De la Martin Luther la Biserica LutheranĂ CONFESIONALĂ

Începând din 1535, Francisc I, regele Franței, în timp ce persecuta in mod violent pe protestanți din propriai tara, in mod paradoxal, a hotarat sa ii sprijine pe prinții evanghelici germani în lupta acestora împotriva lui Carol al V-lea (sau Quintul), Imparatul Sfântului Împeriu Roman. Acest sprijin tactic s-a încheiat insa în anul 1544 cu unei intelegeri prin care prin Francisc I se angaja să oprească susținerea Ligii de la Smalkald. Ca urmare a păcii cu Franța, împăratul Carol al V-lea a reusit sa semneze un armistițiu si cu Imperiul Otoman, lucru care a dus la eliberarea unei mari resurse militate pe care Carol al V-lea intentiona sa o foloseasca intr-un atac decisiv impotriva printilor evanghelici.

În anul 1538, Liga Schmalkaldica s-a aliat cu Regatul Danemarcei, teritoriu care a adoptat Reforma Protestanta. Un an mai tarziun, in 1539, Joachim II Hector, printul elector din Brandenburg, a trecut de partea Ligii. Acelasi lucru l-a facut, in anul 1545, si Frederick III, printul elector din Palatinat. In astfel de conditii, Liga Schmalkaldica a reusit sa beneficieze de aproximativ 12 mii de soldati pentru asigurarea protectiei comune.

Membrii Ligii au fost de acord să ofere 10.000 de infanteristi și 2.000 de cavaleri pentru protecția lor reciprocă. Timp de cincisprezece ani printii evanghlici au avut parte de liniste deoarece Carol al V-lea a fost prins intre războaiele cu Franța și cu Imperiul Otoman. După 1545 insa, Carol al V-lea a reusit sa incheie o incetare a conflictelor atat cu Franta cat si cu Imperiul Otoman. Drept consecinta, intre anii 1546-1547 Carol al V-lea a trecut la ofensiva impotriva printrilor evanghelici, conflict cunoscut sub numele de Războiul Schmalkaldic.

Deși forțele militare detinute de catre Liga Schmalkaldica erau superioare, liderii săi s-au dovedit neinspirati din punct de vedere militat si au fost in imposibilitatea de a obtine o victorie definitivă impotriva trupelor imperiale, acest lucru in ciuda faptului ca că Papa Paul al III-a si-a retras sprijinul militar oferit lui Carol al V-lea. La 24 aprilie 1547, a avut loc celebra bătălie de la Mühlberg, in urma caruia mai multi printi evanghelici au fost capturati de fortele imperiale. Philipp de Hesse a încercat să negocieze eliberarea acestora dar împăratul Carol al V-lea a refuzat orice intelegere cu evanghelicii. In ciuda victoriei repurtate de catre Carol al V-lea , doua orase protestante au continuat să reziste. Cu aceasta ocazie, mai multi teologi importanti ai Reformei Protestante, cum ar fi Martin Bucer, s-au refugiat în Anglia sau Elvetia, de unde au influențat în mod direct Reforma Protestanta din aceste teritorii.

In anul 1548, desi in pozitie de victorios, Carol al V-lea a fost deacord sa semneze un armistitiu cu Liga Schmalkaldica, eveniment cunoscut sub numele de armistitiul de la Augsburg. Cu toate acestea, conflctul nu a fost stins si urmatorii patru ani au fost caracterizati de ciocniri intre cele doua armate. In anul 1552, printii evanghelici reusesc o victorie suprinzatoare in fata fortelor imperiale si, cu aceasta ocazie, obosit dupa treizeci de ani de razboi neintrerupt, Carol al V-lea accepta sa incheie Pacea de la Passau si sa acorde unele libertati si privilegii lutheranilor. Trei ani mai tarziu, la 25 septembrie 1555 avea sa se incheie Pacea de la Augsburg, eveniment care a oficializat finalizarea conflictului dintre printii evanghelici si Carol al V-lea. Credinta evanghelica a fost recunoscuta oficial in Imperiu.

Pacea de la Augsburg a adoptat, pe langa alte aspecte, trei mari principii istorice. Vorbim in primul rand despre principiu “cuius regio, eius religio”. Acesta stabilea faptul ca printul unui teritoriu era cel care impunea credinta pe care urma sa o adopte toti locuitorii. Astfel, daca un teritoriu era stapanit de un print romano-catolic, teritoriu urma sa fie romano-catolic iar daca teritoriu era stapanit de un print evanghelic, teritoriu urma sa fie unul evanghelic. Acei cetateni care nu se puteau conforma acestui principiu erau liberi sa se mute in acel teritoriu in care isi puteau trai valorile religioase. Acest principiu a fost prima forma, primitiva ce-i drept, de libertate religioasa din lume. Un al doilea principiu valoros afirma faptul ca daca un print al unui teritoriu decidea sa isi schibe credinta, supusii sai nu erau obligati sa faca acest lucru. Cel de-al treilea principiu permitea existenta unor orase libere mixte din punct de vedere al credintei, acolo unde romano-catolicii si evanghelicii traiau in armonie sociala inca de la debutul Reformei Protestante. Aceste trei principii au reprezentat prima forma, primitiva ce-i drept, de libertate religioasa din lume.

Dupa moartea lui Martin Luther (1546) si cea a lui Philipo Melanchthon (1560), Biserica Evanghelica Lutherana s-a confruntat cu Razboiul Schmalkaldic dar si cu o serie de puternice controverse teologice izbucnite in special intre gnesio-lutherani, lutheranii conservatori sau ortodoxi, si cripto-calvinisti, lutheranii philipisti adepti ai alterarii pe care Phillip Melanchthon a adus-o la Confesiunea Augustana in anul 1540. Pentru a raspunde acestor controverse, gnesio-lutheranii, sau lutheranii conservatori, au scris ceea ce cunostem astazi sub numele de Formula Concordului (1577) iar trei ani mai tarziu, in anul 1580 au format o colectie de marturisiri de credinta evanghelice lutherane conservatoare, colectie care a primit numele de Cartea Concordului. Aceasta cuprinde documente fundamentale pentru dogmatica si inchinarea Bisericilor Evanghelice Lutherane, si anume: Crezul Apostolic, Crezul de la Niceea, Crezul Athanasian, Micul Catehism al lui Martin Luther (1519), Catehismul Mare al lui Martin Luther (1519), Marturisirea de Credinta de la Augsburg (1530), Apologia Marturisirii de Credinta de la Augsburg (1531), Articolele de la Schmalkalden (1537) si Formula Concordului (1577).

Teologia evanghelica lutherana s-a conturat din ce in ce mai bine in urma conflictului care a existat intre Biserica Romano-Catolica si Biserica Evanghelica Lutherana. In carul acestul conflict teologica, Johann Gerhard, al carui nepot a fost Johannes Andreas Quenstedt, a fost unul dintre cei mai reputati teologi evanghelici lutherani alaturi de Abraham Calovius, Martin Chemnitz, Aegidius Hunnius, Leonhard Hutter, Nicolaus Hunnius, Jesper Brochmand, Solomon Glassius, Johann Hülsemann, Johann Conrad Dannhauer, Valerius Herberger, Johann Friedrich König, Johann Wilhelm Baier si, printre cei mai importanti, Johannes Andreas Quenstedt. Aceasta perioada prolifica pentru teologia evanghelica lutherana, desfasurata intre anii 1600-1685, a primit denumirea de „marea ortodoxie lutherana”, asta pentru a se deosebi de perioada care a urmat, cuprinsa intre anii 1685-1730, care a primit denumirea de „ortodoxia lutherana tarzie” si care a fost caracterizata de o crestere a influentei a rationalismului si a pietismului, miscare care afirma faptul ca adevarata spiritualitate nu consta intr-un set de doctrine sau analize teologice moarte ci intr-o viata de inchinare activa si intr-o relatie personala, vie, cu Dumnezeu. Cei mai reputati teologi evanghelici lutherani care au activat in aceasta perioada sunt Heinrich Müller, Christian Scriver, David Hollatz si Valentin Ernst Loscher, toti acestia luand parte la controversa care a implicat ortodoxia lutherana si miscarea pietista. In urma acestor controverse, ortodoxia lutherana a ramas intr-un perpetuu conflict cu miscarea pietista din cadrul Bisericilor Evanghelice Lutherane. Ortodoxia lutherana a sustinut necontenit nevoia de pietate in Biserica Evanghelica Lutherana insa nu trebuie sa confundam pietatea cu viziuneile miscarii pietiste.

Deși existența lor laica a fost asigurată, Bisericile Luterane din Germania, au ajuns foarte curand în criză. O serie de controverse teologice au izbucnit chiar în timpul vietii lui Martin Luther. Cele mai multe dintre controverse se refereau la subiecte in care Martin Luther și colegul său Philip Melanchthon nu erau de acord sau nu aveau opinii teologice clare. Cele două facțiuni implicate în aceste dezbateri au fost „philipistii”, sau urmașii lui Melanchthon, și „gnesio-luteranii” sau lutherani conservatori, condusi de catre Matthias Flacius Illyricus, un teolog puternic și lipsit de compromisuri, care i-a acuzat pe philipistii de "sinergism". Sinergismul reprezinta ideea că oamenii ar coopera cu Dumnezeu în mântuirea lor. Matthias Flacius Illyricus impreuna gnesio-luteranii, au văzut în înțelegerea de către philipistii a Cinei Domnului o puternica influența din partea calvinismului care nega prezența reală a lui Cristos in Sacramente si sustinea doar o prezenta spirituală.

Cu ajutorul teologilor Jakob Andreae și Martin Chemnitz, gnesio-luteranii, în special cei din regiunea Saxonia, au cerut unui grup de teologi luterani să elaboreze un document intitulat „Formula Concordiei” între anii 1576-1577. Acest document a fost aprobat de către liderii politici și religioși germani lutherani, si acesta a devenit, împreună cu cele trei Crezurile Ecumenice ale Bisericii Primare (Crezul Apostolic, Crezul de la Niceea si Crezul Athanasian), Mărturisirea de la Augsburg, Apologia Mărturisirii de la Augsburg, Articolele de la Schmalkalden, și Micul si Marele Catehism, ceea ce Biserica Evanghelica numeste „Cartea Concordiei”, sumarizarea teologica a crezurilor Bisericii Evanghelice începand din anul 1580. „Cartea Concordiei” a întruchipat identitatea confesională a luteranismul german. "Identitatea lutherana" a cuprins nu numai teologia evanghelica, ci, de asemenea, liturghia, muzica, dreptul canonic și pietatea. Acest proces de formare a identității început in secolul al XVI-lea estecunoscut sub numele de „confesionalizarea lutherana”.

Perioada dintre a doua jumatate a secolului al XVI-lea si până în secolul al XVII-lea, lutheranismul a fost caracterizate de ceea se numeste „ortodoxia teologica”, manifestat printr-un creștinism mai intelectualizat si de „miscarea pietista” in cadrul careia, unii teologi lutherani au susținut că creștinismul nu era atât de mult un sistem de doctrină ci, mai degraba, un ghid pentru o viață creștină practică.

Începand cu jumatatea secolului al XVI-lea, ideile lutherane au inaintat spre Tarile Scandinave, spre Boemia, Polonia, Ungaria și Transilvania. Deși au fost bine primite de către cler și laici deopotrivă, datorita lipsei de sprijin din partea autoritatilor civile, in multe dintre aceste regiuni a fost împiedicata formarea de noi Biserici, exceptie facand tarile nordice. În cele din urmă, o buna parte dintre proaspetele parohii luterane din aceste zone a cedat si au revenit in sanul Bisericii Romano-Catolice in urma contra-reformei. Cu toate acestea, Bisericile Evanghelice nu au disparut din respectivele regiuni ci au format parohii puternice care au influentat viata social-spirituala a comunitatilor in cadrul carora au activat, cum ar fi influenta sasilor evanghelici asupra sudului Transilvaniei.

Micii comercianti și studenții germani au dus ideile lutherane in Scandinavia, care a fost, in cea mai mare parte a timpului, unita sub dominatia daneză. Un conflict izbucnit între rege danez și nobilimea suedeză, în al doilea deceniu al secolului al XVI-lea, a dus la ridicarea pe scena istoriei a lui Gustav Eriksson Vasa, care a asigurat independența Suediei și a fost ales, în cele din urmă, rege al Suediei și al Finlandei. La porunca lui, Dieta de la Västerås din anul 1527 a eliminat imunitatea clerului fata de instanțele civile, și a declarat că numai Cuvântul lui Dumnezeu trebui să fie predicat de catre Biserica. Gustav Vasaa a sustinut numirea a trei episcopi lutherani. Reforma Lutherana in Finlanda a fost, in mare, opera lui Mihail Agricola, un fost student al Universitatii din Wittenberg și, mai tarziu, Episcop de Abo.

Incepand din secolul al XVII-lea, luteranii au înființat mici parohii in America de Nord, acestea fiind caracterizate atât de confesionalismul lutheran ortodox cat si de pietism. Primul mare val de imigranți lutherani au sosit în pe continetul Nord American in anul 1740, si au fondat așezări in New York, Carolina și Pennsylvania. Henry Melchior Muhlenberg, un pastor imigrant german, a înființat numeroase parohii luterane și mai multe școli mai ales în regiunea Pennsylvania. În secolul al XIX-lea, luterani scandinavi s-a stabilit in zona de centru a Americii, formand sinoade lutherane care au urmat formele vieții bisericești din țările lor de origine.

La fel ca toate bisericile protestante, Bisericile Evanghelice Lutherane din Europa și America de Nord au depus, in decursul secolului al 19-lea eforturi pentru a evangheliza popoarele din Africa și Asia. Misiuni au fost efectuate si pe parcursul secolul al XVIII-lea, dar acestea au fost lipsite de organizare, eficienta și entuziasmul care le-au caracterizat in timpul secolului al XIX-lea. Acest angajament misionar fara precedent si-a găsit expresia în creareade numeroase societati misionare, cum ar fi cele de la Berlin (1824), Danemarca (1821) și Leipzig (1836). Misionari luterani s-au concentrat pe Indiile de Est, Noua Guinee și Africa de Sud-Vest (acum regiunea Namibia). În urma acestor activitati misionare, noi Biserici Evanghelice Luterane s-au format în toate părțile lumii. Pe la mijlocul secolului XX,multe dintre aceste biserici au arătat o vitalitateși o creștere, care părea să fi dispărutdin Bisericile Evanghelice Luterane tradiționale din Europa.

Bisericile Lutherane au continuat lucrarea de evanghelizare în Africa și Asia. Deasemenea, Bisericile Evanghelice Luterane din Europa, în secolul al XIX-lea, s-au implicat si în ceea s-a numit"misiunea internă”, un mare efortde a rezolva nevoile fizice și spirituale ale celor săraci și asupriți, mai ales cei care au fost marginalizat de către revoluția industrială. Johann Hinrich Wichern (1808-1881) s-a remarcat prin implicarea lui in acest tip de lucrare în Germania.