ce credem despre Justificarea prin credință

Sfânta Scriptură ne vorbește despre un om numit Saul care a fost ”atât de plin de râvnă pentru Dumnezeu” fiind educat să cunoască ”cu de-amănuntul Legea” (Fapte 22:3). Pe toți aceia care deveneau Creștini, pe toți aceia care deveneau ucenici ai lui Cristos și urmau Evanghelia Sa, acest Saul îi persecuta cu o violență și cu o râvnă ieșită din comun după cum el însuși ne spune: ”am prigonit până la moarte această Cale, am legat și am pus în temniță bărbați și femei” (Fapte 22:4). Într-o bună zi, acest Saul s-a hotărât să meargă la Damasc pentru ai persecuta pe creștinii din acel oraș. Pe drum însă, la doar câțiva kilometrii de destinație, Saul avea să se fie confruntat în mod direct de însuși Domnul nostru, Isus Cristos. Sfânta Scriptură ne spune faptul că o lumină puternică a strălucit în jurul prigonitorului iar acesta a fost doborât la pământ. Acest eveniment l-a marcat mult mai mult decât emoțiile tânărului fariseu. În următoarele săptămâni și chiar luni, Dumnezeu l-a transformat pe Saul care a devenit Sfântul Apostol Paul, una dintre cele mai importante personale ale religiei creștine după Mântuitorul nostru Isus Cristos. Acest om a fost doborât de către Dumnezeu pentru ca mai apoi să fie ridicat prin Evanghelia harului.

Viața Sfântului Apostol Paul a fost și poate să fie subiectul multor filme sau programe de televiziune. În copilăria sa, el a cunoscut foarte bine Legea lui Dumnezeu. El însuși afirmă faptul că ”eram mai înaintat în religia iudeilor decât mulți din neamul meu [...] eram însuflețit de o râvnă nespus de mare pentru datinile strămoșești” (Galateni 1:14). În mod aparent, acesta nu s-a confruntat însă cu Evanghelia lui Isus Cristos fiind educat în mod strict cu privire la Lege și la ascultarea de aceasta. Din acest motiv, confruntarea directă cu Isus Cristos este considerată o reeducare a tânărului fariseu. Condus de către Cristos însuși, Sfântul Apostol Paul a pătruns într-o înțelegere a dragostei și milei lui Dumnezeu pentru omul păcătos, mai precis cu harul pe care Dumnezeu, în Cristos, îl oferă gratuit omului păcătos. Prin acest har, Sfântul Apostol Paul nu a fost doar reeducat ci a fost și împuternicit ca sub puterea Duhului Sfânt să devină cel mai cunoscut misionar din istoria creștinismului, proclamând harul lui Dumnezeu neamurilor: ”omul nu este socotit neprihănit prin faptele Legii, ci numai prin credința în Isus Cristos, am crezut și noi în Cristos Isus, ca să fim socotiți neprihăniți prin credință în Cristos, iar nu prin faptele Legii; pentru că nimeni nu va fi socotit neprihănit prin faptele Legii” (Galateni 2:16). Pe drumul dintre Ierusalim și Damasc, un om a fost zdrobit, psihic, fizic și intelectual, dar nu a fost lăsat în mizerie ci a fost ridicat prin Evanghelia harului lui Dumnezeu primind un nume nou pentru un om nou.

Dumnezeu nu se schimbă niciodată, în Dumnezeu nu există schimbare iar chemarea aceasta a harului adresată oamenilor nu se schimbă niciodată. Prin Duhul Sfânt, Isus Cristos continuă și astăzi să confrunte pe oameni prin Cuvântul Său cel sfânt și viu. Oameni de pretutindeni, asemenea Sfântului Apostol Paul, sunt reînviați prin Evanghelia lui Cristos care ne spune că ”suntem socotiți neprihăniți, prin credință, avem pace cu Dumnezeu, prin Domnul nostru Isus Cristos” (Romani 5:1). Este foarte important faptul că oameni din fiecare națiune, din fiecare etnie sau rasă, aud avertizarea Legii lui Dumnezeu, că prin propriile eforturi, nici un om nu poate să fie justificat înaintea lui Dumnezeu și să obțină astfel mântuirea după cum Sfânta Scriptură ne spune: ”nimeni nu va fi socotit neprihănit înaintea Lui prin faptele Legii” (Romani 3:20). În același timp, oameni din fiecare națiune, din fiecare etnie sau rasă, sunt ridicați de către Evanghelia lui Cristos, vestea cea bună a lui Cristos, care ne spune că ”nimeni nu va fi socotit neprihănit prin faptele Legii” ci suntem ”socotiți neprihăniți prin credință în Cristos” (Galateni 2:16). Această justificare a omului se bazează exclusiv pe faptele lui Isus Cristos, pe ascultarea Sa de Lege și pe moartea lui ispășitoare pe cruce. Nu există și nici nu va exista nici o teorie filozofică, psihologică, educațională sau de altă natură care să îl poată face pe om să stea în mod inocent înaintea lui Dumnezeu la judecata finală. Toți cei care vor să cunoască adevărul lui Dumnezeu și să fie salvați de El, trebuie să știe faptul că justificarea omului, mântuirea omului este exclusiv prin har.

Imaginați-vă faptul că suntem salvați prin ceea ce facem, prin faptele noastre de ascultare față de Dumnezeu. Acest lucru ne va duce negreșit în ceea mai periculoasă decepție și depresie în care ne conduce diavolul. Este cu atât mai grav cu cât consecințele sunt unele veșnice. Tocmai împotriva acestei autojustificări false vorbește Sfântul Apostol Paul în Epistolele adresate creștinilor din Roma și din regiunea Galatia. Din toate scrierile Sfântului Apostol Paul reiese evident faptul că mântuirea nu este prin faptele omului, deoarece, Apostolul ne spune faptul că ”toți au păcătuit și sunt lipsiți de slava lui Dumnezeu” (Romani 3:23). Pentru a ne auto-justifica, noi trebuie să trăim o viață perfectă, o viață de ascultare fără greșeală, o viață în care să împlinim fiecare mic și neînsemnat amănunt al Legii. Sfântul Apostol Paul ne spune însă că un astfel de lucru este absolut imposibil deoarece ”toți au păcătuit și sunt lipsiți de slava lui Dumnezeu” (Romani 3:23), iar mai apoi ne spune faptul că ”plata păcatului este moartea” (Romani 6:23). Prin încercările noastre de a ne autojustifica noi nu facem altceva decât să ne adâncim în mocirla păcatului, deoarece Legea ”a venit pentru ca să se înmulțească greșeala” (Romani 5:20). Atunci când primim la Lege, noi descoperim în modul cel mai clar cât de păcătoși suntem înaintea lui Dumnezeu. De aceea, Legea ne servește drept oglindă. Privind la ea, noi vedem deslușit păcatele noastre și depravarea noastră. Acest lucru ne forțează să admitem faptul că soluția pentru mântuirea noastră nu se găsește în noi ci trebuie să se afle undeva în afara noastră. De aceea, admitem faptul că Legea lui Dumnezeu este indispensabilă mântuirii omului, deoarece ea folosește scopului lui Dumnezeu în această direcție.

Pe scurt, prima parte a doctrinei luterane despre justificare ne spune un adevăr greu de acceptat de către om, poate unul dintre cele mai dificil de acceptat învățături ale Sfintei Scripturi, anume faptul că omul este complet mort în păcat, complet nedoritor și neputincios să îl caute pe Dumnezeu și să colaboreze într-un fel cu Acesta în mântuire. Cu alte cuvinte, omul nu face absolut nimic pentru justificare ci aceasta este în mod unic opera lui Dumnezeu. Dumnezeu nu găsește nimic de justificat în nici un om. Nici un om nu se poate autojustifica, de aceea mântuirea este decizia unilaterală a lui Dumnezeu, decizie care nu se bazează pe nimic existent în om nici la momentul respectiv și nici în viitor.

Acum, dacă noi nu suntem salvați prin efortul nostru, atunci pe ce se bazează justificarea? Așa cum am afirmat deja, justificarea se bazează strict pe harul lui Dumnezeu, adică pe faptul că Dumnezeu ne oferă în mod gratuit iertarea păcatelor în Cristos. Foarte puține lucruri sunt descrise atât de clar în Sfintele Scripturi. Toată istoria umanității, de la primul verset din cartea Genezei și până la ultimul verset din cartea Apocalipsei reprezintă, de fapt, istoria adevărată a păcatului și a harului lui Dumnezeu. Acest lucru devine foarte atunci când Dumnezeu ii face chemarea Sfântului Patriarh Avraam, spunându-i acestuia: ”ieși din țara ta, din rudenia ta și din casa tatălui tău și vino în țara pe care ți-o voi arăta” (Geneza 12:1). Până la acest moment, în prima carte a Sfintelor Scripturi citim despre modul perfect în care Dumnezeu a creat lumea și omul. Citim apoi cum omul a ales prin propria decizie de a nu asculta de Dumnezeu ci a ascultat de cuvintele diavolului, căzând astfel în păcat. Omul păcătos a fost alungat din pacea Grădinii Edenului. Mai apoi, Cain l-a ucis pe fratele său Abel iar omenirea a urmat abruptul drum al păcatului până acolo încât ”Domnul a văzut că răutatea omului era mare pe pământ și că toate întocmirile gândurilor din inima lui erau îndreptate în fiecare zi numai spre rău” (Geneza 6:5). Pedeapsa pentru acești oameni a venit prin apele potopului. Totuși, și după potop, omul, nu după mult timp a revenit la faptele lui păcătoase și au construit un turn pentru ca să poată să evite pedeapsa lui Dumnezeu. Începând cu Geneza 12, vedem faptul că Dumnezeu in harul lui, a ales dintre toți oamenii păcătoși, pe Avraam pe care să îl facă tatăl unei națiuni prin care să își reverse harul Său salvator. Noul Testament continuă această istorie a Vechiului Testament arătând modul în care harul lui Dumnezeu a atins apogeul în Isus Cristos, harul încarnat într-o lume moartă complet în păcat. În Isus Cristos, s-a găsit plinătatea harului lui Dumnezeu revelat omenirii păcătoase. Totul în har, nimic în noi!

Dumnezeu ne-a văzut într-un mod atât de special încât, doar din proprie inițiativă și plăcere, l-a trimis pe Isus Cristos, singurul Său Fiu, să ia locul omului, să asculte și să împlinească Legea în mod în locul nostru iar mai apoi să devină adevărata jertfă pentru fiecare dintre păcatele noastre. Isus Cristos este remediul divin pentru situația omenirii. În viața perfectă de ascultare, în suferințele îndurate datorită faptului că a purtat păcatele noastre, datorită faptului că a fost crucificat și ucis pentru păcatele noastre, El a făcut astfel încât noi să putem să mergem în prezența lui Dumnezeu Tatăl. Astfel, prin Isus Cristos, Dumnezeu, fără aportul vreunui om, a rezolvat problema păcatului.

Dar cine este acest Isus Cristos, Fiul lui Dumnezeu? Această întrebare nu este nici pe departe una simplă, ci este una cu adevărat crucială deoarece răspunsul este acela care ne arată Mântuitorul pe care noi îl căutăm. Isus Cristos însuși a pus această întrebare deosebit de importantă atunci când și-a întrebat ucenicii: "cine zic oamenii că sunt Eu, Fiul omului?" (Matei 16:13) iar mai apoi "dar voi, le-a zis El, cine ziceți că sunt?" (Matei 16:15). Răspunsul dat de către Sfântul Apostol Petru, dat în numele tuturor ucenicilor, a devenit răspunsul cel mai bun și cel mai plăcut Domnului cu privire la Isus: ”Tu ești Cristosul, Fiul Dumnezeului celui Viu!" (Matei 16:16). Răspunsul Sfântului Apostol Petru spune faptul că banalul om, Isus din Nazaret este Fiul lui Dumnezeu, întrupat din Sfânta Fecioară Maria, Dumnezeu adevărat pentru că a fost conceput de către Duhul Sfânt, așa cum afirmă și Crezul de la Niceea. Pe această mărturisire minunată, Isus Cristos și-a zidit Biserica și ”porțile locuinței morților nu o vor birui” (Matei 16:18). Isus Cristos este Dumnezeu-om, Mântuitorul acestei lumi și cu această mărturisire a intrat Biserica lui Cristos în această lume și acesta este mesajul pe care îl poartă cu ea de-a lungul secolelor până în eternitate.

Ceea ce Isus Cristos a fost și ceea ce El a făcut acum mai bine de două mii de ani este ceea ce El face și ceea ce El este și în prezent pentru fiecare dintre noi prin credință. Prin credință, și doar prin credință, noi primim binecuvântarea salvării pe care Isus Cristos ne-o oferă prin viața și moartea sa. Noi primim această binecuvântare doar prin credință. Dar ce înseamnă acest lucru? În prezent, cei mai mulți oameni cred că credința reprezintă parte omului în procesul de mântuire. Auzim des expresii de genul ”tot ce trebuie să faci este să crezi”, ”noi trebuie să acceptam darul lui Dumnezeu prin credință” sau ”noi trebuie decidem dacă vrem să credem sau nu”. Toate aceste afirmații nu fac altceva decât să ne arate faptul că oamenii înțeleg greșit ceea ce înseamnă mântuirea prin credință. Afirmația conform căreia credința reprezintă partea omului în cadrul procesului de mântuire, este o învățătură care contrazice Sfânta Scriptură. Atunci când Sfântul Apostol Paul ne spune faptul ca justificarea noastră este ”prin credință și care duce la credință” (Romani 1:17). Faptul că suntem salvați prin credință nu înseamnă faptul că această credință este ceva ceea ce noi facem pentru mântuirea noastră. Credința este mântuitoare doar datorită obiectului ei și anume Isus Cristos. Sfânta Scriptură pune egalitate perfectă între două mari afirmații veșnice, anume expresia ”mântuirea este prin credință” este sinonimă cu expresia ”mântuirea nu este prin fapte”. Ambele afirmații sunt adevărate, sunt interschimbabile, și afirmă faptul că meritele și faptele noastre nu au legătură cu mântuirea noastră.

Credința reprezintă un mijloc, adică un instrument prin care noi primim darul mântuirii noastre în Cristos. În fapt, Sfânta Scriptură ne spune în mod clar faptul că această credință este darul lui Dumnezeu oferit omului în harul Său (Efeseni 2:8). Acest lucru ne face să afirmăm faptul că toată gloria pentru mântuirea omului este numai a lui Dumnezeu. Din acest motiv, avem numeroase motive să fim confortabili în ceea ce privește mântuirea noastră deoarece suntem ”zidiți pe temelia apostolilor și prorocilor, piatra din capul unghiului fiind Isus Cristos” (Efeseni 2:20).

Pentru a înțelege credința mântuitoare, trebuie ca mai întâi să răspundem la două întrebări foarte importante. Prima întrebare este legată de ceea ce Cuvântul lui Dumnezeu ne învață despre justificare iar a doua întrebare este legată de ceea ce înseamnă această justificare. De asemenea trebuie să înțelegem care sunt implicațiile acestei învățături pentru noi, pentru fiecare dintre noi. Sfânta Evanghelie ne spune în mod clar faptul că noi trăim doar prin credința în Isus Cristos. Sfântul Apostol Paul ne spune faptul că ”dacă este cineva în Cristos, este o făptură nouă” (2 Corinteni 5:17). Să trăim în această nouă făptură înseamnă să trăim practic în afara noastră înșine, să trăim doar în Cristos, în dragoste față de Dumnezeu și față de aproapele nostru. Acest lucru este numit de către Sfânta Scriptură ca fiind adevărata noastră libertate, libertate care confirmă mânuirea noastră. Atunci când Sfânta Scriptură ne explică faptul că suntem justificați în Cristos, acest lucru înseamnă faptul că noi nu ne mai trăim viața în modul cel vechi, în egoism, crezând că faptele noastre sunt cele care ne justifică. De fapt, noi cunoaștem faptul că nu avem de ce să ne îngrijorăm pentru faptele noastre deoarece nu ele ne aduc justificarea ci acest lucru este actul unilateral al lui Dumnezeu. Nu faptele noastre ci faptele lui Cristos sunt înaintea lui Dumnezeu. De aceea, în ochii lui Dumnezeu noi suntem declarați perfecți. Doar astfel noi suntem liberi în Cristos și doar astfel faptele noastre devin plăcute lui Dumnezeu. Aceasta este binecuvântarea infinită a lui Cristos.

În concluzie, credința luterană cu privire la justificarea omului afirmă faptul că prin meritele lui Cristos, în harul Său, Dumnezeu ne iartă nouă, păcătoșilor, toate păcatele și ne declară justificați. Acest lucru înseamnă nimic altceva decât faptul că ne declară drepți înaintea Sa. Prin Cristos noi suntem declarați perfecți înaintea lui Dumnezeu, aceasta deoarece suntem iertați și eliberați din robia păcatului. Din perspectiva lui Dumnezeu, de acum, cerul este deschis pentru noi și suntem invitați să intram în prezența Lui prin credită iar credința este darul lui Dumnezeu pentru noi!