Edictul de la Worms nu a putut stopa mersul Reformei. Datorită luptelor pe care le avea de purtat cu Franţa şi Turcia, împăratul Carol al V-lea a fost nevoit să facă anumite concesii prinţilor din Imperiu. Dieta imperială din 1526 de la Speyer a hotărât ca fiecare stat al Imperiului să se comporte faţă de învăţătura lui Luther „aşa cum nădăjduiesc şi se încred să răspundă în faţa lui Dumnezeu şi a meastăţii imperiale.” Primul stat care a devenit evanghelic a fost  Prusia de Est. Au urmat Kursachsen şi Hessen.

In tot acest timp, in paralel cu viata de familie si cea ce teolog, Martin Luther a servit ca preot in parohia din Wittenberg. In anul 1535 el a fost numit decat permanent al Facultatii de Teologie din Wittenberg si a predat teologie timp de zece ani fara intrerupere. A fost o perioada in care a scris unu numar de paisprezece circulare si a sustinut nu mai putin de treisprezece dispute doctorale. Teologic vorbind, Martin Luther a urmarit intotdeauna sa puna in evidenta inima teologiei evanghelice (teologia Reformei Protestante), anume doctrina justificarii numai prin credinta, dar si doctrine precum trinitatea si antropologia evanghelica. S-a concentrat, deasemenea, pe instruirea cat mai profunda a preotilor evanghelici, in mod special pentru confruntarile teologice ale acestora cu preotii romano-catolici. Teologia a fost pentru Martin Luther o stiinta prin excelenta si reformatorul considera faptul ca in materie de teologie nu exista neutralitate, adevarul credinte manifestandu-se in termeni concreti.

Este o perioada in care Martin Luther inteprinde o serie de vizite in parohiile evanghelice sin Saxonia pentru a se asigura de faptul ca acestea sprijina cresterea in credinta a enoriasilor si ca sprijina sistemul de invatatmant pentru copii. Pe plan eclesiastic, Luthr munceste la definitivarea „liturghiei germane” incluzand liturghia pentru botez si casatorie, o carte de rugaciuni pentru copii, o noua editie de imnuri, o serie de predici si, desigur, in anul 1529, cele doua catehisme.

 In cadrul vizitelor efectuate in paroviile evanghelice din Saxonia, Martin Luther a observat faptul ca preotii nu aveau decat o pregatire teologica superficiala lucru care putea sa aduca prejudicii pentru proaspata Biserica Evanghelica.  Pentru a incuraja studierea Sfintelor Scripturi si a teologiei in randul preotilor, reformatorul a scris cele doua catehisme ale Bisericii Evanghelice, Micul Catehism, destinat in principal copiiilor si enoriasilor si Catehismul Mare, destinat in principal preotilor dar si credinciosilor evanghelici.

Micul Catehism, scris de Martin Luther în anul 1529, este o colecție de întrebări și răspunsuri cu privire la șase teme majore: Cele Zece Porunci, Crezul Apostolilor, Tatăl nostru (Rugăciunea Domnului), Sacramentul Sfântului Botez, Confesarea (Spovedania), și Sacramentul Sfantului Altar. Martin Luther a intentionat ca Micul Catehismul sa fie utilizat de către capul familiei pentru a invata pe membrii acesteia credința și viața creștină. De asemenea, Martin Luther a inclus in Micul Catehism cateva rugăciuni zilnice,  o serie de sfaturi pentru creștinii cu privire la diferitele lor chemări în viață și un ghid pentru creștini care sa ii ajute sa se pregătească pentru a primi Sacramentul Sfintei Cine. Pentru a explica invataturile sumarizate, Micul Catehism foloseste citate extinse din Sfanta Scriptura. Din Micu Catehism, in acelasi an, este dezvoltat Catehismul Mare, un document care acoperă în mai mare profunzime aceleași doctrine și subiecte abordate de Micul Catehism. Catehismul Mare a fost într-adevăr format dintr-o serie de predici editate de Martin Luther . Acesta a fost destinat în primul rând ca un instrument care ar putea fi utilizat de către păstori și profesori in vederea lărgirii cunoștințele lor despre învățăturile Sfintei Scripturi.

In prima saptamana a lunii Octombrie 1529 are loc Colocviul de la Marburg, o intalnire care a avut loc la Castelul Marburg, regiunea Hesse din Germania, fiind organizata la initiativa lui Philip I von Hesse . Discutiile au fost purtate intre reformatorii germani in frunte cu Martin Luther si Philipp Melanchthon si reformatorii elvetieni in frunte cu Huldrych Zwingli, John Oecolampadius si Martin Bucer avand ca scopt gasirea unei intelegeri cu privire la Sacramentul Sfintei Cine. Reformatorii germani erau sustinatori ai prezentei reale a trupului si sangelui Domnului Isus Cristos in cadrul Sacramentului Altarului in timp ce reformatorii elvetieni respingeau aceasta prezenta si sunstineau faptul ca Cina Domnului este doar un simbol.

Punctul principal de dicutie a fost prezenta fizica a Domnului Cristos in painea si vinul Sfintei Impartasanii. Expresiile “acesta este trupul meu” si “acesta este sangele meu” primeau interpretari diferite din partea reformatorilor. Astfel, Martin Luther si reformatorii din Wittenberg considerau ca interpretarea corecta nu poate sa fie alta decat cea literara iar credinciosul, chiar daca nu isi poate explica rational aceaste afirmatii, trebuie sa il creada pe cuvant pe Isus Cristos si sa ii accepte afirmatiile prin credinta. In schimb, Huldrych Zwingli impreuna cu reformatorii elvetieni, afirmau faptul ca Isus Cristos foloseste aceste expresi in sens figurativ excluzand o prezenta reala si afirmand faptul ca este vorba doar despre niste simboluri fiind totusi dispusi sa afirme prezenta spirituala a lui Isus Cristos in cadrul Sfintei Cine. In timpul discutiilor, reformatorul german Martin Luther a scris cu creta pe o masa de lemn celebra propozitie: „hoc est corpus meum” (acesta este trupul meu) ca o concluzie ferma a pozitiei evanghelice cu privire la Sfanta Impartasanie.

Pozitia lui Martin Luther si a reformatorilor germani, un pic mai detaliat spune ca in Sacramentul Altarului, Domnul și Mântuitorului nostru ne ofera in mod concret, real, trupul și sângele sau jertfit pentru noi, sacrificiu prin care El a plătit pentru păcatele întregii lumi. Astfel, prin primirea trupul și a sângele Său, credinciosul primeste iertarea pacatelor, viață și mântuirea. Toti aceia care primesc painea si vinul, primesc si trupul și sângele lui Isus Cristos, fie că ei cred sau nu acest lucru si fie daca ei sunt vrednici sau nevrednici. Toate acestea deoarece cuvantul lui Cristos este cu adevarat sigur.  Credința în promisiunea lui Cristos este cea care ne face demni de a primi cuvintele de instituire a Sfintei Cine. Aceste cuvinte ale instituției își păstrează valabilitatea, putere si eficacitatea și, prin urmare, în virtutea acestor cuvinte, trupul și sângele lui Cristos sunt cu adevărat prezente, distribuite și primite in Sfanta Cina. Dumnezeu poate realiza mult mai mult decât ceea ce ne imaginam si credem noi că ar putea. Huldrych Zwingli impreuna cu reformatorii elvetieni considerau, in mare, faptul ca Isus Cristos nu poate sa fie prezent fizic in Sfantul Sacrament al Altarului deoarece natura umana impiedica acest lucru. Pozitia zwingliana devenea una anti-calcedon si respinge faptul ca cele doua naturi ale lui Isus Cristos sunt unite inseparabil. Reformatorii germani sustineau ca uniunea dintre cele doua naturi este atat de puternica incat intre cele doua naturi are loc un permanent schimb de atribute si, in acest fel, desi natura umana nu poate sa fie omniprezenta in sine insasi, datorita uniunii hipostatice, natura umana imprumuta omniprezenta de la natura divina a lui Isus Cristos.

După ultima runda de discuții, care a avut loc pe 3 Octombrie, Martin Luther, la cererea lui Philip I von Hesse, a pregătit un numar de cincsprezece puncte teologice cu privire la subiectul abordat, document care a primit numele de „Articolele de la Marburg”. Primele paisprezece articole prezentau doctrinele comune, adica acele articole de credinta care erau, in general, acceptate atat de reformatorii din Germania cat si de cei din Elveția, si care care nu au fost discutate in cadrul colocviului. Cel de-al cincisprezece-lea articol a declarat că "în prezent, nu suntem de acord cu privire la faptul ca corpul adevărat și Sângele [lui Cristos] sunt corporale prezente în pâinea și vinul". Articolele au fost discutate, revizuite, și semnat de catre teologii participanti și au fost acceptate de catre Philip I von Hesse ca o declarație de credință protestantă.

La 21 ianuarie 1530, împăratul Carol al V-lea a trimis de la Bologna niste scrisori prin intermediul carora isi facea cunoscuta intentia ca  o noua Dieta Imperial să se întâlnească în Augsburg, in data de 8 aprilie, cu scopul de a discuta și decide diverse probleme foarte importante pentru siguranta imperiului. Cu aceasta ocazie, imparatul i-a convocat pe prinții evanghelici din teritoriile libere ale Germaniei pentru asi explica convingerile lor religioase într-o încercare de a restabili unitatea religioasă și politică în Sfântul Imperiu Roman. Deși aceste scrisori au fost formulate într-un limbaj pacificator, invitatia la Dieta de la Augsburg a fost primita cu suspiciune de către printii protestanți. Philip de Hesse a ezitat să participe la Dieta, dar printul Elector al Saxoniei, care a primit si el invitatia de a participa la Dierta, le-a cerut lui  Martin Luther, Justus Jonas, Johannes von Bugenhagen și Philip Melanchton să se întâlnească în Torgau unde sa alcatuiasca un rezumat al credinței evanghelice lutherane, rezumat care să fie prezentat înaintea participantilor la Dieta de la Augsburg.

Acest rezumat a primit numele de "Articolele de la Torgau". La 3 aprilie, printul elector al Saxoniei și reformatorii au plecat de la Torgau și a ajuns la Coburg, la 23 aprilie. Reformatorul Martin Luther a fost nevoit sa ramana in Coburg deoarece el continua sa se afle sub Edictul de la Worms (1521), conform caruia era condamnat in calitate de eretic si oricine il intalnea il putea ucide fara a urma sa raspunda in fata legii. Grupul de evanghelici a ajuns la Augsburg in data de 2 mai 1530. In acest timp, Philip Melanchton, dat o forma finala Articolelor de la Torgau, forma pe care Martin Luther a aprobat-o la Coburg in 11 mai 1530.

La 23 iunie 1530, forma finală a textului a fost adoptat în prezența lui printul Elector al Saxoniei si a lui Philip de Hesse iar dupa citirea in fata celor prezenti, Mărturisirea a fost semnat de către intreaga delegatie a evanghelicilor. În timpul Dietei de la Augsburg, mai multe orase-stat din Germania si-au exprimat, de asemenea, acordul lor cu privire la aceasta mărturisire.

Împăratul Carol al V-lea a ordonat ca aceasta Marturisire de Credinta Evanghelica sa fie prezentata in cadrul sesiunii Dietei de la Augsburg din data de 24 iunie 1530. Cu aceasta ocazie, prinții evanghelici au cerut ca marturisirea lor să fie citita în public, insa imparatul a refuzat acesta cerere, facandu-se eforturi pentru a preveni citirea publică a documentului. Cu toate acestea, principii protestanti au declarat că nu vor lua parte la Dieta de la Augsburg daca nu li se va permite citirea publica a documentului. Pentru a evita ca marturisirea de credinta evanghelica sa fie citita in prezenta multor oameni, imparatul a hotarat ca aceasta sa fie prezentata intr-o capela micuta a Palatului Episcopal al orasului Augsburg, in loc ca acest lucru sa se faca in sala spatioasa in care se desfasurau sesiunile Dietei. La 25 iunie 1530, Marturisirea de Credinta Evanghelica a fost citita atat in limba latina cat si in limba germana de catre doi reprezentanti ai evanghelicilor, Christian Beyer si Gregor Brueeck.  Citirea documentului a durat aproximativ doua ore dupa care, cate o copie a marturisirii, in limba germana si in limba latina au fost oferite Imparatului Carol al V-lea. Dupa terminarea Dietei de la Augsburg, aceasta marturisire de credinta evanghelica a fost tiparita si facuta publica sub denumirea de „Marturisirea de Credinta de la Augsburg” sau „Confesiunea Augustana”.

In ciuda concluziilor neplacute cu care s-a terminat Dieta de la Augsburg, Martin Luther a considerat faptul ca proclamarea publica a Marturisirii de Credinta Evanghelica reprezenta un triumf de neegalat a cauzei Reformei. Martin Luther a inteles foarte bine ca este imposibila o reconciliere teologica intre cele doua Biserici dar continua sa spere in posibilitatea unei reconcilieri politice astfel incat evanghelicii sa isi poata manifesta liberi credinta in Cristos. Aceasta reconciliere politica nu se putea face insa prin compromiterea adevarului in nici unul dintre punctele sale. Potrivit lui Martin Luther, toata lumea crestina, deci inclusiv Papa, trebuie sa se subordoneze Cuvantului lui Dumnezeu care este regasit in Sfanta Scriptura.

Romano-catolicii au ramas incapatanati in a considera ca intreaga lume trebuie sa se supuna autoritatii Bisericii Romei si au sustinut ca Imparatul trebuie sa apere Biserica Romano-Catolica impotriva ereziilor evanghelicilor. Carol al V-lea trebuia sa sustina Biserica Romei deoarece jurase supunere Papei si, ca atate, el nu putea sa faca nici un fel de concesie lutheranilor. Exista voci care spun ca ar fi dorit sa faca astfel de concesii dar obligatia fata de Roma era covarsitoare. In ciuda unor convingeri romano-catolice profunde, Carol al V-lea era foarte constient de nevoia unei aliante politico-militare cu printii care devenisera evanghelici, imbratisand Reforma Protestanta. Din acest motiv, imparatul a ales sa foloseasca un ton bland si pacificator chiar si atunci cand a rostit amenintari la adresa printilor protestanti. Cu toate acestea, influenta reprezentantilor romano-catolici era atat de mare incat imparatul nu dorea o pace in afara autoritatii Papei de la Roma. La 3 iunie 1530, preotul personal al imparatului ii apunea acestuia ca nu exista nimic mai important pentru autoritatea imparatului decat rezolvarea problemelor existente in Germania. Intreaga crestinatate privea si astepta ca imparatul sa starpeasca erezia care infectase teritoriul german.

Toti romano-catolicii, inclusiv împăratul Carol al V-lea, au fost de părere că protestanții trebuie adusi înapoi la „staulul” papal. Totusi, metodele prin care intentionau sa faca acest lucru nu erau in consens. Unii romano-catolici au cerut o interventie militara imediata in timp ce altii au cerut sa li se lase timp protestantilor sa inteleaga erezia pe care o promoveaza. O parte dintre oamenii influenti ai Romei au decis sa abordeze cu tact „problema germana” si au sugerat ca trebuia actionat initial cu „linguseli si cadouri” la adresa liderilor evanghelici si doar daca aceasta tactica nu da roade sa se treaca la replesalii militare. Cu toate acestea, au existat teologi influenti care au sustinut necesitatea imediata a utilizarii fortei, printre care il amintim si pe Johannes von Eck care considera ca este de datoria lui sa il determine pe imparat sa lupte impotriva evanghelicilor. Exponentul principal insa a utilizarii fortei impotriva evanghelicilor a fost Johannes Cochlaeus care afirma necesitatea ca lutheranii sa fie pedepsiti urgent cu moartea pentru ereziile lor. Atat Johannes von Eck cat si Johannes Cochlaeus au deplans faptul ca imparatul Carol al V-lea nu a avut taria sa treaca imediat la oprimarea violenta a evanghelicilor. Incitati de reprezentantii papali, din ce in ce mai multi nobili catolici deveneau convinsi de necesitatea unei actiuni militare impotriva lutheranilor. Totusi, intelepciunea politica a lui Carol al V-lea a fost mai puternica decat convingerile romano-catolicilor si imparatul a considerat ca bunavointa este mai oportuna decat razboiul. Evanghelicii au salutat public aceasta decizie inteleapta a imparatului. Faptul ca evanghelicii nu au fost atat de vehementi impotriva romano-catolicilor, imparatul Carol al V-lea a gasit necesara o atitudine mai indulgenta primid sprijin in aceasta decizie si de la doi romano-catolici foarte importanti din Imperiu, mai precis Episcopul de Mainz si ducele Henry von Brunswick.

A doua zi dupa ce evanghelicii au cititi in public marturisirea de credinta (25 iunie 1530), imparatul Carol al V-lea a cerut teologilor romano-catolici sa analizeze documentul si sa delibereze cu privire la acesta. In data de 27 iunie, teologii romano-catolici au formulat un „responsum” intr-un limbaj concilian afirmand ca o parte din „Marturisirea de Credinta de la Augsburg” este in armonie cu invatatura Bisericii Romei. Ei au recomandat insa ca documentele evanghelice sa fie mai atent studiate si pentru aceasta au solicitat o copie a „Confesiunii Augustane”. In urma analizei documentelor evanghelice, romano-catolicii au cerut o serie de lamuriri suplimentare si au sugerat ca acest lucru sa se faca in regim de urgenta. Lutheranii au intuit cursa in care doreau sa ii atraga teologii Romei si au declara, la 10 iulie, ca „Marturisirea de Credinta de la Augsburg” expune principalele articolele pe care un crestin este necesar sa le creada ci nu enumera toate abuzurile de care se face vinovata Biserica Romano-Catolica, aspecte care aveau urgent nevoie sa fie refomate. Totusi, la 5 iulie 1530, imparatul Carol al V-lea a acceptat pozitia romano-catolicilor si a dar startul la ceea ce se numeste „Infirmarea Papala”, declarand faptul ca infirmarea marturisirii de credinta evanghelica reprezinta un verdict final si ca daca lutheranii vor refuza sa se conformze acestor decizii, imperiul va demara represalii in forta pentru a pune in aplicare Edictul de la Worms. Deciziei imparatului de a folosi vilenta impotriva evanghelicilor i s-a adaugat totusi o forma de compromis, decizandu-se ca in cazul in care un lutheran isi abandona credinta eretica, el sa fie iertat si reprimit in Biserica. Pentru imparat ramanea de preferat ca vilenta sa nu fie uzata ci evanghelicii sa renunte de buna voie la credinta lor cea reformata.

In mod cu totul paradoxal, deciziile lui Carol al V-lea au facut ca evanghelicii sa castige din ce in ce mai multa simpatie in randul germanilor, conflictul dintre teologii romano-catolici si cei lutherani devenind din ce in ce mai intens. In consecinta, imparatul le-a cerut romano-catolicilor sa pregateasca un document care sa infirme „Marturisirea de Credinta de la Augusburg”, un document care insa sa fie redactat in termeni convingatori, moderati si seriosi astfel incat lutheranii sa fie indemnati sa se intoarca la calea cea buna si sa renunte la erorile sustinute acum. Tot odata a cerut sa existe si severitate astfel incat si printii evanghelici sa fie intorsi de la credinta lor si sa li se distruga speranta in mantuire daca vor continua sa ramana lutherani. Totusi, teologii romano-catolici au ignorat cererea imparatului si, condusi de furie, au elaborat un pamflet foarte violent la adresa lutheranilor insinuand ca exista o discrepanta enorma intre ceea ce predicatorii evanghelici credeau si ceea ce ei invatau pe oameni.

Infirmarea Marturisirii de Credinta de la Augusburg pregatita de Johannes von Eck a fost gata, oficial, la 8 iulie 1530 si a fost prezentata Imparatului Carol al V-lea pe data de 13 sau 13 iulie. Traducerea in limba germana a fost realizata ulterior de catre Leonhard von Eck. Documentul a fost completat cu diverse erezii anabaptiste care i-au fost imputate lui Martin Luther si a adeptilor sai. Surprinzator, documentul lung si greoi l-a obosit pe Carol al V-lea care a cerut reintoarcerea lui la analiza si refacerea acestuia. Foarte multe dintre acuzatiile aduse impotriva evanghelicilor, acuzatii care erau evident unele total nefondate, au fost inlaturate si acuzatiile aduse impotriva lui Martin Luther au fost complet retrase. Exista afirmatii ale vremii respective ca aproximativ o treime din „Infirmare” a fost retrasa si, astfel, noul document a fost unul mult mai moderat fata de primul. Cu toate acestea „Infirmarea” a continuat sa fie una defaimatoare si sa caute sa ii puna pe evanghelici in conflict cu imparatul.

Pana la 30 iulie, „Infirmarea” a avut parte de nu mai putin de patru revizuiri si la data de 1 august ea a fost prezentata episcopilor si printilor romano-catolici pentru a afla opinia acestora. S-a ajuns la concluzia ca mai exista o serie de pasaje ofesatoare si printii romano-catolici au opinat ca acestea trebuiau eliminate. Astfel, a fost necesara o a cincea revizuire inainte ca „Infirmarea” sa ajunga in fata imparatului Carol al V-lea. In data de 3 August 1530, in aceeasi sala in care a fost citita Marturisirea de Credinta de la Augsburg, „Augustanae Confessionis Responsio” a fost citita imparatului Carol al V-lea de catre Alexander Schweiss. Protestantii au denumit acest document „Confutatio Pontificia”. „Augustanae Confessionis Responsio” sau document „Confutatio Pontificia” nu a fost niciodata publicata si nici o copie nu a fost trimisa lutheranilor. Ceea ce a fost publicat a fost doar o sinteza a „Augustanae Confessionis Responsio” redactata de catre Johann Cochlaeus.

Evanghelicii lutherani au declarat „Augustanae Confessionis Responsio” ca fiind o „improvizatie mizerabila” dar au pastrat un ton moderat si au omis defaimarile personale. Philipp Melanchthon a declarat-o ca fiind plina de „copilarii si prostii”. Batjocura la adresa  „Augustanae Confessionis Responsio” a crescut pe masura ce romano-catolicii refuzau sa faca public documentul, acest comportament fiind considerat ca fiind datorat unei constiinte vinovate si unui sentiment de rusine cu privire la cele scrise in document. Martin Luther considera ca romano-catolicii nu au puterea de a indura criticile si raspunsurile teologice deaceea refuzau sa publice „Infirmarea”. Luther spunea „slava Domnului ca si o femeie, un copil, un laic si un tarant sunt acum capabili sa respinga cu argumente bune luate din Sfanta Scriptura, Cuvantul Adevarului” si considera ca acesta este motivul pentru care nu li se livra o copie lutheranilor.

Partea pozitiva pe care  „Augustanae Confessionis Responsio” a fost aceea ca i-a determinat pe evanghelici sa redacteze un an mai tarziu, prin Philipp Melanchthon, o dezvoltare mai amanuntita a „Marturisirii de Credinta de la Augsbug”, document care a primit numele de „Apologia Marturisirii de Credinta de la Augsburg”.

Dupa Dieta de la Augsburg, separarea dintre Biserica Evanghelica si Biserica Romano-Catolica a devenit una fara sorti de impacare deoarece orice reconciliere teologica intre reformatori si sustinatorii Bisericii Romei era utopica. Era deja cat se poate de evident ca o impacare eclesiastica era imposibila si, in consecinta, unica solutie pentru pacea Imperiului era o solutionare politica a aceste crize spirituale. Astfel, in anul 1532 a fost incheiata „Pacea de la Nuremberg”, o pace care nu a reusit sa vindece absolut deloc ranile deschise.

După Dieta de la Speyer din anul 1529, viitorul arăta foarte întunecat pentru evanghelici. Liga Schmalkaldica a fost înființată oficial in data de 27 februarie 1531 de catre Philip de Hesse și Frederick I, Printul Elector al Saxoniei, cei mai puternici doi conducători protestanți ai momentului respectiv. Fiind la origini o alianță defensivă religiosa, membrii s-au angajat reciproc să-și apere teritoriile evanghelice daca aceastea ar urma sa fie atacate de catre Carol al V-lea. La insistența lui Frederick I, Printul Elector al Saxoniei, s-a infiintat „Liga Schmalkaldica” care s-a fundamentat teologic pe „Marturisirea de Credinta de a Augsburg” (Confesiunea Augustana). Aceasta decizie a dus la consolidarea luteranismului în Germania prin excluderea zwinglianismului care a avut o serie de  aderenți până în acel moment. “Liga Schmalkaldica” s-a dezvoltat rapid oferind protectie si o serie de avantaje economice orcarui teritoriu german care alegea sa se rupa de Biserica Catolică. În decembrie 1535, Liga Schmalkaldica a admis in randurile ei teritorii precum Anhalt Württemberg, Pomerania, precum și orașele libere precum Augsburg, Frankfurt pe Main și Kempten.

In data de 4 iunie 1536, papa Paul al III-lea a emis un document de convocare a unui consiliu care urma să se țină în Mantua, Italia în luna mai a anului 1537. Scopul acestui consiliului a fost de a restabili pacea Bisericii, prin înlăturarea ereziilor protestante. Papa i-a declarat pe luteranii ca fiind eretici și-a condamnat să apară în fața unui consiliului cu scopul fie de a renunță la credința lor fie să fie pedeapsiți pentru erezie. Pentru a fi gata pentru acest consiliu, dacă luteranii se decideau să participe, prințul elector Frederick de Saxonia, instruit de către Martin Luther, a pregătit o serie de articole pe care luteranii să le poată prezenta consiliului. Prințul elector era convins că luteranii trebuie să stea înaintea consiliului uniți într-un acord doctrinar complet, astfel ca împăratul și papa să nu poată să ii scindeze și astfel să distrugă „Liga din Schmalkalden”. În plus, era necesar să se meargă mai departe decât a făcut-o „Mărturisirea de Credinta de la Augsburg” în urmă ci șase ani. Martin Luther a considerat că Mărturisirea de Credinta de la Augsburg devenise un document prea puțin ferm pentru siguranța doctrinelor lutherane. Au fost necesare aproximativ două săptămâni pentru a finaliza în întregime acest document. În timpul în care lucra la „Articolele de la Schmalkalden” starea lui de sănătatea lui Martin Luther a cunoscut un moment critic suferind, se pare, un atac de cord. În urma acestui eveniment Martin Luther nu a mai putut să mai scrie personal și, astfel, ultima parte a documentului a fost dictat de către reformator. La 28 decembrie, la cererea prințului elector, documentul întocmit de către Martin Luther a fost revizuit de către teologii din Wittenberg. Articolele au fost aprobat de către toți teologii lutherani cu doar câteva modificări neînsemnate. Martin Luther împreună cu alți șapte teologi au semnat acest document cu rezerva că, daca Evanghelia permite, i s-ar putea lăsa Papei autoritatea asupra episcopilor doar ca un drept uman al acestia. Această concesie se făcea exclusiv de dragul păcii și al unitații Bisericii.

În luna februarie, cu aproximativ trei luni înaintea debutului consiliului de la Mantua, liderii evanghelic au organizat, la inițiativa prințului elector, o întâlnire în orașul Schmalkalden. Scopul acestei întălniri era discutarea si adoptarea articolelor scrise de Martin Luther. Reformatorul s-a deplasat și el la Schmalkalden dar nu a putut să participe la sedință deoarece a fost împiedicat de boală. Deși nu în mod public, „Articolele de la Schmalkalden” au fost semnate de către  patru zeci și patru dintre cei prezenți. Cinci dintre delegați, proveniți toți din sudul Germaniei nu a semnat articole, cel mai probabil pentru că, sub influenta calvinismului, nu au acceptat articol despre Sfanta Impartasanie.

Din pacate, starea de sanatate a reformatorului Martin Luther s-a deteriorat din ce in ce mai mult. Sufera de vertij, lesin si de o cataracta la ochi. Datorita eforturilor depuse pentru inaintarea Reformei Protestante si pentru apararea credintei evanghelice, Martin Luther ajunge sa sufere de afectiuni ale rinichilor, vezicii urinare si artrita. Incepand din anul 1544 este doborat de o angina. Cu toate acestea, Martin Luther continua sa predice de trei ori pe saptamana. Spre sfarsitul anului 1545, Martin Luther porneste intr-o calatorie la Mansfeld. Martin Luther acuza, cu aceasta ocazie, niste dureri puternice in piept. Sufera un accident vascular cerebral si, la foarte curt timp dupa acesta, la 18 februarie 1546, la Eisleben, chiar in orasul in care s-a nascut, Martin Luther trece la cele vesnice spunad ultimile sale cuvinte: „Wir sind bettler. Hoc est verum” (toti suntem cersetori, acesta este adevarul).

In cadrul unor ceremonii solemne, trupul lui Martin Luther a fost dus \si inhumat in Biserica din Castelul Wittenberg, chiar sub amvonul de la care reformatorul si-a predicat invatatura evanghelica. Funerariile au fost oficiate de catre Johannes von  Bugenhagen și Philipp Melanchthon. Trebuie sa remarcam faptul ca, la doar un an distanta, in 1547, atunci cand trupele imperiului amenintau Wittenbergul, imparatul Carol al V-lea a dat o porunca speciala soldatilor ca, in cazul unui asalt, mormantul reformatorului Martin Luther sa nu fie sub nici o forma profanat ci sa fie lasat intact.

        Un articol de Sorin H. Trifa