gânduri Relația personală a creștinului cu Dumnezeu

În lumea Evanghelică post-modernă (lumea protestantă), indiferent de denominație, auzim din ce în ce mai des un concept: ”relația personală cu Cristos” sau ”relația personală cu Dumnezeu”. Creștinul evanghelic fie are deja o relație personală cu Cristos, fie tânjește spre o relație personală cu Cristos, această relație personală cu Cristos devenind cheia mântuirii omului. Ai o relație personală cu Cristos, atunci ești în Cristos și ești mântuit. Nu ai o relație personală cu Cristos sau această relație personală cu Cristos este una care șchiopătează, atunci ești în afara mântuirii și trebuie numaidecât să cauți și să implementezi soluții.

Totuși, Scriptura nu ne vorbește niciunde despre ”o relație personală cu Cristos” iar creștinismul nu a fost niciodată despre ”o relație personală cu Cristos”. Nu doar că expresia ”o relație personală cu Cristos” nu se găsește în Scriptură și nici nu este reflectată de către Scriptură ci, din contră, Scriptura dă o mărturie contrară acestui concept evanghelic.

Scriptura vorbește despre viața creștinului cu Cristos dar face acest lucru în termenii unei părtășii cu Cristos în Biserica, adică o părtășie comună a sfinților cu Cristos ci nu în termenii unei părtășii individuale sau personale. Ori de câte ori Scriptura face referire la comuniunea sau părtășia cu Cristos, aceasta este reflectată în cheia unei comunități colective, adică a unei comuniuni cu Cristos în sânul Bisericii.

De aceea, creștinismul a fost, este și mereu va fi despre o comuniune a Bisericii cu Cristos ci nu despre ”o relație personală cu Cristos”. Știu că această afirmație va irita pe cei mai mulți creștini post-moderni. Dar cineva trebuie să tragă un semnal de alarmă deoarece tendința generală a lumii post-moderne este aceea de a se izola din ce în ce mai mult. Oamenii tind să se izoleze unii de alții în relații personale cu telefonul, tableta, rețelele de socializare și așa mai departe. Aceeași tendință afectează și creștinii. Ei nu se mai vor împreună, în Biserica lui Cristos ci se vor cât mai izolați posibil de oricine altcineva. Totuși, creștinismul nu a fost și nici nu este despre creștini izolați, despre o multitudine de insule izolate într-un ocean de spiritualitate ci despre adevărate continente de creștini aduși împreună și uniți de către Duhul Sfânt prin predicarea Evangheliei, prin administrarea Absoluțiunii și prin administrarea Sfintelor Sacramente.

Biblia îl prezintă pe creștin ca parte a Trupului lui Cristos care este Sfânta sa Biserică. Prin Sfântul Sacrament al Botezului, creștinul individual este adăugat cetei celor justificați și sfințiți în Cristos, devenind parte a Bisericii lui Cristos. Membrele trupului nu au o relație personală cu capul. Organele nu au o relație personală cu creierul. Ele sunt interconectate și coexistă împreună în trup.

De aceea, a fi creștin nu înseamnă ați trăi credința izolat, de unul singur. Chiar și atunci când Cristos ne învață să ne rugăm, el ne învață o rugăciune pe care să ne rugăm la comun. Spunem: ”Tatăl nostru” ci nu ”Tatăl meu”. Cristos nu vrea ca noi să ne rugăm singuri ci vrea ca noi să ne rugăm împreună. Mereu noi ne rugăm lui Dumnezeu, în Isus Cristos, prin Duhul Sfânt ca Biserică a lui Cristos ci nu ca indivizi izolați. Rugăciunile sunt întotdeauna despre ”noi”, fiind rugăciunile sfinților lui Dumnezeu – sfințiți în jertfa lui Cristos – de la întemeierea lumii.

De asemenea, apropierea noastră de Evanghelie a fost așezată de către Cristos pentru Biserică ci nu pentru indivizi izolați. Credința vine prin predicarea Evangheliei iar predicarea Evangheliei are lor în Biserica lui Cristos. Predicare Evangheliei exclude izolarea și individualismul. Predicarea Evangheliei este legată de grup, de frații și de surorile care se adună împreună în jurul predicării Evangheliei și în jurul altarului pentru a se împărtășii din Sacramentul Euharistiei, în Biserica lui Cristos.

Domnul Isus Cristos însuși nu dorește ca noi să avem relații personale cu El. De aceea, chiar Domnul Isus Cristos a instituit Sfânta sa Biserică pentru ca relația cu el a creștinilor să fie una comunitară, să fie una de grup. Cristos însuși a instituit Sfânta sa Biserică unde creștinii să se adune pentru a se închina și pentru a avea părtășie cu el în predicarea Evangheliei, a proclamării Absoluțiunii și în administrarea Sfintelor Sacramente. În Biserica lui Cristos, creștinii vin împreună pentru a cânta, pentru a se ruga, pentru a se spovedi, pentru a se întări și, în cele din urmă, pentru a muri împreună. Viața creștinului este întotdeauna o viață împreună. O viață împreună cu Biserica lui Cristos. De aceea Cristos însuși ne numește frați și surori. Frații și surorile alcătuiesc o familie. Ei nu trăiesc izolați ci în familie. Biserica este familia acelora care sunt frați și surori în Cristos. Dacă creștinismul ar fi despre ”o relație personală cu Cristos” ideea de frați și surori ar fi o aberație.

Familia creștină este formată din frați, surori și părinți care trăiesc împreună. Fac acest lucru în familia Bisericii unde părinții sunt cei chemați și ordinați de către Cristos în Oficiul Pastoral pentru a sluji Biserica, pentru a predica Evanghelia, pentru a administra Absoluțiunea acelora care se pocăiesc de păcatele lor și pentru a administra Sfintele Sacramente. Asemenea unor părinți, pastorii Bisericii ne învață, le alină întristările, ne vindecă suferințele și ne înconjoară cu dragostea lui Dumnezeu, direcționând-ne mereu și mereu privirea la Cristos.

Așadar, creștinismul nu este despre ”o relație personală cu Cristos”. Nici Vechiul Testament nu a predicat ”o relație personală cu Dumnezeu” ci ne vorbește despre un popor al lui Dumnezeu. Nu persoane individuale ci popor. Iudaismul a fost mereu despre relația cu Dumnezeu ca popor ci nu ca individ. La fel este și Noul Testament. Ne vorbește tot despre un popor al lui Dumnezeu, Biserica lui Cristos.

Toți aceia care fug de Biserica lui Cristos motivând ”o relație personală cu Cristos” sunt oameni care își modelează un Cristos după imaginația lor. De aceea ”o relație personală cu Cristos” nu este alt ceva decât idolatrie. Creștinul adevărat este însă mereu transformat de către Duhul Sfânt, prin predicarea Evangheliei, pentru ași trăi credința în Biserică, înconjurat de frații și de surorile sale, adunați în jurul predicării Evangheliei și al administrării Sacramentelor ca parte a Trupul lui Cristos. De aceea, creștinismul nu este despre mine ci este mereu și mereu despre noi, toți aceia mântuiți și sfințiți în Cristos, puși deoparte pentru Împărăția lui Dumnezeu unde vom fi tot împreună ci nu izolați unul de celălalt într-o ”relație personală cu Dumnezeu”.

Cineva îmi spunea zilele trecute: ”Cristos nu a murit să mântuiască Bisericii”. Câtă rătăcire. Cristos a murit tocmai ca să își mântuiască Biserica sa. Așa spune Scriptura. Mereu când Scriptura vorbește despre mântuire ea are în vedere Biserica ci nu indivizi izolați. Nu uitați, nunta Mielului nu este cu creștini individuali, nu este cu mine sau cu tine, ci este cu mireasa sa care este Biserica sa!