predica pentru cea de-a xvii-a duminică după sfânta treime, 26 09 2021

Har și pace vouă de la Dumnezeu, Tatăl nostru, și de la Domnul nostru Isus Cristos. Dragii mei, în această zi suntem în cea de-a XVII-a Duminică după Sfânta Treime iar predica de astăzi este fundamentată pe Luca 14,1-11.

”¹ Într-o sâmbătă, [Isus] a venit în casa unuia dintre conducătorii fariseilor ca să ia masa, iar ei îl urmăreau. ² Şi iată, era în faţa lui un [bolnav de] hidropizie. ³ Atunci, Isus a spus învăţaţilor Legii şi fariseilor: „Este permis sau nu să vindeci sâmbăta?”. ⁴ Dar ei tăceau. Atunci, luându-l, l-a vindecat şi l-a trimis. ⁵ Iar lor le-a zis: „Care dintre voi, dacă-i cade fiul sau boul în fântână, nu-l scoate îndată în zi de sâmbătă?”. ⁶ Iar ei n-au putut să-i răspundă la acestea.⁷ Văzând cum îşi alegeau locurile dintâi, [Isus] le-a spus celor invitaţi această parabolă: ⁸ „Când eşti chemat de cineva la nuntă, nu ocupa primul loc, pentru că ar putea fi chemat cineva mai de seamă decât tine ⁹ şi, venind cel care te-a chemat şi pe tine, şi pe el, îţi va spune: «Dă locul acestuia!». Atunci vei sta cu ruşine pe ultimul loc. ¹⁰ Dimpotrivă, când eşti chemat, mergi şi aşază-te pe ultimul loc, pentru ca atunci când va veni cel care te-a chemat, să-ţi spună: «Prietene, urcă mai sus!», şi acolo vei avea glorie în faţa tuturor celor care sunt la masă cu tine! ¹¹ Căci oricine se înalţă pe sine va fi umilit, iar cel care se umileşte va fi înălţat”

Dragii mei, pericopa din acestă Duminică este foarte des predicată într-un sens în care este evidențiată trăirea pe care creștinul trebuie să o aibă ca ucenic al Domnului Isus Cristos. Domnul ne învață spunând astfel: ”oricine se înalţă pe sine va fi umilit, iar cel care se umileşte va fi înălţat” (Lk.14,11). Această afirmație reprezintă o concluzie pe care Mântuitorul nostru o trage la adresa fariseilor care, în mândria lor și în dorința lor de afirmare erau orbi la prezența în mijlocul lor a Fiului lui Dumnezeu, Mesia cel promis de Sfinții Profeți ai Vechiului Testament. Fariseii nu au eșuat în al recunoaște pe cel promis de Dumnezeu prin gura sfinților Profeți pentru că nu cunoșteau revelația lui Dumnezeu. Din contră, știm foarte bine faptul că fariseii erau cunoscuții ca ”oameni al Legii” și, așa cum se autodescria Sfântul Apostol Paul în calitatea sa de fariseu, aceștia: ”[erau plini] de zel pentru tradiţia [primită] de la strămoşi” (Gal.1,14). Fariseii studiau cu multă atenție fiecare detaliu al Scripturilor și căutau să trăiască Legea lui Dumnezeu cât mai aproape de ”litera ei”. Însă, așa cum deseori descoperim în Scriptură, aceștia erau departe de ceea ce numim ”spiritul Legii”, dovedind faptul că nu au reușit deloc să înțeleagă care era scopul Legii lui Dumnezeu. De aceea găsim cu privire la acești oameni următoarea concluzie a Scripturii: ”poporul acesta se apropie de mine cu gura şi mă preamăreşte cu buzele, dar inima lui este departe de mine, iar teama de mine este o poruncă învăţată de la oameni” (Is.29,13). În zelul lor de a fi cu adevărat împlinitori ai Legii în cele mai mici amănunte, fariseii au adăugat zeci și zecii de reguli prin care să își sporească sfințenia și auto-îndreptățirea, eșuând în a înțelege ceea ce Scriptura preda despre Legea lui Dumnezeu, anume ceea ce ne spune Sfântul Apostol Paul: ”este clar că nimeni nu este justificat prin Lege înaintea lui Dumnezeu” (Gal.3,11). Folosind Legea ca pe o unealtă pentru auto-justificare, fariseii au eșuat în a înțelege rolul Legii, după cum citim: ”prin faptele Legii, nu va fi justificat niciun om înaintea lui, căci prin Lege [vine] numai cunoașterea păcatului” (Rom.3,20). Rolul Legii a fost mereu acela de al pune pe om față în față cu propria realitate spirituală, de al smeri înaintea lui Dumnezeu și de al trimite la Evanghelia lui Cristos pentru a se împărtăși din promisiunea lui Dumnezeu care spune: ”atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât l-a dat pe Fiul său, unul născut, ca oricine crede în el să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică” (In.3,16). Sufletul fariseilor nu a fost însă deloc înmuiat de Lege deoarece ei împlinit perfect cuvintele Sfântului Apostol Paul care spun: ”deşi l-au cunoscut pe Dumnezeu, ei nu l-au glorificat ca Dumnezeu şi nu i-au adus mulţumire, ci au rătăcit în cugetări inutile, iar inima lor nechibzuită s-a întunecat. Pretinzându-se înţelepţi, au înnebunit” (Rom.1,21-22). Și au înnebunit în așa fel încât nu au mai înțeles faptul că Legea ne vorbește despre iubirea pentru Dumnezeu și față de aproapele nostru după cum citim: ”Să-l iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, din tot sufletul tău, din tot cugetul tău şi din toată puterea ta” (Mc.12,30) respectiv: ”Să-l iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi!” (Mc.12,31). Pentru farisei, Legea era despre ei înșiși ci nu despre dreptatea lui Dumnezeu. Era despre performanțele lor spirituale cu care aveau toate motivele să se mândrească înaintea poporului ci nu despre glorificarea lui Dumnezeu printr-o viață de ascultare. De aceea fariseii nu au înțeles niciodată ceea ce Dumnezeu cerea omului în porunca referitoare la ziua de Sabat. Fariseii nu au înțeles niciodată faptul că Legea nu vizează doar aspectele exterioare ale omului ci și cele interioare. Astfel, Domnul Isus Cristos îi descrie perfect pe acești oameni prin cuvintele care spun: ”vai vouă, cărturarilor şi fariseilor ipocriţi! Vă asemănaţi cu mormintele văruite care strălucesc frumos pe dinafară, dar în interior sunt pline cu oase de morţi şi cu toată putreziciunea. Tot aşa şi voi, pe dinafară păreţi drepţi înaintea oamenilor, dar înăuntru sunteţi plini de ipocrizie şi nelegiuire.” (Mt.23,27-28). În timp ce pozau în păzitorii Sabatului, acești oameni nefericiți unelteau să îl prindă pe Domnul Isus Cristos într-o capcană astfel încât că îl poată acuza de încălcarea Legii. Avem toată certitudinea să afirmăm faptul că acel om bolnav de ”hidropizie”, despre care ni se spune astfel: ”era în faţa lui” (Lc.14,2), nu se afla acolo în mod întâmplător ci fusese adus acolo în mod premeditat. Dacă Domnul Isus Cristos avea să nu îl vindece pe respectivul bolnav, fariseii ar fi folosit ocazia aceasta pentru al acuza pe Domnul Isus Cristos că nu este milostiv, deci nu poate să vină de la Dumnezeu. Dacă însă Domnul l-ar fi vindecat acel om bolnav, fariseii aveau să în acuze ca fiind un călcător al Legii iar călcarea Sabatului, în mod special, reprezenta un păcat extrem de grav care trebuia să fie pedepsit cu moartea. Ne aducem aminte de momentul în care un om din poporul evreu a ieșit într-o zi de Sabat să strângă lemne pentru foc, un lucru interzis de Lege, iar Dumnezeu a rostit asupra lui următoarea condamnare: ”omul acesta să fie dat la moarte! Toată adunarea să-l bată cu pietre în afara taberei!” (Num.15,35).

Domnul nostru Isus Cristos le oferă însă o lecție specială acestor farisei cu privire la dreptatea pe care Dumnezeu o cere în Lege, amintindu-le că fundamentul Legii sunt cuvintele care spun: ”Să-l iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, din tot sufletul tău, din tot cugetul tău şi din toată puterea ta” (Mc.12,30) respectiv: ”Să-l iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi!” (Mc.12,31). De aceea, spune mântuitorul: ”este permis să faci bine în zi de sâmbătă” (Mt.12.12).

Dragii mei, este minunat să descoperim și să înțelegem modul în care Domnul Isus Cristos a dezvăluit și a interacționat cu ipocrizia și mândria fariseilor. El folosește tabloul unei mese pentru a le vorbi fariseilor despre problema gravă cu care se confruntau, anume mândria. Isus Cristos ne explică faptul că ori de câte ori ne dam singuri importanță, există riscul ca cineva să vină și să ne umilească în văzul întregii lumi, lucru care ne va provoca o mare suferință. Isus ne sfătuiește să alegem să fim smeriți pentru ca cei din jurul nostru să ne ridice și să înalțe pe pozițiile despre care ei înșiși cred că le merităm.

Dacă predica s-ar termina aici, mulți ar pleca foarte mulțumiți pentru că am căpătat o înțelegere mai profundă cu privire la modul în care trebuie să trăim în calitate de creștini. Un creștin adevărat trebuie să fie modest, smerit și plin de iubire față de Dumnezeu și față de aproapele său. În aceste lucruri constă împlinirea Legii lui Dumnezeu. Dar dacă ași rămâne astăzi doar la acestă parte, ar fi însemnat să rămânem doar la Lege, chiar dacă este vorba despre ceea ce noi luteranii numim: ”cea de-a treia uzanță a Legii”. Eu totuși cred că acestă pericopă nu are în vedere Legea ci Evanghelia pentru că acestă pericopă este un veritabil mesaj despre Cristos! Cristos este în centrul acestei pericope ci nu noi! Despre ce este vorba?

Domnul Isus Cristos le pune fariseilor o întrebare retorică. El spune: ”Care dintre voi, dacă-i cade fiul sau boul în fântână, nu-l scoate îndată în zi de sâmbătă?” (Lc.14,5). Dragii mei, în aceste minunate cuvinte auzim glasul mai mult decât suav al Evangheliei. Aceste cuvinte nu sunt despre noi, despre ceea ce noi am face dacă fiul sau fiica noastră ar cădea. Aceste cuvinte vin să le vorbească fariseilor și tuturor oamenilor despre ceea ce Dumnezeu a făcut atunci când fiul său Adam și fiica sa Eva au căzut în fântâna păcatului.

Sfântul Apostol și Evanghelist Ioan ne vorbește despre dragostea lui Dumnezeu pentru om iar noi, Biserica, repetăm mereu și mereu cuvintele care spun: ”[atât de mult] a iubit Dumnezeu lumea, încât l-a dat pe Fiul său, unul născut, ca oricine crede în el să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică. Pentru că Dumnezeu nu l-a trimis pe Fiul său în lume ca să judece lumea, ci ca lumea să fie mântuită prin el.” (In.3,16-17). Aceste cuvinte ne vorbesc în chip minunat despre dragostea lui Dumnezeu pentru om, o dragoste care nu se manifestă doar la nivel declarativ ci la nivel de acțiune! Dumnezeu, spune Scriptura ”l-a dat pe Fiul său” (In.3,16). Dumnezeu ”l-a dat”, în greacă: ”ἔδωκεν”. Dumnezeu a acționat pentru a salva omenirea. El nu a stat într-o odihnă post creație, privind impasibil lumea cu mersul ei. Domnul Isus Cristos, după ce a vindecat la Betesda un paralitic într-o altă zi de Sabat, le-a adresat fariseilor următoarele cuvinte: ”Tatăl meu lucrează până acum; lucrez şi eu!” (In.5,17). După căderea omului în păcat Dumnezeu a lucrat fără oprire la mântuirea celui căzut în robia păcatului, a morții și a diavolului. Evanghelia ne spune faptul că și Fiul lui Dumnezeu lucrează, de asemenea. Dumnezeu lucrează necontenit prin Fiul Său pentru salvarea omului păcătos din fântâna morții unde omul a fost prins și înecat de către diavol prin păcat. Dumnezeu nu a așteptat nici măcar o clipă ci a acționat imediat după căderea omului în păcat, rostind promisiunea Evangheliei care spune: ”Duşmănie voi pune între tine şi femeie, între descendenţa ta şi descendenţa ei. Acesta îţi va pândi capul şi tu îi vei pândi călcâiul” (Gen.3,15).

Dragii mei, Dumnezeu ne-a scos din fântâna morții intrând el însuși în acestă fântână. El nu a stat afară strigând după ajutoare! El a acționat! El l-a dat pe unicul său Fiu ca acesta să coboare în fântâna morții devenind una cu noi în firea noastră omenească. Fiul lui Dumnezeu s-a născut în trup omenesc devenind prins în fântâna morții pentru ca prin acestă jertfă de sine să ne scoată pe noi din fântână. Dumnezeu ne-a scos din fântâna morții coborând în acesta fântână pentru ca noi să ne putem cățăra pe umerii lui și astfel să ieșim afara pentru viață în timp ce el a fost înecat de acestă apă a morții! Cristos a murit pentru ca noi să trăim. El a luat asupra lui moartea noastră pentru ca noi să primim la schimb - într-un mod complet gratuit - viața lui, după cum spune Sfântul Apostol Paul: ”pe cel care nu a cunoscut păcatul el l-a făcut păcat de dragul nostru pentru ca noi să devenim justificarea lui Dumnezeu în el” (2Cor.5,21). În Cristos, Dumnezeu a fost cel care a acționat să ne scoată din fântâna morții după cum citim: ”Dumnezeu era în Cristos împăcând lumea cu sine, neţinând cont de greşelile lor şi punând în noi cuvântul reconcilierii” (2Cor.5,19). În Cristos, Dumnezeu s-a făcut una cu noi în moarte pentru ca noi să devenim una cu el în înviere, după cum ne spune Sfântul Apostol Paul: ”toţi care am fost botezaţi în Cristos Isus, am fost botezaţi în moartea lui? Aşadar, am fost înmormântaţi împreună cu el prin Botez în moartea [lui] pentru ca, după cum Cristos a înviat din morţi prin gloria Tatălui, la fel şi noi să umblăm într-o viaţă nouă” (Rom.6,3-4).

Așa dar, dragii mei, cuvintele care spun: ”Care dintre voi, dacă-i cade fiul sau boul în fântână, nu-l scoate îndată în zi de sâmbătă?” (Lc.14,5) sunt cuvintele care îl descriu pe Dumnezeu lucrând mântuirea noastră chiar și în zi de Sabat. Nu sunt cuvinte despre noi ci sunt cuvinte despre Dumnezeu. Un Dumnezeu care, în Fiul său, Domnul nostru Isus Cristos, s-a umilit pe sine la cruce dar care a fost apoi înălțat prin glorioasa sa înviere. Despre acesta este Evanghelia lui Cristos. Nu despre noi și despre modul în care noi trăim ascultarea de Dumnezeu ci despre Fiul lui Dumnezeu despre care citim astfel: ”El, fiind din fire Dumnezeu, nu a considerat un beneficiu propriu că este egal cu Dumnezeu, ci s-a despuiat pe sine luând firea sclavului, devenind asemenea oamenilor, iar, după felul lui de a fi, a fost aflat ca un om. S-a umilit pe sine făcându-se ascultător până la moarte, până la moartea pe cruce” (Fil.2,6-8).

Amin!