Despre Liturghia Bisericii Lutherane

Reforma Lutherană din Secolul al XVI-lea nu a însemnat doar un impact teologic asupra Bisericii Creștine ci și un foarte important impact liturgic, readucând închinarea Bisericii pe fundamentul Cuvântului lui Dumnezeu. Cele Nouăzeci și Cinci de Teze pe care reformatorul Martin Luther le-a publicat la 31 Octombrie 1517 s-au focusat pe expunerea și condamnarea unor practici abuzive precum indulgențele, spovedania și predicarea, dar și a teologie pe care aceste practici abuzive o reflectau. În opinia lui Martin Luther, harul lui Dumnezeu nu putea fi achiziționat prin punerea de bani într-o cutie a Bisericii. Nici un om nu putea, de altfel, găsi cu ajutorul banilor un drum care să ocolească judecata lui Dumnezeu. Astfel, primele reforme pe care Martin Luther le-a inițiat s-au adresat practicilor liturgice ale Bisericii care erau fundamentale pentru înțelegerea corectă a relației dintre omul păcătos și Dumnezeu, relație care în Evul Mediu era fundamentată în mod eronat pe efortul uman de a împlini dreptatea lui Dumnezeu.

Martin Luther a înțeles faptul că Liturghia vorbește despre credința Bisericii mai mult decât o fac cuvintele. Aceasta deoarece Liturghia este o reflectare a teologiei Bisericii. Reformatorul de la Wittenberg nu a avut nici măcar o singură clipă în minte ideea de a aboli Liturghia Bisericii așa cum acesta era practicată în Biserica Romano-Catolică ci dorința lui a fost mereu aceea ca acestă Liturghie să reflecte cu adevărat credința evanghelică a Bisericii Lutherane în conformitate cu teologia pe care Reforma Lutherană o preda. Luther a reformat Liturghia în ambele direcții, Cuvânt și Sacramente, ceea ce înseamnă, cu alte cuvinte, în rit și ceremonii, înlăturând doar acele aspecte care fie contraziceau Evanghelia, fie o puneau pe un plan inferior. Toate acele rituri și ceremonii care nu lezau Evanghelia au fost păstrate în cadrul Liturghiei.

Principala intenție a lui Martin Luther atunci când a reformat Liturghia Bisericii a fost acela de a face din Liturghie o comoară a Bisericii pentru proclamarea Evangheliei lui Cristos. De altfel, aproape toate scrierile lui Luther din anul 1520 – printre care amintim lucrări precum: ”O predică despre indulgențe și har”; ”Despre penitență”; ”Despre Botez”; ”Despre binecuvântatul Sacrament al sfântului și adevăratului trup al lui Cristos”; ”O meditație la suferințele lui Cristos”; și foarte cunoscuta lucrare: ”Despre captivitatea babiloniană a Bisericii” – au reprezentat o reflecție la modul în care Liturghia reflecta teologia Bisericii. În toate aceste lucrări, Martin Luther aduce împreună închinarea și teologia pentru a construi împreună o coerentă proclamare a Evangheliei lui Cristos.

De exemplu, în ceea ce privește ritualul botezului, Martin Luther sugera în lucrarea ”Despre captivitatea babiloniană a Bisericii” faptul că cel botezat ar trebui introdus sau scufundat cu totul în apă pentru ca acesta să poată experimenta într-un mod fizic ceea ce teologia Botezului predă, mai precis îngroparea respectiv învierea cu Cristos. Această afirmație nu trebuie însă să dea nici un fel de aripi celor care urmează o tradiție anabaptistă în ceea ce privește practica Botezului, deoarece în alte lucrări, Luther a vorbit despre practicarea Botezului prin punerea de apă pe capul celui botezat, gestul acesta liturgic fiind un semn vizibil al proclamării Evangheliei Mântuirii.

În cea ce privește Liturghia, reforma cea mai urgentă viza Sacramentul Euharistiei sau Sacramentul Altarului, așa cum Luther îl denumea. De altfel, niciunei alte practici liturgice din Biserica Medievală nu i-a acordat Martin Luther atât de multă atenție precum a făcut-o cu Sacramentul Euharistiei. De asemenea, nu a existat nicio altă practică a Bisericii Medievale căreia Luther să nu i se fi împotrivit cu mai multă vehemență precum cea a Jertfei Euharistice sau a Sacrificiului din cadrul Sacramentului Euharistiei. Din perspectiva lui Luther, acestă practică liturgică era cea mai mare abatere de la învățătura Cuvântului lui Dumnezeu pe care Liturghia Bisericii Medievale o săvârșea deoarece acestă practică prezenta o teologie care contrazicea Sfânta Scriptură, un aspect pe care Luther nu îl putea tolera. Conform teologiei medievale, Liturghia Euharistică reprezenta o jertfă pe care preotul o aducea înaintea lui Dumnezeu în numele sau în locul poporului. Poporul care aducea acestă jertfă lui Dumnezeu prin intermediul preotului primea de la Dumnezeu, tot prin intermediul preotului, beneficiile care decurgeau din acestă nesacrificare nesângeroasă a lui Cristos pe Altarul Bisericii de către preotul celebrant. Teologia medievală preda învățătura conform căreia participarea poporului la această Jertfă Euharistică reprezenta o lucrare plăcută lui Dumnezeu, o lucrare care avea ca efect reducerea timpului petrecut în Purgatoriu. Astfel, în viziunea lui Martin Luther, acestă Jertfă Euharistică vorbea cel mai clar despre teologia semi-pelagiană a Bisericii Medievale, o teologie care predica mântuirea ca fiind un efort de colaborare a omului cu harul lui Dumnezeu în vederea dobândirii mântuirii. Dumnezeu oferea mântuirea prin har însă numai cei vrednici de fapte de ascultare puteau beneficia de ea. Iar participarea la Jertfa Euharistică era văzută de către Biserica Medievală ca fiind una dintre cele mai importante fapte pe care omul le putea aduce înaintea lui Dumnezeu deoarece Sacramentul Euharistiei era predicat ca fiind o lucrare bună pe care omul o aducea direct lui Dumnezeu. De aceea, Luther a considerat faptul că este impetuos necesar ca acest aspect nociv al Liturghiei să fie imediat reformat iar această reformă a condus la o reevaluare a întregii Liturghii Medievale.

Martin Luther și-a pornit reforma Liturghiei fundamentat pe învățătura care vorbește despre Sacrament ca fiind un dar pe care Dumnezeu îl face omului prin har. Sacramentul Euharistiei produce beneficii celui care se împărtășește cu credință nu datorită efortului omului de a participa la celebrarea Sacramentului ci datorită harului lui Dumnezeu. Harul lui Dumnezeu nu cere nici un fel de efort din partea omului, doar credința acestuia în promisiunea Evangheliei deoarece Sacramentul este Evanghelie pură ci nu Lege. Conform lui Martin Luther, atunci când pastorul celebrant rostește cuvintele de instituire a Sacramentului Euharistiei, după cum citim în Prima Epistolă a Sfântului Apostol Paul către Corinteni:

”Domnul Isus, în noaptea în care era vândut, a luat pâinea şi, mulţumind, a frânt-o şi a zis: „Acesta este trupul meu cel care este pentru voi. Faceţi aceasta în amintirea mea!”. De asemenea, după cină, a luat potirul spunând: „Acesta este potirul noului legământ în sângele meu. Faceţi aceasta, ori de câte ori beţi, în amintirea mea!” (1Cor.11,23-25)

acesta acționează ”in persona Christi” înaintea oamenilor ci nu acționează înaintea lui Dumnezeu în numele congregației. El acționează în numele lui Dumnezeu care le oferă oamenilor adevăratul trup și sânge al Fiului său în pâinea și vinul consacrate în cadrul Sacramentului Euharistiei. În acest fel, Sacramentul Euharistiei nu mai este deloc înțeles ca fiind un sacrificiu adus de către popor lui Dumnezeu ci este înțeles ca fiind un dar pe care, în marele său har, Dumnezeu îl aduce omului pentru iertarea păcatelor și viață veșnică. În acest fel, Liturghia nu mai reprezintă o povară pentru om ci reprezintă o binecuvântare a harului lui Dumnezeu deoarece prin Sacramentul Euharistiei Duhul Sfânt lucrează credință în inima omului.

Această credință este reflectată de către Confesiunea Augustana (1530) în Articolul Cinci acolo unde ni se spune faptul că slujirea predicării Evangheliei respectiv a administrării Sacramentelor a fost instituită de către însuși Domnul nostru Isus Cristos pentru ca omul să poată primi de la Dumnezeu credința mântuitoare. Aceasta deoarece teologia Reformei Lutherane din Secolul al XVI-lea învață faptul că prin predicarea Evangheliei și prin administrarea Sfintelor Sacramente, Dumnezeu naște în inima omului credința mântuitoare și apoi o întreține. Duhul Sfânt lucrează credință în om numai prin instrumentele sau mijloacele harului care sunt: predicarea Evangheliei, administrarea Absoluțiunii și administrarea Sfintelor Sacramente. Prin mijloacele harului, Evanghelia lui Cristos este predicată și distribuită sau administrată omului. Apologia Confesiunii Augustana (1531) în Articolul Treisprezece afirmă, la rândul ei, faptul că Dumnezeu mișcă inima omului prin cuvânt și prin ritual astfel încât omul să primească credința deoarece așa cum Cuvântul intră prin ureche și atinge inima, la fel și ritualul intră prin ochi și atinge inima.

Trebuie neapărat să amintim aici faptul că Martin Luther a reformat Liturghia Bisericii cu foarte mare atenție, având numeroase rezerve în ceea ce privește anumite modificări propuse. El a ezitat pe tot parcursul vieții în a aduce modificări majore Liturghiei de aceea, Liturghia Bisericii Lutherane este atât de asemănătoare liturghiei romano-catolice. În 1522, mai precis în luna Martie – atunci când Martin Luther s-a întors la Wittenberg după aproximativ un an petrecut la Castelul Wartburg – reformatorul a criticat aspru reformele radicale pe care Andreas Karlstadt le adusese Liturghiei. Cu această ocazie, Martin Luther a abolit reformarea radicală a Liturghiei și a reintrodus foarte multe dintre practicile Liturghiei Medievale. Luther a afirmat întotdeauna faptul că reformarea Liturghie trebuie să se facă în cel mai precaut mod cu putință, fundamentat pe proclamarea Evangheliei și pe administrarea Sacramentelor.

În anul 1523, Martin Luther a produs: ”Formula Misae” sau Liturghia Latină fundamentată pe Liturghia Medievală și gravitând în jurul Anului Liturgic și al Lecționarului Istoric al Bisericii. ”Formula Misae” nu aducea schimbări majore Liturghiei Medievale, eliminând doar acele aspecte care țineau de Jertfa Sacramentală deoarece acestea vorbeau despre colaborarea omului cu Dumnezeu în mântuire, aspect care contrazicea învățătura despre justificarea omului numai prin credință. Trei ani mai târziu, în anul 1526, Martin Luther producea Liturghia Germană sau ”Deutsche Messe” care se dorea a fi o ”Formula Misae” pentru poporul needucat. ”Deutsche Messe” a introdus limba germană ca limbă liturgică, adaptând imnurile și rugăciunile liturgice la o metrică muzicală tradițional germană.

Introducerea pe care Martin Luther o scrie la ”Deutsche Messe” este o sursă deosebit de importantă din care putem afla modul în care Luther considera faptul că Liturghia Bisericii trebuie să fie fundamentată pe teologie și, mai mult decât atât, să reflecte într-un mod profund credința Bisericii. Reforma Liturghiei a făcut ca comunitatea să fie o componentă a Liturghiei. Comunitatea participa activ în celebrarea Liturghiei răspunzând prin rugăciuni și imnuri. Liturghia devenea astfel manifestarea prezentă a lui Dumnezeu în mijlocul Bisericii sale care se bucura activ de acest eveniment escatologic.

Martin Luther nu s-a opus Liturghiei Medievale ci doar și-a dorit ca acesta să fie un instrument de proclamare a Evanghelie. De fapt, acest aspect este valabil și în ceea ce privește Biserica. Luther nu și-a dorit niciodată o altă Biserică, o Biserică în care să existe alte practici decât cele deja împământenite. Martin Luther și-a dorit însă o Biserică focusată pe proclamarea Evangheliei iar acele practici care dăunau acestui scop au trebuit înlăturate. De aceea, Martin Luther nu a repudiat niciodată tradiția creștină ci, din contră, a ancorat Biserica Lutherană în acestă tradiție din care a eliminat acele aspecte care reprezentau o obturare a Evangheliei. Astfel, înțelegem faptul că Martin Luther nu a produs o altă Liturghie ci a reformat Liturghia Medievală.

Insistența lui Martin Luther pentru păstrarea Liturghiei Medievale cu excepția acelor ritualuri care contraziceau sau eclipsau Evanghelia își are fundamentul în credința Bisericii Post-Apostolice care preda faptul că promisiunea lui Dumnezeu ne este dată în mod continuu prin Cuvântul predicat și prin Administrarea Sacramentelor iar printr-o închinare liturgică, Evanghelia lui Cristos cuprinde atât mintea cât și trupul celor care participă la închinare. De aceea, pentru Martin Luther Liturghia a rămas un element esențial în existența Bisericii lui Cristos pentru că prin Liturghie, Biserica producea creștini adevărați, după cum afirmă în prefața de la ”Deutsche Messe” (LW.53,62).

Ortodoxia Lutherană a depus eforturi pentru a continua linia Liturgică a Bisericii Lutherane din Secolul al XVI-lea. Apariția Mișcării Pietiste la jumătatea Secolului al XVII-lea a coincis cu degradarea inițial treptată și mai apoi accentuată a tradiției liturgice în Biserica Lutherană. Pietismul a înlăturat aproape tot ceea ce ținea de arta bisericească, veșmintele clericale și a mutilat Liturghia într-un mod radical. Sacramentul Euharistiei nu a mai fost celebrat la fiecare Liturghie ci doar o dată pe lună iar Liturghia a fost redusă la câteva rugăciuni, imn și predică, foarte asemănător cu ceea ce vedem în Bisericile Neo-Protestante din prezent. Însă, o dată cu revitalizarea confesionalismului lutheran, în Secolul al XIX-lea, o parte din Bisericile Lutherane – mai precis cele care au revenit la credința Reformei Lutherane așa cum acesta este sumarizată în Confesiunile Lutherane din Secolul al XVI-lea – au reintrodus Liturghia exact așa cum aceasta era celebrată în Biserica Lutherană din Secolul al XVI-lea, revenindu-se la arta Bisericească – icoane, statui, crucifix etc. –, la veșmintele clericale, la Calendarul Bisericesc și la lecționarul istoric al Bisericii, la celebrarea Sacramentului Euharistiei în cadrul fiecărei Liturghii, exact așa cum se poate observa în Bisericile Lutherane Confesionale din prezent.