predica pentru cea de-a xiv- duminică după sfânta treime

Har și pace vouă de la Dumnezeu, Tatăl nostru, și de la Domnul nostru Isus Cristos. Suntem în cea dea XIV-a după Duminica Sfintei Treimi. Textul pentru această predică este din Luca 17,11-19

”¹¹ În timp ce mergea spre Ierusalím, a trecut prin Samaría şi Galiléea. ¹² A intrat într-un sat şi i-au venit în întâmpinare zece leproşi care stăteau la distanţă. ¹³ Aceştia și-au ridicat glasul, strigând: „Isuse, Învăţătorule, îndură-te de noi!”. ¹⁴ Văzându-i, el le-a spus: „Mergeţi şi arătaţi-vă preoţilor!”. ¹⁵ Şi în timp ce mergeau, [leproșii] s-au curăţat. Unul dintre ei, văzând că s-a vindecat, s-a întors glorificându-l pe Dumnezeu cu glas puternic ¹⁶ şi a căzut cu faţa la picioarele lui [Isus], mulţumindu-i; iar acesta era samaritean. ¹⁷ Atunci Isus a spus: „Oare nu s-au curăţat zece? Unde sunt ceilalţi nouă? ¹⁸ Nu s-a găsit cine să se întoarcă şi să-l glorifice pe Dumnezeu decât acest străin?”. ¹⁹ Apoi i-a zis: „Ridică-te şi mergi! Credinţa ta te-a mântuit”

Pericopa pe care tocmai am parcurs-o din Evanghelia Sfântului Luca relatează un eveniment istoric special, un eveniment care a avut loc în Samaria, ținut pe care Domnul nostru Isus Cristos îl străbătea în drumul său final spre Ierusalim, acolo unde avea să facă ispășire pentru toate păcatele noastre. Despre vindecarea celor zece leproși s-a discutat în foarte multe predici, inclusiv noi am vorbit despre acest lucru în anii trecuți. De aceea, în această predică ași vrea să mă concentrez, foarte pe scurt pe afirmațiile pe care Domnul Isus Cristos le face la finalul acestei pericope. Un prim aspect care mi-a atras atenția în mod special sunt chiar ultimele cuvinte ale acestei pericope, acolo unde Domnul Isus Cristos se adresează samariteanului vindecat de lepră cu următoarele cuvinte: ”credinţa ta te-a mântuit” (Lc.17,19). Este foarte interesant pentru mine să văd faptul că Domnul Isus Cristos nu are niciodată intenția de a se auto-glorifică ci, inclusiv în acest caz, el vorbește despre faptul că vindecarea a fost adusă de credință. Prin aceste cuvinte Dumnezeu nicidecum nu vrea să ne spună faptul că vindecarea aceasta a fost meritul leprosului samaritean ci el dorește să ne învețe faptul că noi avem toate motivele să ne punem încrederea completă în Dumnezeu care ne va da în Cristos ceea ce ne-a promis. Cu alte cuvinte, dacă credem promisiunea lui Dumnezeu că prin jertfa lui Cristos păcatele noastre au fost iertate și primim viața veșnică, atunci noi vom avea păcatele ierte și vom primi viață veșnică. Dacă credem faptul că Dumnezeu va avea milă de noi de dragul lui Cristos, atunci Dumnezeu va avea milă de noi. Însuși Domnul nostru Isus Cristos ne învață acest lucru atunci când spune: ”cereţi şi vi se va da, căutaţi şi veţi găsi, bateţi şi vi se va deschide! Căci oricine cere primeşte; cine caută găseşte; iar celui care bate i se va deschide” (Mt.7,7-8). Mai apoi, pe când se afla deja în Ierusalim, Domnul Isus Cristos le spune ucenicilor săi astfel: ”tot ce veţi cere cu credinţă în rugăciune, veţi primi” (Mt.21,22). În contrast cu aceste afirmații, logic ar fi să spunem că atunci când nu primim, aceste lucruri se datorează faptului că nu avem o credință corectă în Dumnezeu. Astfel, o primă concluzie importantă a acestei pericope este că atunci când credem că Dumnezeu ne poate da ceea ce noi avem cu adevărat nevoie, dacă avem credința că Dumnezeu ne iubește cu adevărat în și prin Cristos, atunci el ne va răspunde cu har. În schimb însă, atunci când nu credem că Dumnezeu ne poate oferi ceea ce avem nevoie sau nu așteptăm nimic bun de la Dumnezeu, atunci nu vom primi nimic, după cum Sfântul Apostol Iacov spune: ”cel care ezită se aseamănă cu valul mării purtat de vânt şi aruncat de ici-colo. Un astfel de om să nu-şi închipuie că va primi ceva de la Domnul, pentru că este un om cu suflet împărţit, nestatornic în toate căile sale” (Ic.1,6-8). Vedeți, oricine se roagă lui Dumnezeu, dacă o face cu inima îndoită, fără o încredere în faptul că Dumnezeu poate să răspundă rugăciunii lui, sau care consideră faptul că Dumnezeu este dispus să răspundă doar rugăciunilor înălțate de către aceia care merită atenția lui Dumnezeu, atunci nu va primi nici un răspuns la rugăciunile sale. Din contră, atunci când noi ne rugăm, trebuie să credem cu tărie ceea ce însuși Domnul Isus Cristos ne spune: ”orice veţi cere de la Tatăl în numele meu, vă va da” (In.16,23). Noi nu cerem ce la Dumnezeu în numele nostru căci într-o astfel de situație, desigur că nu am avea nici o speranță să primim ceva deoarece noi nu merităm atenția lui Dumnezeu, dar atunci când noi cerem în numele lui Isus Cristos, noi cerem în meritele lui Cristos. Și chiar dacă răspunsul nu îl primim imediat și așa cum noi ne-am dori, cu siguranță că Dumnezeu răspunde, mai devreme sau mai târziu, într-un fel sau altul, oricărei rugăciuni făcute cu credință în numele lui Isus Cristos. Dar o inimă care se îndoiește de dragostea lui Dumnezeu și de puterea lui Dumnezeu, cu siguranță nu va primi nimic.

Ași vrea să vă spun ceva important. Dumnezeu se numește pe sine Tată și nu doar în relația cu Fiul său, Domnul nostru Isus Cristos. În repetate rânduri, Domnul Isus Cristos ne vorbește despre Dumnezeu nu ca fiind doar tatăl Său ci și ca fiind Tatăl nostru. Fiind Tatăl nostru, prin Cristos, Dumnezeu își dorește, asemenea oricărui tată care își iubește copiii, să le vină mereu în ajutor și în întâmpinarea nevoilor lor. Iată ce ne învață Micul Catehism al lui Martin Luther cu privire la Dumnezeu: ”Dumnezeu ne invită cu blândețe să credem că El este adevăratul nostru Tată și că noi suntem adevărații Lui copii, astfel încât, cu toată îndrăzneala și încrederea să îi putem cere așa cum niște copii dragi îl întreabă pe tatăl lor drag” (S.3). Dar pentru ca acest lucru să se întâmple, noi nu trebuie să avem îndoieli cu privire la iubirea lui și nici la capacitatea lui de a împlini ceea ce noi avem nevoie. Exemplul celor zece leproși din pericopa noastră este perfect pentru a susține afirmațiile făcute până în acest moment. Despre acești oameni, Evanghelistul Luca ne spune astfel: ”i-au venit în întâmpinare zece leproşi care stăteau la distanţă. Aceştia și-au ridicat glasul, strigând: „Isuse, Învăţătorule, îndură-te de noi!” (Lc.17,12-13). Oamenii acești s-au apropiat de Cristos deoarece ei credeau cu toată puterea lor că Domnul Isus Cristos este Fiul lui Dumnezeu și că are absolut toată puterea să îi vindece de o boală cruntă pe care nici un efort uman nu o putea vindeca. Cuvintele cu care acești suferinzi se adresează Domnului dovedesc pe deplin faptul că ei credeau că acest Isus din Nazaret este cu adevărat Mesia cel promis de Dumnezeu pentru că ei cunoșteau profeția care spunea astfel: ”căci el nu dispreţuieşte şi nici nu respinge cererea sărmanului şi nu-şi întoarce faţa de la el, iar când strigă către el, îl ascultă” (Ps.22,25). Domnul Isus Cristos nu a făcut absolut nimic care să le lase impresia că au fost vindecați de suferința lor. Nu au auzit nici un cuvânt de genul: ”fiți vindecați” ci, din contră, deși nu exista nici o evidență de vindecare, acestor zece leproși, Domnul Isus Cristos le-a spus: ”mergeţi şi arătaţi-vă preoţilor!” (Lc.17,14). Acești oameni au plecat să se arate preoților nu pentru că se vedeau vindecați ci pentru că aveau încredere în ceea ce Domnul Isus Cristos le-a spus să facă. Ei credeau și pentru aceasta, Evanghelistul Luca ne spune: ”în timp ce mergeau, [leproșii] s-au curăţat” (Lc.17,15). Dragii mei, credința acestor oameni trebuie să fie un veritabil exemplu pentru noi cu privire la încrederea cu care trebuie să venim înaintea lui Dumnezeu atunci când vrem să îi cerem să facă ceva pentru noi. Dumnezeu vrea să ne dea, cu atât mai mult toate acele lucruri care țin de mântuirea noastră și care îl onorează pe el. Noi, dacă suntem cu adevărat creștini, nu trebuie să avem nici o îndoială la acest capitol și să ne rugăm lui Dumnezeu cu deplină încredere că el este cu adevărat Tatăl nostru.

Al doilea lucru important asupra căruia îmi doresc să reflectăm astăzi este în legătură directă cu pericopa noastră. Sfântul Evanghelist Luca ne prezintă, așa cum deja am remarcat, zece leproși despre care avem motive să spune că nouă dintre ei erau evrei și unul samaritean. Am concluzionat faptul că toți cei zece leproși au avut o credință puternică în faptul că Domnul Isus Cristos îi poate vindeca de boala lor, de aceea ei au părăsit izolarea în care Legea îi obliga să trăiască și au venit în întâmpinarea lui Cristos cu cererea lor. Scriptura ne prezintă însă o mare diferență care a exista între ei. Citim astfel: ”unul dintre ei, văzând că s-a vindecat, s-a întors glorificându-l pe Dumnezeu cu glas puternic şi a căzut cu faţa la picioarele lui [Isus], mulţumindu-i” (Lc.17,15-16). Exemplu acesta trebuie să ne arate faptul că noi nu trebuie să fim doar plini de credință dar, în același timp, trebuie să fim plini de mulțumire la adresa lui Dumnezeu. Este mai mult decât drept și normal ca Dumnezeu să aibă parte de mulțumirile noastre pentru grija sa părintească pentru noi.

Dragii mei, am spus în prima parte a acestei predici faptul că în prezent sunt oameni care nu se apropie de Dumnezeu în rugăciune deoarece au dubii că Dumnezeu i-ar asculta pentru că sunt păcătoși. Este total greșită o astfel de abordare deoarece Dumnezeu ne iubește și ne îmbracă în harul său, privind la noi prin Isus Cristos ci nu prin Legea de la Sinai. La fel de greșită ar fi, sau este, și abordarea conform căreia, atunci când Dumnezeu ne răspunde la rugăciuni și are grijă de noi ca un tată iubitor, să credem că noi merităm acest lucru. Dumnezeu nu are nici un fel de obligație față de noi și absolut orice El face pentru noi este un har. De aceea, fiecare dintre noi avem absolut toate motivele să îi fim recunoscători lui Dumnezeu pentru ceea ce el face pentru noi, exact așa cum și acest samaritean vindecat de către Domnul Isus Cristos s-a întors și i-a mulțumit vindecătorului său. Vedeți, Samariteanul nu a venit să îi dea Domnului ceva în schimb. El nu a căutat să îl răsplătească pe binefăcătorul să întorcându-i cumva favorul făcut, ci gestul lui a fost doar o mulțumire. Dar Domnul Isus Cristos a fost foarte încântat de ceea ce omul acesta a făcut. Știu foarte bine faptul că, cel puțin în România, există această ”regulă nescrisă a bunului simț” care ne dictează faptul că atunci când cineva face ceva pentru noi, să revenim la el cu o recunoștință pentru fapta lui favorabilă nouă, fie cu o ciocolată, fie cu un buchet de flori sau orice altă formă de ”întoarcere a favorului”. Lucrul acesta nu este ceva rău cât timp nu îmbracă o formă de ”corupție”. Cât timp este ceva care vine din inimă, este un gest de recunoștință plăcut. Dumnezeu nu este însă asemenea omului și, de asemenea, trebuie să fim conștienți că nu este nimic ceea ce omul ar putea să îi ofere lui Dumnezeu. Ceea ce putem noi să facem este să ne arătăm recunoștința noastră pentru ceea ce Dumnezeu face pentru noi prin actul mulțumirii.

Sfântul Apostol Paul le scrie credincioșilor Bisericii din Tesalonic astfel: ”mulţumiţi pentru toate, căci aceasta este voinţa lui Dumnezeu în Cristos Isus cu privire la voi!” (1Tes.5,18). Dragii mei, mulțumirea adusă lui Dumnezeu nu este despărțită de credință ci este o componentă a credinței salvatoare. O adevărată credință este compusă din încrederea în faptul că Dumnezeu este cu adevărat Tatăl nostru cel iubitor dar și din recunoștința noastră cu privire la această dragoste pe care Dumnezeu o are pentru noi. A fi un creștin bun înseamnă a fi recunoscător lui Dumnezeu pentru ceea ce face pentru tine. În Cartea Psalmilor citim astfel: ”ce-i voi da în schimb Domnului pentru tot binele pe care mi l-a făcut? Voi lua potirul mântuirii şi voi invoca numele Domnului. Voi împlini voturile făcute Domnului de faţă cu tot poporul său” (Ps.116,12-14). Cu alte cuvinte, psalmistul spune că îl va adora și îi va mulțumi lui Dumnezeu pentru harul său. Acesta este singurul lucru pe care Dumnezeu îl cere de la noi, cei care suntem copiii lui credincioși.

Dragii mei, în final, îmi doresc să revenim la cuvintele de la care am pornit în această predică. Privind la samariteanul vindecat și recunoscător pentru vindecarea primită, Domnul Isus Cristos spune: ”credinţa ta te-a mântuit” (Lc.11,19). Vindecarea acesta de care a beneficiat samariteanul nu a fost doar una trupească ci și una a sufletului. Cristos nu i-a eliberat doar trupul de crunta boală care îl apăsa ci l-a eliberat și din robia păcatului. Credința în Dumnezeu, Tatăl nostru nu este doar o credință cu privire la lucrurile de zi cu zi pe care Dumnezeu ni le dă ci și cu privire la marele și inestimabilul dar pe care Dumnezeu ni l-a făcut în Cristos.

Noi trebuie să avem o încredere deplină în Dumnezeu și, în același timp, să îi fim mereu recunoscători lui Dumnezeu cu privire la mântuirea noastră. Să nu uităm faptul că salvarea noastră nu este rodul efortului nostru ci un dar pe care Dumnezeu ni-l face pentru că ne iubește. Așa cum nici unul dintre cei zece leproși nu au făcut nimic pentru vindecarea leprei, nici unul dintre noi nu a făcut și nici nu poate face nimic pentru eliberarea din lepra păcatului. Lepra în Vechiul Testament este simbolul păcatului de aceea vindecarea pe care Cristos a adus-o a fost o eliberare din robia păcatului. Sfântul Apostol Paul ne spune astfel : ”Dumnezeu şi-a arătat iubirea faţă de noi [prin faptul] că, pe când eram încă păcătoşi, Cristos a murit pentru noi” (Rom.5,8). Cuvintele Sfântului Apostol Paul vorbesc despre faptul că salvarea noastră din lepra păcatului este exclusiv lucrarea lui Dumnezeu și, de asemenea, vorbesc despre faptul că nici un om nu își aduce aportul la această lucrare. Pericopa din această Duminică ne îndeamnă să avem încredere deplină în Dumnezeul nostru. Prin Cristos și prin jertfa lui Dumnezeu ne-a iertat toate păcatele noastre. Acest lucru este cu totul adevărat și trebuie să primim prin credință această veste a iertării păcatelor în Cristos. Trebuie să avem încredere totală că prin jertfa lui Cristos noi nu mai suntem sub mânia lui Dumnezeu ci Dumnezeu a devenit Tatăl nostru iubitor. El este permanent atent a viața noastră și mereu gata să ne ajute. Apoi, trebuie să îi fim mereu recunoscători lui Dumnezeu pentru mila lui cu atât mai mult cu cât suntem cât se poate de conștienți că nu o merităm. Să îi mulțumim necontenit lui Dumnezeu pentru tot ceea ce a făcut și face pentru noi. Nu în ultimul rând, noi trebuie să fim încredințați că suntem salvați în Cristos. Noi suntem deja parte a Împărăției lui Dumnezeu prin Cristos. Cu acest gând trebuie să ne apropiem de masa sfântă și să ne împărtășim cu adevăratul trup și adevăratul sânge a Domnului Isus Cristos.

AMIN!