predica pentru a cincea duminică duopă epifanie - Schimbarea la Față a domnului isus cristos, 6 02 2022

Har și pace de la Dumnezeu, Tatăl nostru, și de la Domnul nostru Isus Cristos. În mila lui Dumnezeu, suntem în cea de-a Cincea Duminică după Epifania Domnului Isus Cristos, zi care, în calendarul Bisericii noastre, corespunde cu Sărbătoarea Schimbării la Față a Domnului nostru Isus Cristos. În Calendarul Istoric al Bisericii Lutherane din Secolul al XVI-lea, Sărbătoarea Schimbării la Față a Domnului nostru Isus Cristos este o sărbătoarea a Sezonului Epifaniei și se află la începutul unei serii de trei Duminici speciale care preced Sezonul Postului Mare, sezon care în acest an debutează la data de 2 Martie, dată la care vom celebra Miercurea Cenușii. Pentru această zi specială de sărbătoare, predica este fundamentată pe textul din Matei 17:1-9.

”¹După şase zile, Isus i-a luat pe Petru, pe Iacób şi pe Ioan, fratele lui, i-a dus deoparte pe un munte înalt ² şi i s-a schimbat înfăţişarea înaintea lor: faţa lui a strălucit ca soarele şi hainele lui au devenit albe ca lumina. ³ Şi iată că le-au apărut Moise şi Ilíe, care vorbeau cu Isus! ⁴ Petru, luând cuvântul, i-a spus lui Isus: „Doamne, e bine că suntem aici! Dacă vrei, voi face aici trei colibe: una pentru tine, una pentru Moise şi una pentru Ilíe”. ⁵ Pe când mai vorbea încă, iată că i-a învăluit un nor luminos şi iată că un glas din nor spunea: „Acesta este Fiul meu cel iubit, în care este plăcerea mea; ascultaţi de el!”. ⁶ Auzind, discipolii au căzut cu faţa la pământ şi s-au înspăimântat foarte mult. ⁷ Dar, venind Isus şi atingându-i, le-a zis: „Ridicaţi-vă şi nu vă temeţi!”. ⁸ Ridicându-şi ochii, n-au mai văzut pe nimeni decât pe Isus singur. ⁹ Pe când coborau de pe munte, Isus le-a poruncit: „Să nu spuneţi nimănui ceea ce aţi văzut până când Fiul Omului nu va fi înviat din morţi!”

Dragii mei, de-a lungul sezonului Epifaniei, Biserica se apleacă asupra acelor texte din Evanghelie care ne vorbesc despre revelarea lui Isus din Nazaret ca fiind Mesia cel promis de către Dumnezeu prin gura Sfinților Profeți ai Vechiului Testament. Sfântul Apostol și Evanghelist Ioan spune astfel, în finalul Evangheliei sale: ”Acestea au fost scrise ca să credeţi că Isus este Cristos, Fiul lui Dumnezeu şi, crezând, să aveţi viaţă în numele lui” (In.20,31). Domnul nostru și-a demonstrat divinitatea înaintea ucenicilor săi dar și înaintea oamenilor în multe ocazii prim miracolele săvârșite. Toate aceste miracole erau semne care vorbeau despre caracterul său divin și despre misiunea sa de mântuire a omului aflat în robia păcatului, a morții și a diavolului. Prin aceste epifanii speciale, Domnul Isus Cristos și-a demonstrat puterea sa dar și dragostea sa pentru omul păcătos, dovedind ca fiind adevărate cuvintele care spun: ”[atât de mult] a iubit Dumnezeu lumea, încât l-a dat pe Fiul său, unul născut, ca oricine crede în el să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică. Pentru că Dumnezeu nu l-a trimis pe Fiul său în lume ca să judece lumea, ci ca lumea să fie mântuită prin el” (In.3,16-17)

Evenimentul schimbării la față a Domnului nostru Isus Cristos pe care îl celebrăm astăzi este o altă epifanie specială a Domnului nostru Isus Cristos. Această epifanie nu vine însă doar să demonstreze faptul că Isus din Nazaret este Mesia cel promis de către Dumnezeu prin gura Sfinților săi Profeți ci vine să îl descopere, să îl arate pe Cristos ca fiind Mesia, Fiul lui Dumnezeu. Schimbarea la față este evenimentul în care Cristos este descoperit pe deplin ca fiind slava lui Dumnezeu după cum citim: ”faţa lui a strălucit ca soarele şi hainele lui au devenit albe ca lumina” (Mt.17,2).

În Cartea Exodului, Dumnezeu îi vorbește Sfântului Profet Moise astfel: ”Nu vei putea să vezi faţa, căci nu poate omul să mă vadă şi să rămână viu” (Ex.33,20). Tocmai din acest motiv, Dumnezeu l-a ascuns pe Sfântul Profet Moise în crăpătura unei stânci. Domnul însuși este cel care l-a acoperit pe Sfântul Profet Moise cu mâna sa atunci când Dumnezeu a trecut prin dreptul său. Cuvântul lui Dumnezeu ne spune faptul că Sfântul Profet Moise a fost lăsat să vadă doar spatele lui Dumnezeu ci nu și fața. O experiență asemănătoare citim faptul că a trăit și Sfântul Profet Ilie atunci când se afla pe munte. Cuvântul ne spune astfel: ”Atunci a fost un vânt mare şi puternic, să rupă munţii şi să despice stâncile în faţa Domnului; dar nu era în vânt Domnul. După vânt a fost un cutremur de pământ; dar nu era în cutremur Domnul. După cutremur a fost un foc; dar nu era în foc Domnul; după foc a fost un sunet de linişte adâncă” (1Regi 19,11-12). Sfântul Profet Ilie a fost îngrozit de toate aceste manifestări care au avut loc acolo pe munte dar Cuvântul ne spune faptul că Dumnezeu nu a fost nici in furtună, nici în cutremur și nici în foc. Domnul a venit la Sfântul Profet Ilie printr-un: ”sunet de linişte adâncă” (1Regi 19,12), printr-o voce liniștită. Și totuși citim astfel: ”Când l-a auzit Ilíe, şi-a acoperit faţa cu mantaua” (1Regi 19,13).

Sfinții Profeți Moise și Ilie au fost despărțiți din punct de vedere istoric de aproximativ cinci sute de ani. Astfel, la aproape o mie de ani de la momentul în care Sfântul Profet Ilie a fost ridicat la cer într-un car de foc și la aproximativ o mie cinci sute de ani de la momentul în care Sfântul Profet Moise a plecat la Domnul, Domnul Isus Cristos stătea pe Muntele Tabor în prezenta a trei dintre ucenicii săi, mai precis Sfinții Apostoli Petru, Ioan și Iacov. Cei trei ucenici privesc la Domnul Isus Cristos și nu sunt deloc înfricoșați și nici nu sunt rușinați. Ei nu își acoperă fața și nici nu se întorc cu spatele. Lucrurile par să fie total diferite față de ceea ce citim în relatările Vechiului Testament. În Evanghelie ni se vorbește despre oamenii care priveau fața lui Dumnezeu dar făceau acest lucru pentru că Dumnezeu însuși a luat chip de om și a coborât în mijlocul lor. A coborât în mijlocul lor nu să îi îngrozească cu prezența sa ci pentru ai vindeca și pentru ai elibera din robia păcatului, a morții și a diavolului. Dumnezeu a coborât între oameni ca să meargă la Ierusalim după cum Sfântul Evanghelist Luca spune: ”Când s-au împlinit zilele înălţării sale, s-a îndreptat cu hotărâre spre a merge la Ierusalím” (Lc.9,51). Fiul lui Dumnezeu a coborât între noi și a devenit unul cu noi ca să meargă la Ierusalim. El a devenit”Fiul Omului”, după chipul lui Dumnezeu, o făptură imaculată și curată, pentru a se oferi pe sine ca jertfă pentru păcatele lumii după cum citim: ”Cristos, devenit marele preot al bunurilor viitoare, trecând printr-un cort mai mare şi desăvârşit, care nu este făcut de mână [de om], adică nu este din această lume, a intrat o dată pentru totdeauna în Sfânta Sfintelor, nu cu sânge de ţapi şi viţei, ci cu propriul lui sânge, dobândind o mântuire veşnică” (Ev.9,11-12). Slava lui Dumnezeu se reflectă în dăruirea de sine pe care Dumnezeu o lucrează pentru mântuirea celui păcătos după cum citim: ”sângele lui Cristos, care prin Duhul veşnic s-a oferit pe sine fără prihană lui Dumnezeu, va curăţi conştiinţa voastră de faptele moarte” (Ev.9,14). Tronul lui Cristos este suspendat între cer și pământ, servind ca mijloc prin care Dumnezeu a împăcat lumea cu sine, după cum ne spune Sfântul Apostol Paul: ”Dumnezeu era în Cristos împăcând lumea cu sine, neţinând cont de greşelile lor şi punând în noi cuvântul reconcilierii” (2Cor.5,19). Prin Cristos, Dumnezeu nu mai privește la noi cu ostilitate ci el a devenit Tatăl nostru, după cum ne spune Sfântul Apostol Paul: ”Dumnezeu l-a trimis pe Fiul său într-un trup asemănător cu cel al păcatului, iar cât priveşte păcatul, a condamnat păcatul în trup, pentru ca dreptatea Legii să se împlinească în noi, cei care umblăm nu după trup, ci după Duh” (Rom.8,3-4).

Evanghelie Sfântului Apostol și Evanghelist Ioan începe astfel: ”La început era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu şi Cuvântul era Dumnezeu. Acesta era la început la Dumnezeu. Toate au luat fiinţă prin el şi fără el nu a luat fiinţă nimic din ceea ce există. În el era viaţa şi viaţa era lumina oamenilor” (In.1,1-4). În Cristos era viața dar El însuși trăiește. El este un om viu. Acesta este mesajul permanent al întregului calendar liturgic al Bisericii lui Cristos. Isus este viu. El trăiește. Viața lui este lumina oamenilor pentru că el este: ”calea, adevărul și viața” (In.14,6). Deși Cuvântul Evangheliei ne spune că ”faţa lui a strălucit ca soarele” (Mt.17,2), această strălucire nu i-a ucis pe Sfinții Apostoli Petru, Ioan și Iacob. În Domnul nostru Isus Cristos, slava lui Dumnezeu nu se manifestă împotriva noastră ci pentru eliberarea noastră. Cristos este pe Muntele Tabor revelat ca Fiul plin de glorie al lui Dumnezeu nu pentru condamnare ci pentru glorioasa noastă eliberare din puterea și robia păcatului, a morții și a diavolului. Sfinții Apostol Petru, Iacov și Ioan, iertați de păcatele lor dar încă nedesăvârșiți, crezând în mesajul Evangheliei și totuși având îndoieli, nu au nicio dificultate să privească direct la fața strălucitoare a Domnului nostru Isus Cristos.

A fost o vreme in care omul a stat ascuns în întuneric tremurând de frică cu privire la tot ceea ce se petrecea în jurul său. A fost o lungă noapte peste istoria acestei lumi nefericite, asemenea iernii din Narnia. Speranța a fost multă vreme un sentiment absent din sufletul oamenilor iar viața a fost pentru multă vreme o tristă colecție de minciună, ură, violență, nedreptate și suferință. Soarele era ascuns de ochii oamenilor și pământul era înrobit de întunericul păcatului. Dar diavolul, dragii mei, cel care a adus omenirea și întreg pământul în această iarnă narniană care părea fără sfârșit, nu este atotputernic. Diavolul nu poate niciodată rezista în fața puterii lui Dumnezeu așa cum păcatul nu poate niciodată rezista în fața dreptății lui Dumnezeu. Iar Cuvântul lui Dumnezeu ne spune astfel: ”lumina în întuneric luminează, dar întunericul nu a cuprins-o” (In.1,5). Iar dreptatea lui Dumnezeu nu a venit la noi în judecată ci a venit la noi în și prin Cristos, prin crucea și prin învierea lui Cristos. Prin ”nebunia crucii”, Dumnezeu l-a zdrobit pe diavol, eliberându-ne din robia păcatului și a morții. Cuiele care au pironit mâinile și picioarele Fiului lui Dumnezeu pe cruce au străpuns capul diavolului împlinind astfel promisiunea lui Dumnezeu care spune: ”Duşmănie voi pune între tine şi femeie, între descendenţa ta şi descendenţa ei. Acesta îţi va pândi capul şi tu îi vei pândi călcâiul” (Gen.3,15).

După ce Domnul Isus Cristos a fost revelat în plinătatea dumnezeirii lui înaintea ucenicilor, Cuvântul Evangheliei ne spune faptul că Domnul le-a adresat ucenicilor săi următoarele cuvinte: ”Ridicaţi-vă şi nu vă temeţi” (Mt.17,7). Păcatul a lucrat enorm de mult rău, însă de departe, cel mai rău lucru este frica. Viața omului este o continua frică. Frică de ce este în jurul nostru, frică de ce este în noi înșine, frică de viață, frică de moarte, frică de astăzi și frică de mâine. Dar Dumnezeu vine la noi în Cristos și ne spune astfel: ”μὴ φοβεῖσθε”, ”nu vă temeţi” (Mt.17,7). În Cristos, Dumnezeu vine la noi cu o veste bună, cu glasul suav al Evangheliei. Isus a înviat din morți cu moarte lui pe moarte învingând. El s-a ridicat din morți! Este timpul ca și noi să ne ridică și să ne eliberăm de frică. Domnul este cu noi și ne apără după cum spune Sfântul Apostol Paul: ”Dacă Dumnezeu este pentru noi, cine este împotriva noastră? El, care nu l-a cruţat pe propriul său Fiu, ba chiar l-a dat la moarte pentru noi toţi, cum nu ne va dărui toate împreună cu el? Cine va aduce acuză împotriva aleşilor lui Dumnezeu? Dumnezeu este cel care justifică! Cine îi va condamna? Cristos Isus, care a murit, dar, mai mult, a şi înviat, care este la dreapta lui Dumnezeu, intervine pentru noi” (Rom.8,31-34).

Robia noastră a luat sfârșit, noaptea s-a terminat, iarna narniană s-a încheiat. Diavolul încă mai are puterea să aducă suferință asupra noastră prin diverse forme și prin diverse persoane; păcatul mai are încă puterea să ne producă suferință iar moartea este încă prezentă dar, dragii mei, robia noastră față de păcat, de moarte și de diavol a încetat. Noi nu mai suntem prizonierii păcatului, ai morții și ai diavolului. Victoria împotriva păcatului, împotriva morții și împotriva diavolului a fost câștigară de acela despre care în pericopa noastră însuși Dumnezeu spune: ”Acesta este Fiul meu cel iubit, în care este plăcerea mea; ascultaţi de el” (Mt.17,5). Citeam zilele acestea din predicile lui Martin Luther și observam faptul că pentru Luther ”a asculta de Cristos” este sinonim cu ”a crede în Cristos” și cu ”a te încrede în Cristos”. De fapt asta ne cere Dumnezeu: ”să ne încredem în Cristos”, să avem încredere în ceea ce ni s-a promis în Cristos. Iată ceea ce ne spune Sfântul Apostol Paul: ”v-am transmis, în primul rând, ceea ce am primit şi eu: Cristos a murit pentru păcatele noastre, după Scripturi, a fost înmormântat şi a înviat a treia zi, după Scripturi” (1Cor.15,3-4) și, de asemenea, spune: ”sunt convins că nici moartea, nici viaţa, nici îngerii, nici stăpânirile, nici cele prezente, nici cele viitoare, nici puterile, nici înălţimile, nici adâncurile şi nici vreo altă creatură nu va putea să ne despartă de iubirea lui Dumnezeu care este în Cristos Isus, Domnul nostru” (Rom.8,38-39)

Amin!