Introducere în Cristologia Reformei Lutherane

Pentru Martin Luther, Isus din Nazaret este Domnul și Mântuitorul acestei lumi, crucificat pentru păcatele noastre și înviat pentru justificarea noastră. Această teologie a devenit un strigăt al Reformei Lutherane din Secolul al XVI-lea care afirma: ”Crux sola est nostra theologia” sau ”Doar crucea este teologia noastră”. Deși există o ispită foarte mare în a se afirma faptul că învățătura despre Cristos a fost secundară în teologia lui Martin Luther, venind după învățătura despre justificarea numai prin credință, acest lucru este greșit. Pentru Martin Luther, învățătura despre Cristos reprezenta fundația pe care se clădește învățătura despre justificarea numai prin credință deoarece, spunea Reformatorul, Domnul Isus Cristos este în natura sa om adevărat și Dumnezeu adevărat (LW.22,74). Domnul Isus Cristos este o singură persoană cu două naturi, una divină și una umană, perfect unite între ele prin ”uniunea hipostatică”. Doar în aceste condiții a putut Domnul nostru Isus Cristos să poată salva lumea în loc să aibă, la rândul său, nevoie de salvare. Pentru Martin Luther, acesta nu este o concluzie la care ajunge pe cale logică ci este un răspuns pe care îl oferă credința. Dacă acest aspect nu ar fi adevărat atunci toți oamenii, fără nici o excepție, ar continua să fie morți în păcate. Astfel, Martin Luther argumentează faptul că credința nu își are originea în divinitatea cerească, nici în umanitatea pământească ci își are originea în venirea împreună a celor două în copilul născut din pântecul sfintei și binecuvântatei Fecioare Maria, copil care este pe deplin Dumnezeu și pe deplin om și care revelează omului plinătatea lui Dumnezeu pentru ca astfel să se nască credința.

Învățătura despre persoana Domnului nostru Isus Cristos ca pe deplin Dumnezeu-om a fost adoptată de către Biserica Creștină la Conciliul de la Calcedon (451) după un lung șir de contraziceri teologice și chiar conflicte fizice între taberele care susțineau acestă învățătură și cele care i se opuneau. Cu toate acestea, învățătura care afirma faptul că cele două naturi în persoana Domnului Isus Cristos sunt unite fără confuzie, fără amestecare, fără divizare, fără schimbare și fără separare, a rămas oarecum incompletă și oarecum sub riscul neînțelegerii atunci când este proclamată moartea și învierea Domnului Isus Cristos. În acest sens, Biserica a evitat aproape tot timpul să afirme faptul că atunci când Domnul nostru Isus Cristos a murit pe cruce, Dumnezeu a murit, accentul căzând aproape întotdeauna pe moartea omului Isus. De asemenea, Biserica a pus un accent deosebit pe învierea Fiului lui Dumnezeu ci mai puțin pe învierea omului Isus. Astfel, nu de puține ori, Biserica a eșuat în explora la modul cel mai concret și profund învățătura Sfintelor Scripturi despre întruparea Fiului lui Dumnezeu, o învățătură care spune: ”ὁ Λόγος σὰρξ ἐγένετο καὶ ἐσκήνωσεν ἐν ἡμῖν” în limba română: ”Cuvântul s-a făcut trup şi a locuit între noi” (In.1,14). Această învățătură ne vorbește despre Dumnezeu care se în-omenește, adică devine om, pentru ca astfel să fie: ”Mielul lui Dumnezeu, care ridică păcatul lumii” (In.1,21).

Atunci când Martin Luther a înțeles pe deplin și a început să predice distincția dintre Lege și Evanghelie, el a deschis ușa pentru o clară și completă înțelegere a învățăturii despre: ”communicatio idiomatum” sau comunicarea proprietăților sau a atributelor între cele două naturi unite în persoana Domnului Isus Cristos. Domnul Isus Cristos este Dumnezeu adevărat și complet. Domnul Isus Cristos este om adevărat și complet. Astfel, putem spune fără nici un fel de reținere faptul că omul Isus din Nazaret este atotputernicul Dumnezeu. Acesta deoarece Cristos este Dumnezeu și omul este Dumnezeu. De aceea Cristologia înseamnă justificare numai prin credință. Din punct de vedere teologic, acest lucru înseamnă faptul că Domnul Isus Cristos nu așteaptă să fie descoperit și cunoscut de către om ci el vine la om ca să se facă pe sine cunoscut acestuia. El nu este inactiv ci este foarte activ fiind în același timp într-o perfectă unire ca Dumnezeu Fiul cu Dumnezeu Tatăl și Dumnezeu Duhul Sfânt în Sfânta Treime și, în același timp, fiind om complet în trup adevărat. El este cu adevărat Dumnezeu care a devenit trup, care s-a întrupat. Paradoxal, în persoana Domnului Isus Cristos, Dumnezeu se revelează omului însă face acest lucru ascuns în trup uman. El își ascunde întreaga divinitate, atotputernicia și gloria într-un om asemenea tuturor oamenilor, ba încă un om care experimentează suferința și umilința la cel mai înalt nivel posibil. Astfel, ascuns în omul care este zdrobit prin suferință și moare pe cruce, Dumnezeu vine la noi în credința în promisiunea iertării păcatelor pe care o avem în Evanghelie.

Cristologia lui Martin Luther este fundamentată pe distincția dintre Dumnezeu predicat și Dumnezeu ne-predicat, așa cum acesta s-a cristalizat în controversele sale cu Erasmus din Rotterdam (1525). Erasmus vedea Scriptura ca fiind un imperativ moral, așa cum o văd în prezent, din păcate, majoritatea cultelor protestante și neo-protestante dar și Biserica Romano-Catolică și Bisericile Ortodoxe. Acest imperativ moral implica, bineînțeles, conceptul de liber arbitru, despre care vom discuta într-o ocazie viitoare. Martin Luther argumenta faptul că Erasmus urma acestă cale deoarece nu era capabil să îl distingă pe Dumnezeu ascuns în trup uman. În opinia lui Martin Luther, Dumnezeu nu poate să fie găsit de om în afara întrupării sale, adică aparte de persoana Domnului nostru Isus Cristos deoarece Dumnezeu a hotărât să se reveleze omului în și prin cruce. Astfel, Dumnezeu este găsit de om în Isus Cristos cel răstignit. Omul nu îl poate cunoaște pe Dumnezeu în afara lui Cristos. Astfel, controversa dintre Martin Luther și Erasmus nu a fost o simplă chestiune antropologică privitoare la voința liberă a omului ci a fost o controversă cu privire la dacă Dumnezeu poate să fie cunoscut în afara lui Cristos. Ne rămâne bine întipărită în minte afirmația lui Martin Luther care spunea faptul că nu are alt Dumnezeu decât omul Isus din Nazaret.

Martin Luther a admis faptul că Cristologia a fost ordonată în Biserica Medievală în conformitate cu Legea. Astfel, unul dintre mecanismele de scăpare a fost acela de a reveni la o vechea erezie nestoriană, separând cele două naturi în Cristos. Teologul reformat elvețian Ulrich Zwingli a fost cel care a adoptat acestă direcție în teologia sa aspect condamnat cu vehemență de către Martin Luther. Cristologia lui Zwingli, eliminând prezența naturii umane din Sacramentul Euharistiei, transforma prezența pe Domnul Isus Cristos într-una doar pe jumătate. Teologia lui Zwingli a fost adoptată de toate celelalte Biserici Protestante dar și de majoritatea covârșitoare a Bisericilor Neo-Protestante, toate acestea eliminând prezența naturii umane din relația persoanei Domnului Isus Cristos cu Biserica sa după înălțarea acestuia la cer.

Martin Luther a fost șocat de afirmațiile lui Zwingli, întrebându-se de ce ar fi cineva atât de hotărât în a elimina prezența reală a Domnului nostru Isus Cristos din Sacramentul Euharistiei. Apoi a descoperit faptul că Zwingli nu reușea să înțeleagă și să articuleze învățătura despre ”communicatio idiomatum” sau despre comunicarea proprietăților sau a atributelor între cele două naturi unite în persoana Domnului Isus Cristos. Luther constata șocat faptul că Zwingli readucea la viață ereziile cristologice din Secolul al V-lea iar controversa dintre Luther și Zwingli avea să readucă la viață controversa din Sfântul Chiril al Alexandriei și ereticul Nestorie al Constantinopolului.

Mergând un pic mai în urmă în istorie, ne aducem aminte de faptul că ereticul Arius sau Arie a negat ambele naturi ale lui Cristos. În principal, Arius a negat faptul că Domnul Isus Cristos împărtășește aceeași substanță - οὐσία - cu Dumnezeu Tatăl. Sfântul Chiril al Alexandriei, împotrivindu-se filozofiei ariene, afirma faptul că Dumnezeu a devenit om într-un mod pe care rațiunea umană nu poate nicidecum să îl pătrundă. Atunci când Nestorius a început să nege faptul că Sfânta și Binecuvântata Fecioară Maria este ”Θεοτόκος” sau ”născătoare de Dumnezeu”, el nu a adoptat arianismul care nega învățătura despre uniunea hipostatică ci, Nestorius a atacat în mod direct învățătura despre ”communicatio idiomatum” sau despre comunicarea proprietăților sau a atributelor între cele două naturi unite în persoana Domnului Isus Cristos. Sfântul Chiril al Alexandriei considera corectă afirmația care spunea faptul că Sfânta și Binecuvântata Fecioară Maria l-a născut pe Dumenzeu în timp ce Nestorie vorbea despre faptul că Sfânta și Binecuvântata Fecioară Maria l-a născut doar pe omul Isus din Nazaret, adică exclusiv natura umană a Domnului Isus Cristos. De aceea, Nestorius o declara pe Sfânta și Binecuvântata Fecioară Maria ca fiind ”ἀνθρωποτόκος” sau ”născătoare de om” ci nu ”Θεοτόκος” sau ”născătoare de Dumnezeu”. Aceeași direcție o urma Zwingli care considera afirmația: ”Dumnezeu s-a născut” ca fiind o blasfemie. Asemenea lui Nestorius, Zwingli era de acord că în pântecul Sfintei și Binecuvântatei Fecioară Maria s-a afla doar omul Isus ci nu Dumnezeu. Mai mult, Zwingli a considerat faptul că este o blasfemie să spunem faptul că întreaga divinitate a lui Dumnezeu ar fi putut exista într-un om. De aici și conceptul reformat care spune: ”finitum non est capax infiniti” sau ”finitum non capax infiniti” traduse în limba română prin formula: ”finitul nu poate cuprinde infinitul”. Martin Luther s-a împotrivit lui Zwingli și l-a condamnat ca fiind un veritabil nestorian. Din păcate, teologia lui Zwingli a fost adoptată de toate Bisericile Reformate și de toate Bisericile Neo-Protestante în dauna teologiei lui Martin Luther. Astfel, este foarte greu să afirmăm faptul că Bisericile Reformate și cele Neo-Protestante sunt cu origine în Reforma Lutherană din Secolul al XVI-lea ci este mult mai corect să afirmăm că acestea își au origine în Reforma din Elveția, Geneva si Zürich, Reformă desfășurată în paralel cu Reforma Lutherană.

Martin Luther credea cu tărie că suntem îndreptățiți să privim la Isus din Nazaret și să spunem: ”Iată-l pe Dumenzeu”. Acesta deoarece în persoana Domnului Isus Cristos niciodată nu se despart cele două naturi, cea umană și cea divină. Acolo unde este prezentă persoana Domnului Isus Cristos, întotdeauna, fără nici un fel de excepție, este prezentă natura divină și natura umană unite împreună prin uniunea hipostatică (LW.37,218-219). Astfel. pentru Martin Luther, proclamarea mântuirii numai prin credință implica proclamarea faptului că Dumnezeu s-a întrupat în pântecul Sfintei și Binecuvântatei Fecioare Maria și Dumnezeu s-a născut din pântecul Sfintei și Binecuvântatei Fecioare Maria și a locuit printre noi ca om adevărat.

Marea întrebare care se ridică este următoare: cum se poate ca păcătosul și Cristos să aparțină împreună fără o lege care să existe între ei? Formula Concordiei răspunde acestei întrebări pentru a contracara influențele calviniste care se simțeau prezente în a doua jumătate a Secolului al XVI-lea. Această aparținere re realizează prin prezența reală a trupului și sângelui Domnului Isus Cristos în Sacramentul Euharistiei. Acest ”ἐστιν” sau ”este” din afirmația: ”Τοῦτό μού ἐστιν τὸ σῶμα” sau ”acesta este trupul meu” (1Cor.11,24) vorbește despre faptul că creștinul este unit cu Domnul Isus Cristos prin consumarea trupul și sângele acestuia care vin și aduc iertarea păcatelor ci nu doar reamintesc faptul că păcatele au fost cândva iertate. Aceste afirmații conduc la o altă învățătură importantă, mai precis cea care ne spune faptul că cei care se împărtășesc cu Sacramentul Euharistiei primesc trupul și sângele Domnului în mod real în gura lor: ”menducatio oralis”. Pentru că Zwingli nu putea accepta ideea că trupul Domnului Isus ar putea să fie consumat cu gura de către cei care se împărtășesc cu Sacramentul Euharistiei, acesta a respins faptul că cuvântul grecesc ”ἐστιν” ar trebui înțeles ca însemnând: ”este” și a insistat asupra faptului că trebuie înțeles ca însemnând: ”simbolizează”. Astfel, Zwingli considera faptul că Domnul Isus Cristos nu vorbește într-un mod literar atunci când instituie Sacramentul Euharistiei ci într-un mod metaforic. Mai mult, Zwingli era oripilat la gândul că cei necredincioși ar putea să consume trupul și sângele Domnului Isus Cristos, o consumare euharistică a trupului și sângelui Domnului cunoscută sub numele de: ”menducatio impiorum”.

Teologia Lutherană a condamnat învățăturile promovate de către Zwingli și afirmă faptul că toți aceia care se împărtășesc cu Sacramentul Euharistiei, indiferent dacă se împărtășesc cu credință sau nu, primesc trupul și sângele Domnului în mod real în gura lor. Acestă afirmație este fundamentată pe învățătura despre ”communicatio idiomatum” sau despre comunicarea proprietăților sau a atributelor între cele două naturi unite în persoana Domnului Isus Cristos. Această învățătură ne spune faptul că acolo unde persoana Domnului Isus Cristos este prezentă, sunt mereu și mereu prezente cele două naturi, natura umană și cea divină. De asemenea, învățătura despre ”communicatio idiomatum” implică învățătura despre ”ubicuitate” deoarece cele două naturi își comunică între ele proprietățile fără însă a și le însuși. Proprietățile sau ”idiomele” naturii divine sunt împărtășite naturii umane în persoana lui Cristos de aceea, natura umană poate să fie ”omniprezentă” sau prezentă pretutindeni, nu ca și cum omniprezența devine o caracteristică a naturii umane ci în sensul în care, în persoana lui Cristos, are loc acestă ”communicatio idiomatum” între cele două naturi.

Martin Chemniz, cel de-al doilea Martin al Reformei Lutherane din Secolul al XVI-lea, a dezvoltat foarte mult cristologia luterană prezentând în detaliu învățătura despre ”communicatio idiomatum”. Astfel, Chemnitz afirmă faptul că atributele care în sinea lor sunt proprietatea doar a uneia dintre naturi devin atribute ale întregii persoane a lui Cristos. Astfel, persoana lui Cristos este omniprezentă pentru că atributul omniprezenței naturii divine devine atributul persoanei lui Cristos și, astfel, acest atribut este manifestat inclusiv de către natura umană, parte a persoanei lui Cristos în urma uniunii hipostatice. Această învățătură a primit denumirea de: ”genus idiomaticum”. Apoi, Martin Chemnitz vorbește despre faptul că ”genus majestaticum” afirmând faptul că în urma uniunii hipostatice, întreaga persoană a lui Cristos se bucură de gloria divină ceea ce înseamnă faptul că și natura umană a lui Cristos se bucură de acestă glorie și poate să fie adorată. Chemnitz încheie învățătura despre comunicarea atributelor între cele două naturi ale persoanei Domnului Isus Cristos cu ”genus apostelematicum” afirmând faptul că mântuirea omului a fost lucrată de către Domnul Isus Cristos în întreaga sa persoană ci nu doar într-una dintre cele două naturi. Ambele naturi, cea divină și cea umană, au fost pe deplin implicate în lucrarea de mântuire a omului. Astfel, teologia Lutherană învață faptul că oricând și oriunde este prezent Domnul nostru Isus Cristos, acestă prezență are mereu în vedere absolut întreaga sa persoană, adică sunt prezente ambele naturi, cea divină și cea umană. Uniunea hipostatică nu a fost o uniune temporară ci este o uniune eternă, Fiul lui Dumnezeu devenind pentru eternitate, o dată cu întruparea sa, Dumnezeu – om.

Închei prin a face o ultimă afirmație foarte importantă pentru teologia lutherană confesională. Niciodată Reforma Lutherană din Secolul al XVI-lea nu l-a predicat pe Domnul Isus Cristos ca fiind ”cel de-al doilea Moise”. Cu alte cuvinte, niciodată Reforma Lutherană din Secolul al XVI-lea nu a vorbit despre Domnul Isus Cristos ca fiind un ”dătător de porunci sau legi”. Din contră, Reforma Lutherană din Secolul al XVI-lea vorbește despre Domnul Isus Cristos ca fiind ”mântuitorul omului din robia păcatului, a morții și a diavolului” după cum citim cuvintele Sfântului Apostol Paul care spun: ”De fapt, ceea ce Legea nu putea, întrucât era slabă din cauza trupului, [a fost posibil la Dumnezeu]: Dumnezeu l-a trimis pe Fiul său într-un trup asemănător cu cel al păcatului, iar cât priveşte păcatul, a condamnat păcatul în trup” (Rom.8,3). Doar ”Deus incarnatus” sau ”Dumnezeu întrupat” care este Domnul Isus Cristos care vine la noi ca un dar sacramental (sacramentum), care vine la noi nu ca un exemplu cu privire la cum trebuie să ne trăim viața după voi lui Dumnezeu, ne poate elibera din robia păcatului, a morții și a diavolului. ”Dumnezeu întrupat”, care este Domnul Isus Cristos care vine la noi ca un dar sacramental, ne eliberează din robia păcatului, a morții și a diavolului prin faptul că i-a asupra lui toate păcatele noastre și ne oferă nouă în schimb credința și dreptatea lui. Aceste afirmații vorbesc nu despre Dumnezeu așa cum este revelat de către Lege ci despre Dumnezeu așa cum acesta este revelat de către Evanghelie.

De aceea creștinul trăiește fundamentat pe credința evangheliei care ne vorbește despre Cristos în noi și noi în Cristos după cum spune Sfântul Apostol Paul: ”misterul ascuns de veacuri şi de generaţii, dar acum descoperit sfinţilor săi, cărora Dumnezeu a voit să le facă cunoscut care este bogăţia gloriei acestui mister între neamuri, adică Cristos în voi, speranţa gloriei” (Col.1,26-27). În Domnul Isus Cristos, Dumnezeu creatorul și omul creat aparțin împreună cu nici un fel de lege care să stea între ei. Omul Isus din Nazaret are puterea de a ne mântui pentru că el este Dumnezeu. Omul Isus din Nazaret este Dumnezeul nostru cel adevărat și atotputernic. Acesta este credința care ne face să fim lutherani cu adevărat.