predica pentru duminica sexagesima, a cincea duminică după epifanie

” 4 Pe când îl însoţea o mulţime mare şi veneau la el din fiecare cetate, le-a vorbit printr-o parabolă: 5 „Semănătorul a ieşit să-şi semene sămânţa. În timp ce semăna, o parte a căzut de-a lungul drumului, dar a fost călcată în picioare şi păsările cerului au devorat-o. 6 O altă [parte] a căzut pe piatră şi după ce a răsărit, s-a uscat pentru că nu avea umezeală. 7 Altă [parte] a căzut în mijlocul spinilor, dar spinii, crescând în acelaşi timp, au înăbuşit-o. 8 Iar altă [parte] a căzut în pământ bun şi, crescând, a dat rod însutit”. După ce a spus acestea, a strigat: „Cine are urechi pentru a asculta, să asculte!”. 9 Atunci l-au întrebat discipolii săi ce ar putea să însemne această parabolă. 10 El le-a spus: „Vouă v-a fost dat să cunoaşteţi misterele împărăţiei lui Dumnezeu, celorlalţi [li se vorbeşte] în parabole. Pentru ca «văzând, să nu vadă şi auzind, să nu înţeleagă». 11 Această parabolă înseamnă: sămânţa este cuvântul lui Dumnezeu. 12 Cei de-a lungul drumului sunt aceia care ascultă, apoi vine diavolul şi ia cuvântul din inima lor, ca nu cumva, crezând, să fie mântuiţi. 13 Cei de pe piatră sunt aceia care, când ascultă cuvântul, îl primesc cu bucurie, dar aceştia nu au rădăcină: ei cred pentru un timp, dar în momentul încercării, dau înapoi. 14 Ceea ce a căzut între spini sunt cei care ascultă, dar, cu timpul, sunt înăbuşiţi de griji, bogăţii şi plăcerile vieţii şi nu ajung să rodească. 15 Iar ceea ce a căzut în pământ bun sunt aceia care, ascultând cuvântul cu inimă curată şi generoasă, îl păstrează şi aduc roade întru răbdare.”

Această pildă a Semănătorului care iese pentru a semăna sămânța este una dintre cele mi cunoscute și dezbăture pericope ale Bibliei. De cele mai multe ori, predicile pe acestă pericopă caută să facă distincția dintre cele patru tipuri de sol pe care sămânța este aruncată de către Semănător. În acestă Duminică doresc însă să privim pilda aceasta pornind de la primele cuvinte din interpretarea pe care însuși Domnul Isus Cristos o dă acestei pilde.

”Sămânţa este cuvântul lui Dumnezeu” (Lc.8,11) iar cel care care aruncă sămânța este Dumnezeu însuși. Conform Domnului Isus Cristos, Dumnezeu se îngrijește ca sămânța Cuvântului său să fie aruncată pe tot pământul ci nu doar pe porțiuni din acesta. Aceasta este imagine minunată a harului universal pe care îl exprimă cuvintele care spun faptul că Dumnezeu ”vrea ca toţi oamenii să se mântuiască şi să ajungă la cunoaşterea adevărului” (1Tim.2,4).

Scriptura ne învață faptul că pământul poate să respingă sămânța pe care Semănătorul o seamănă. Pământul își poate alege propriul drum, nelăsând sămânța să producă vre-un rod. Dar este ceva ce pământul, oricât de mult s-ar strădui, nu poate să facă. Acest lucru este să fie productiv și să aducă rod bun. De aceea, pilda acesta a Semănătorului care a ieșit să semene sămânța nu este despre diversele tipuri de pământ și despre calitățile acestora ci este despre harul lui Dumnezeu și despre Domnul nostru Isus Cristos care domnește peste poporul său prin moartea și prin învierea sa, asigurându-se că un pământ sterp în sinea lui va produce totuși o recoltă îmbelșugată după cum citim: ”ceea ce este imposibil la oameni este posibil la Dumnezeu” (Lc.18,27).

Cel mai nefericit mod în care am putea să citim și să interpretăm acestă pildă este să considerăm faptul că pământul care a dat rod este bun în sine și că rodul a fost produs de calitatea acestui pământ. O astfel de concluzie nefericită ar fi echivalentă cu a spune că unii oameni sunt creștini pentru că inima lor este una bună și pentru că voința lor este una bună. Iar atunci când Dumnezeu a pus Cuvântul său în inima lor, datorită unei bunătăți naturale, ei au răspuns pozitiv Cuvântului și au adus rodul cuvenit. O astfel de interpretare, des întălnită din păcate în prezent, este una care contravine Cuvântului lui Dumenzeu.

O astfel de interpretare este una falsă, una care subminează slava lui Cristos și lucrarea harului său. De asemenea, o astfel e interpretare nu face decât să alimenteze mândria păcătoasă a omului, inducând ideea eronată a faptului că omul nu are nevoie de harul lui Dumnezeu pentru mantuire ci tot ceea ce este necesar mântuirii se găsește în sine iar omul trebuie să activeze acest bine prin propria voință și prin propriul efort. O altă alternativă nefericită este cea în care omul ajunge la disperare deoarece începe să creadă faptul că în absența unei voințe interioare, nu există nicio șansă de mântuire pentru el.

Cuvântul lui Dumenzeu ne învață faptul că acolo unde nu este Cristos, nu există pământ bun. Omul bun este doar omul despre care Sfântul Apostol Paul spune: ”toţi câţi aţi fost botezaţi în Cristos v-aţi îmbrăcat în Cristos” (Gal.3,27) și despre care citim astfel: ”voi sunteţi ai lui Cristos” (Gal.3,29). Cuvântul lui Dumnezeu este cel care face oameni buni deoarece Cuvântul lui Dumenzeu este unul performativ ci nu descriptiv. El face ce zice. Nu spune doar o poveste frumoasă ci el face ceea ce vrea să facă. El nu forțează inima omului să se convertească dar, pardoxal, el are puterea de a converti și de a regenera inima omului păcătos.

Pilda acesta este o pildă despre har și despre credință. Dar nu despre o întălnire a harului lui Dumenzeu cu credința și voința omului, o întălnire în urma căreia omul bun produce roade bune. Ci este despre harul care face ca pământul sterp să facă roade bune. Este despre harul lui Dumnezeu, care prin predicarea Cuvântului lui Dumenzeu face ca în inima necredincioasă să se nască credință iar acestă credință, întreținută de harul lui Dumenzeu, prin predicarea Evangheliei și prin administrarea Sfintelor Sacramente, să producă roadă bună. Cu alte cuvinte, cea care are viața este sămânța ci nu pământul.

Semănătorul nu vine, aruncă sămânța și apoi pleacă pentru a reveni după un an pentru rod. Dumnezeu este un grădinar atent și constant. El se revarsă permanent în Cuvântul său, călăuzindu-ne, iertându-ne păcatele, hrănindu-ne și întărindu-ne credința. El face toate aceste lucruri în Sfânta sa Biserică prin mijloacele harului pe care el însuși le-a instituit. Prin Cuvîntul său care este Lege și Evanghelie, Dumnezeu, pe de o parte ne mustră, ne îndreaptă și ne îndeamnă iar pe de altă parte ne iartă, ne mângăie, ne încurajează și ne îmbrățișează. Și face toate aceste lucruri prin intermediul Oficiului Pastoral pe care el însuși l-a instituit.

Noi, fiecare dintre noi, suntem botezați în numele Tatălui, al Fiului și al Duhului Sfânt. Noi avem numele lui Dumnezeu pus peste noi și suntem îmbrăcați în Cristos, fiind ai lui Cristos. Suntem justificați, fiind declarați curați înaintea lui Dumnezeu și suntem regenerați, inimile noastre fiind transformate de către harul lui Dumnezeu. De aceea, în Cristos, noi suntem mereu un pământ roditor. Știu că această afirmație pare bizară deoarece, dacă ne uităm la noi înșine, părem mai degrabă că suntem un pământ sterp. Dar pilda acesta nu este despre noi ca pământ ci despre noi care oameni agățați de Cristos.

Noi suntem astăzi aici nu pentru că în sinea noastră suntem un pământ bun și pentru că am produs rod bun. Nu. Noi suntem aici pentru că suntem un rod al lucrării pe care Duhul Sfânt o face prin predicare Cuvîntului lui Dumnezeu. Suntem aici tocmai pentru că, deși suntem roada Duhului Sfânt și suntem declarați justificați, știm că suntem imperfecți în noi înșine. De aceea suntem aici cu frică de Dumnezeu dar și cu încredere în Dumnezeu. Suntem aici dornici să ne pocăim, să ascultăm Cuvântul lui Dumnezeu și să fim hrăniți cu Sacramentul Euharistiei. Știm că toate acestea sunt lucrarea harului lui Dumenzeu prin care suntem mântuiți.

Știm că în participarea noastră la absoluțiune, la predicarea Cuvântului și la administrarea Sacramentelor, avem parte de moartea și de învierea lui Cristos care devin ale noastre. Știm că viața acesta rămâne una pe care o trăim într-o lume în care, abuziv, stăpânește diavolul care se luptă să ne despartă de Cuvîntul lui Dumnezeu și să facă din noi un pământ sterp. Dar, în același timp știm și faptul că Dumnezeu este cel care se îngrijește de noi și prin grija lui noi putem să îl biruim pe diavol.

Drumul vieții noastre este unul întunecat în această lume. Există pericole spirituale pe tot parcursul drumului. De aceea, avem foarte multă nevoie de ceea ce ne oferă Dumnezeu. În același timp, paradoxal, calea noastră este mereu luminată de Cuvântul lui Dumnezeu și este una minunată. Suntem înconjurați de îngerii Săi, încurajați de norul mare de martori, liberi să venim la Biserică, să citim Scriptura, să spunem rugăciuni, să ne îngrijim unii de alții. Cine are urechi să audă, să audă Cuvântul și să producă roade multe și bogate. 

Amin!