfel: “un sacrament, în general, poate fi definit ca o acțiune divin, prin harul lui Dumnezeu, de dragul lui Cristos, folosind un element extern recunoscut prin simțuri, prin intermediul căruia, însoțit de cuvintele instituției, ne este conferit harul Evangheliei pentru iertarea păcatelor și pentru viața veșnică[41]. Această poziție nu este una exclusivă a teologiei lutherane ci, deoarece a fost considerată ca fiind biblică, ea a fost adoptată și de teologul francez Jean Calvin fiind apoi transmisă către teologii reformați și prezbiterieni. Jean Calvin afirmă în legatură cu prezența promisiunii lui Dumnezeu în sacrament următoarele: “un sacrament nu este niciodată fără o promisiune care îl precede, ci este legat de ea ca un fel de apendice, cu scopul de a confirma și pecetlui promisiunea și de a o face mai evidentă pentru noi”[42].  Mai apoi, teologii reformați au afirmat în Marturisirea de Credință Belgiană faptul că “noi credem că milostivul nostru Dumnezeu, ţinând seama de slăbiciunea şi neputinţa omenească, ne-a poruncit sacramentele, pentru a pecetlui în inimile noastre promisiunile Sale şi a ne da o mărturie suplimentară despre bunăvoinţa şi harul Său faţă de noi, precum şi în vederea creşterii şi fortificării credinţei noastre”[43].

Aflat pe patul de moarte, marele reformator german, Martin Luther afirma următorul lucru prin intermediul căruia dorea să ofere o definiție ușor de înțeles pentru sacramente: “un semn vizibil al intenției divine. El ne arată spre Cristos și spre chipul Său, dându-ne puterea să spunem când stăm în fața morții, a păcatului, a iadului: “Dumnezeu a promis și în sacramentele Sale mi-a dat un semn sigur al harului Sau…acest semn și promisiune a mântuirii mele nu mă va minți și nu ma va înșela. Dumnezeu este Cel care a promis și El nu minte”[44]. Această afirmație aparține nu doar unui teolog martur ci unui om care se afla într-adevar pe patul de moarte, unui suflet disperat care se agăța prin credință de promisiunea Mântuitorului său. Martin Luther asocia eficacitatea sacramentelor nu neapărat de credința celui care le primea cât de promisiunea lui Dumnezeu.

O altă definiție complexă pentru sacramente ne parvine de la teologul lutheran Leonhard Hutter[45] care afirmă următoarele: “un sacrament este o acțiune sacră, divin instituită, constând în parte într-un element extern sau un semn, și, parțial, dintr-un obiect ceresc, prin care Dumnezeu sigilează nu numai promisiunea harului din Evanghelie, dar, de asemenea, prezintă prin elementele sale externe, pentru persoanelor care utilizează sacramentul, binecuvântările cerești promise în instituirea fiecăruia dintre ele, și, de asemenea, harul mântuitor se aplică pentru cei care cred"[46].

Trebuie să mai facem o mică remarcă deosebit de importantă în analiza noastră asupra sacramentelor și să afirmăm că în teologia romano-catolică, ortodoxă și lutherană, sacramentele sunt necesare în vederea mântuirii. Absența acestora din viața spirituală a unui om pune în pericol mântuirea acestuia. Teologia reformată (calvinistă) refuză să accepte faptul că sacramentele sunt obligatorii în vederea mântuirii.

Nu putem să încheiem acestă secțiune fără să facem măcar o scurtă referire la poziția acelor biserici care au renunțat la sacramentalism și au adoptat poziția comemorativă specifică teologului elvețian Huldrych Zwingli. Acest reformator definea sacramentul într-un mod diferit față de teologii romano-catolici, ortodoxi, lutherani și reformați (calvini) afirmând că acesta este exclusiv un ceremonial de inițiere sau o dovadă vizibilă a faptului că o persoană a fost desemnată în mod public pentru îndeplinirea anumitor obligații[47]. Sacramentele nu conferă nici un har special celui care participă la acestea. Singurul mod în care Dumnezeu oferă har este Cuvântul sau predicarea. Din acest motiv, Huldrych Zwingli nu credea că participarea la sacramente are vreun ecou în economia mântuirii[48]. Acesta afirma că un sacrament este mai degraba un semn destinat bisericii pentru a arăta că o persoană îl urmează sau nu pe Cristos[49]. Deaceea urmașii[50] lui Huldrych Zwingli au hotărât să nu mai folosească expresia “sacrament” ci să folosească expresia “act de cult”, definiție preferată în mod special de către baptisti, principalii susținători ai poziției comemorative[51]. Datorită faptului că este respinsă prezența harului în cadrul acestor acte sacre, această doctrină nu este privită cu atât de mult interes cum este văzută în teologia bisericilor considerate sacramentale. Valoarea acestor “acte de cult” este strict una comemorativă și poate încuraja biserica pe drumul credinței fară a oferi însă har special. Pentru ca un ritual să fie considerat “act de cult”, ca și în cazul sacramentelor, trebuiesc îndeplinite trei condiții: actul să fie instituit de către Domnul Isus Cristos, să existe o poruncă cu privire la continuitatea respectivului act și folosirea lor trebuie să reprezinte un simbol al unui act divin regăsit în Sfânta Scriptură[52].

Ca o concluzie a acestei sectiuni, putem să afirmăm că în viziunea teologiei sacramentale, actele sacre denumite “sacramente” sunt acele acte care au fost instutuite, poruncite de către Mântuitorul Isus Cristos. Ele conțin în mod obligatoriu minim un element vizibil prin intemediul căruia credinciosul intră în contact cu elementul ceresc conținut în sacrament. Aceste elemente conțin promisiunea lui Dumnezeu în ceea ce privește iertarea păcatelor și harul mântuitor. Până la acest punct aceasta este poziția acceptată și practicată de către Bisericile Romano-Catolice, Bisericile Ortodoxe, Bisericile Evanghelice Lutherane și de către Bisericile Reformate (Calvine). Cu toate că există acest consens, toate aceste Biserici intră în disonanță cu privire la alte aspecte care caracterizează doctrina sacramentelor, așa cum vom vedea pe parcursul acestei lucrări.

 

Un articol de Sorin H. Trifa

 

[1] Fericitul sau Sfântul Ieronim (347-420) este considerat unul dintre cei patru mari stălpi ai Bisericii din Apus. La solicitarea papei Damasus I (366-384) a tradus Sfânta Scriptura în limba latină sub denumirea de “Vulgata”. Pâna la traducerea facută de către Martin Luther (1483-1546) în anul 1534, traducerea lui Ieronim a reprezentat unica traducere folosită de către Biserică.

[2] * * *, Dicționar Biblic, Societatea Misionară Română, Editura Cartea Creștină, Oradea, 1995, Pag.1141

[3] Tudoran, Isidor, Dogmatică Ortodoxă: manual pentru seminariile teologice, Editura  Renașterea, Cluj-Napoca, 2009, Pag.261

[4] Jean Calvin (1509-1564) a fost un mare reformator francez care si-a pus amprenta pe reformarea Bisericii din Geneva. Calvin a redactat cea mai complexa lucrare de teologie sistematică a protestantismului, lucrare cunoscută în limba română sub titlul de Invățătura religiei creștine.

[5] Calvin, Jean, Invățătura religiei creștine, Vol.2, Editura Cartea Creștină, Oradea, 2003, Pag.458

[6] Schmid, Heinrich, The doctrinal therology of the Evangelical Lutheran Church, verified from the original sources, Lutheran Publication Society, Philadelphia, 1889, http://www.achive.org, Pag.524

[7] Johannes Andreas Quenstedt (1617-1688) a fost unul dintre cei mai cunoscuti dogmaticieni ai teologiei lutherane conservatoare.

[8] Idem 48

[9] Augustin de Hippo (354-430) cunoscut și ca Aurelius Augustinus, Sf.Augustin sau Fericitul Augustin a fost unul dintre cei mai mari teologi latini ai Bisericii antice fiind declarat doctor al Bisericii datorită inegalabile sale opere prin care a influențat in mod radical gândirea spirituală și nu numai a întregii umanități. Biserica

[10] Calvin, Jean, Invățătura religiei creștine, Vol.2, Editura Cartea Creștină, Oradea, 2003, Pag.458

[11] Ioan Cristostom (347-407) mai este cunoscut și ca Ioan Gura de Aur a fost unul dintre cei mai importați teologi al Bisericii crestine fiind declarat doctor al Bisericii și considerat sfânt atât de către Biserica Romano-Catolică cât și de către cea Ortodoxă.

[12] Idem 52

[13] Jacobs, E. Henry, The Lutheran Cyclopedia, Charles Scribner’s Sons, New York, 1889, http://www.achive.org, Pag.417

[14] “Loci Communes” sau “Loci communes rerum theologicarum seu hypotyposes theologicae”,  reprezintă o lucrare de teologie sistematică publicată în anul 1521 de către teologul lutheran Philip Melanchton, apropiat al lui Martin Luther.

[15] Jacobs, E. Henry, The Lutheran Cyclopedia, Charles Scribner’s Sons, New York, 1889, http://www.achive.org, Pag.417

[16] Pavel, Aurel, Tobler, Stefan, Sfintele Taine ale Bisericii în Confessio Augustana și Mărturisirile de credință ortodoxe din secolele XVI-XVII, Dialogul teologic dintre Biserica Ortodoxă Română și Biserica Evanghelică din Germania, Centrul de Cercetare Ecumenică Sibiu, Universitatea Lucian Blaga, Sibiu, Pag: 29

[17] Schmid, Heinrich, The doctrinal therology of the Evangelical Lutheran Church, verified from the original sources, Lutheran Publication Society, Philadelphia, 1889, http://www.achive.org, Pag.520

[18] Idem, Pag.522

[19] Calvin, Jean, Invățătura religiei creștine, Vol.2, Editura Cartea Creștină, Oradea, 2003, Pag.457

[20] Idem 58, Pag: 28

[21] Confesiunea Augustana sau Marturisirea de la Augsburg, a fost scrisă de colegul lui Martin Luther, Philip Melanchthon. Această declarație de credință este de multe ori privita ca fiind mărturisirea aflată la baza teologiei lutherane . Acesta a fost prezentată de către adepții lui Martin Luther împăratului Carol V la Dieta Imperială de la  Augsburg , Germania . Acest document a fost destinat să fie un rezumat al articolelor principale ale credinței creștine așa cum sunt ele înțelease și predate de către Bisericile Evanghelice Lutherane în contrast cu erorile care au fost predate de către Biserica Romano-Catolică

[22] * * *, Concordia, The Lutheran Confessions, A Reader’s Editions of the Book of Concord, Second Edition, Concordia Publishing House, St.Louis, USA, 2005, 2006. Pag.38

[23] După ce teologii romano-catolici au condamnat mai multe dintre învățăturile cuprinse în Mărturisirea de la Augsburg , Philip Melanchton a scris această amplă apărare a învațăturilor cuprinse în Confesiunea de la Augsburg in anul 1531. Documentul este cunoscut sub denumirea de Apologia Confesiunii de la Augsburg.

[24] * * *, Concordia, The Lutheran Confessions, A Reader’s Editions of the Book of Concord, Second Edition, Concordia Publishing House, St.Louis, USA, 2005, 2006. Pag.184 (Traducerea aparține autorului)

[25] Sau învățător al Germaniei”, un titlu onorific oferit lui Philip Melanchton.

[26] Tudoran, Isidor, Dogmatică Ortodoxă: manual pentru seminariile teologice, Editura  Renașterea, Cluj-Napoca, 2009, Pag.262

[27] Stăniloae, Dumitru, Teologie Dogmatică Ortodoxă, Vol.3, Editura Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă, București, 2010, Pag. 14

[28] * * *, Catehismul Bisericii Catolice, Partea Întai, Arhiepiscopia Romano-Catolică București, Libraria Editrice Vaticana, Vatican, 1993, Pag.251

[29] Termenul calvinist” este folosit exclusiv cu scopul de a face o delimitare între ceea ce înseamna teologia reformată și teologia Reformei Protestantă.

[30] * * *, Concordia, The Lutheran Confessions, A Reader’s Editions of the Book of Concord, Second Edition, Concordia Publishing House, St.Louis, USA, 2005, 2006, Pag.185  

[31] Idem

[32] * * *, Biblia sau Sfânta Scriptură a Vechiului și Noului Testament, Traducerea Dumitru Cornilescu, Editie revizuita ortografic, Asociația Biblică Română Casa Bibliei, 2012, Matei 28:19

[33] Idem, Matei 26:26-28

[34] * * *, Concordia, The Lutheran Confessions, A Reader’s Editions of the Book of Concord, Second Edition, Concordia Publishing House, St.Louis, USA, 2005, 2006. Pag.186

[35] Este vorba despre actele sacre ale confirmării, preoția, căsătoria și ungerea bolnavilor

[36] Johann Gerhard (1582 –1637) a fost un teolog lutheran considerat adept al teologiei lutherane scolastice deoarece apela, ca si scolasticii romano-catolici, la filozofia neo-aristoteliana pentru a explica anumite doctrine.

[37] Schmid, Heinrich, The doctrinal therology of the Evangelical Lutheran Church, verified from the original sources, Lutheran Publication Society, Philadelphia, 1889, http://www.achive.org, Pag.523

[38] * * *, The Sacraments, Church, Ministry, Means of Grace and Eschatology, Part 2,  St. Sophia Seminary Dogmatics Notes, Ternopile, Ukraine, Pag.2

[39] Pavel, Aurel, Tobler, Stefan, Sfintele Taine ale Bisericii în Confessio Augustana și Mărturisirile de credință ortodoxe din secolele XVI-XVII, Dialogul teologic dintre Biserica Ortodoxă Română și Biserica Evanghelică din Germania, Centrul de Cercetare Ecumenică Sibiu, Universitatea Lucian Blaga, Sibiu, Pag: 28

[40] Johann Wilhelm Baier (1647-1695) a fost teolog, profesor de teologie si rector al unor prestigioase instituții teologice.

[41] Schmid, Heinrich, The doctrinal therology of the Evangelical Lutheran Church, verified from the original sources, Lutheran Publication Society, Philadelphia, 1889, http://www.achive.org, Pag.522

[42] Calvin, Jean, Invățătura religiei creștine, Vol.2, Editura Cartea Creștină, Oradea, 2003, Pag.458

[43] * * *, Marturisirea de Credință Belgiană, Articolul 33, Despre sacramentele bisericii, www.evanghelicreformat.org, accesat în 20.04.2014

[44] George, Timothy, Teologia Reformatorilor, Editura Institutului Biblic Emanuel, Oradea, 1998, Pag. 111

[45] Leonhard Hutter sau Hutterus (1563-1616) a fost un teolog lutheran german profesor de teologie la Universitatea din Wittrnberg începând din 1596.

[46] Schmid, Heinrich, The doctrinal therology of the Evangelical Lutheran Church, verified from the original sources, Lutheran Publication Society, Philadelphia, 1889, http://www.achive.org, Pag.523

[47] George, Timothy, Teologia Reformatorilor, Editura Institutului Biblic Emanuel, Oradea, 1998, Pag. 164

[48] Erickson, Millard J., Teologie Creștină, Editura Cartea Creștină, Oradea, 1995.Pag. 963-964.

[49] Idem 89, Pag. 165

[50] Prin urmașii lui Zwingli autorul acestui eseu face referire în mod special la baptiști, penticostali și adventiști de ziua a șaptea.

[51] Grudem, Wayne, Teologie sitematică: introducere în doctrinele biblice, Editura Făclia, Editura Universității Emanuel din Oradea, Oradea, 2004, Pag.1006

[52] * * *, Dicționar Biblic, Societatea Misionară Română, Editura Cartea Creștină, Oradea, 1995, Pag.1141