PREDICA PENTRU A XI-A DUMINICĂ DUPĂ SFÂNTA TREIME, 11 08 2024

”9 A spus această parabolă unora care se credeau în sine drepţi şi-i dispreţuiau pe alţii. 10 „Doi oameni au urcat la templu ca să se roage: unul era fariseu, iar celălalt, vameş. 11 Fariseul, [stând] în picioare, se ruga în sine astfel: «Dumnezeule, îţi mulţumesc că nu sunt ca ceilalţi oameni: hrăpăreţi, nedrepţi, adulteri, sau chiar ca vameşul acesta. 12 Eu postesc de două ori pe săptămână, dau zeciuială din ceea ce câştig». 13 Vameşul, în schimb, stând departe, nici măcar nu îndrăznea să-şi ridice ochii spre cer. Îşi bătea pieptul, zicând: «Dumnezeule, îndură-te de mine păcătosul!». 14 Vă spun că a coborât la casa lui îndreptăţit mai degrabă acesta decât celălalt; căci oricine se înalţă pe sine va fi umilit, iar cel care se umileşte va fi înălţat”.”

La prima vedere, în această pericopă, avem de-a face cu un fariseu care este plin de recunoștință înaintea lui Dumnezeu și pentru Dumnezeu. Cuvintele lui spun acest lucru după cum citim: ”Dumnezeule, îţi mulţumesc” (Lc.18,11). Fariseul știe foarte bine înaintea cui stă. El este recunoscător, poate chiar pios, dar mai ales este mulțumit de sine înaintea lui Dumnezeu. Vameșul, în schimb, nu este mulțumit și, aparent, el nu pare deloc recunoscător înaintea lui Dumnezeu. Mai mult, este foarte îndrăzneț în umilința sa. Cuvântul ne spune astfel: ”Îşi bătea pieptul, zicând: «Dumnezeule, îndură-te de mine păcătosul!” (Lc.18,13). Vameșul acesta, deși umil, îndrăznea să îi poruncească lui Dumnezeu ce să facă cu privire la el.

Traducerea în limba română a acestor cuvinte ale vameșului spune astfel: ”Dumnezeule, îndură-te de mine păcătosul!” (Lc.18,13). În limba greacă însă aici găsim verbul: ἱλάσθητί. Cuvântul acesta își are prezența unică în acest verset. Nu mai apare niciunde în Biblie deși expresii similare mai găsim. De exemplu, orbul Bartimeu îi adresează lui Cristos următoarele cuvinte: ”Fiul lui Davíd, Isuse, îndură-te de mine!” (Mc.10,47). Găsim aici exact aceeași expresie în limba română: ”îndură-te de mine!” dar, în limba greacă, aici apare verbul: ἐλέησόν, un verb care apare de mai bine de treizeci de ori în Scriptură pentru a spune: ”ai milă”.

Este o situație interesantă care scapă predicatorilor la prima vedere. Dar este o situație specială deoarece, personal, cred că Dumnezeu a inspirat Sfânta Scriptură la nivel verbal. Fiecare cuvânt din Scriptură este așezat acolo de însuși Dumnezeu ci nu de om. De ce acest:: ἱλάσθητί în loc de obișnuitul: ἐλέησόν? Ce taine ar putea ascunde limba greacă, taine pe care limba română nu le poate exprima?

Pentru acest verb în limba greacă: ἱλάσθητί, găsim în Scriptură o formă substantivală. Este vorba despre cuvântul: ἱλαστήριον pe care îl găsim spus de Sfântul Apostol Paul în Epistola către Romani unde citim astfel: ”pe acesta Dumnezeu l-a pus ca jertfă de ispăşire pentru ca, prin credinţa în sângele său, să-şi arate dreptatea trecând cu vederea păcatele din trecut” (Rom.3,25). Aici, cuvântul: ἱλαστήριον este tradus cu expresia: ”jertfă de ispăşire”. 

Privind la cele spuse până acum, putem să concluzionăm faptul că în cuvintele lui, vameșul nu ii spune lui Dumnezeu, pur și simplu: ”Dumnezeule, îndură-te de mine păcătosul!” (Lc.18,13) așa cum, aparent, în mod slab găsim tradus în limba română. Ci vameșul spune următoarele cuvinte: ”Dumnezeule, fi jertfă de ispășire pentru mine păcătosul!”. Acesta este un limbaj al Templului. Jertfa de ispășire se aducea mereu la Templu. Se aducea o dată pe an de către Marele Preot. Cu această jertfă de ispășire se stropea Capacul Ispășirii, locul din Sfânta Sfintelor unde Dumnezeu însuși era prezent cu poporul său, pentru poporul său. 

Din aceste cuvinte rezultă ceva deosebit de interesant. Dragii mei, vameșul acesta păcătos știa ceva ce fariseul nu știa. Vameșul acesta păcătos era îndrăzneț în ai poruncii practic lui Dumnezeu ceva doar pentru că, spre diferență de fariseu, acesta știa cine este acest Dumnezeu căruia îi vorbea în Templu. Vameșul știa cine este acest Dumnezeu din Cuvântul lui Dumnezeu. Vameșul știa că Dumnezeu este: ἱλαστήριον. Mai precis faptul că este Dumnezeu care a promis că el însuși va face ispășire pentru păcatul omului. Iar în cuvintele lui, vameșul practic îl roagă pe Dumnezeu să își îndeplinească această promisiune în dreptul lui.

Rugăciunea fariseului este fundamentată pe faptele sale. Rugăciunea fariseului este despre cât de bine a reușit el să împlinească ceea ce Legea cere de la om. Rugăciunea fariseului este despre împlinirea promisiunilor umane făcute lui Dumnezeu. Acolo, la Muntele Sinai, atunci când Sfântul Profet Moise a proclamat Legea, poporul a promis că va împlini această Lege. Fariseul era acolo la Templu ca să îi arate lui Dumnezeu că el și-a împlinit promisiunea făcută lui Dumnezeu și, astfel, să revendice pentru sine binecuvântările lui Dumnezeu.

Vameșul era la Templu dintr-un alt motiv sau, mai precis, cu un alt scop. El știa că nu fusese capabil să îndeplinească cerințele Legii. Nu își împlinise promisiunea făcută lui Dumnezeu. De aceea, spre deosebire de fariseu, rugăciunea vameșului este despre promisiunea lui Dumnezeu pentru om. Vameșul era înaintea lui Dumnezeu pentru că Dumnezeu a promis să facă ispășire pentru păcatele omului. Vameșul știa asta. Știa că Templul este locul ispășirii. Știa că Dumnezeu însuși se va face pe sine jertfă pentru ispășirea păcatelor sale. 

Fariseul știa Legea. Vameșul știa și Evanghelia. Evanghelia care vine și ne spune: ”el era străpuns pentru nelegiuirile noastre, lovit pentru păcatele noastre. Pedeapsa care ne aducea pacea era asupra lui. Prin rănile lui noi suntem vindecaţi” (Is.53,5). Vameșul știa Evanghelia care spune: ”sângele lui Cristos, care prin Duhul veşnic s-a oferit pe sine fără prihană lui Dumnezeu, va curăţi conştiinţa voastră de faptele moarte, pentru a aduce cult Dumnezeului celui viu.” (Ev.9,14). 

Vameșul cunoștea Legea și Evanghelia. Credea Legea și Evanghelia. El cunăștea că este păcătos pentru că Legea apăsa asupra lui. Știa că nimic din ce putea face nu îl putea revanșa înaintea lui Dumnezeu. Credea în dreptul lui Cuvântul care spune: ”Ştiu dar că în mine, în trupul meu, nu locuieşte nimic bun” (Rom.7,18). Dar el știe mai mult decât Legea. Știe că în Evanghelie, Dumnezeu însuși se oferă pe sine ca ἱλαστήριον pentru păcatele lumii. El știe că Evanghelia spune: ”dacă cineva ar păcătui, avem un apărător la Tatăl, pe Isus Cristos, cel drept. 2 El este jertfa de ispăşire pentru păcatele noastre, dar nu numai pentru ale noastre, ci şi pentru ale lumii întregi” (1In.2,1-2)

În pericopa noastră găsim, așadar, doi oameni. Ambii sunt credincioși lui Dumnezeu. Dar au o credință total diferită. Fariseul este la Templu pentru ai spune lui Dumnezeu: ”Mulțumesc mult lui Dumnezeu pentru că sunt un om bun și pot asculta de Dumnezeu”. Milioane și milioane de creștini fac asta zilnic. Vameșul este la Templu pentru ai spune lui Dumnezeu: ”Mulțumesc mult lui Dumnezeu pentru că el este bun și își împlinește promisiunile făcute mie”. Vameșul este omul care îl cunoaște pe Dumnezeu într-un mod diferit. El știe cuvântul care spune: ”Vrednic de crezut şi de primit cu toată încrederea este cuvântul: „Cristos Isus a venit în lume ca să-i mântuiască pe cei păcătoşi”, între care eu sunt primul” (1Tim.1,15)

Adevărat de crezut este Cuvântul Evangheliei care vine și ne spune faptul că Domnul Isus Cristos este cu adevărat ”Mielul lui Dumnezeu, care ridică păcatul lumii!” (In.1,29). Acesta este adevărata Teologia Creștină. Cristos ca ἱλαστήριον. Cristos ca jertfa de ispășire pentru păcatul meu după cum citim: ”Într-adevăr, [atât de mult] a iubit Dumnezeu lumea, încât l-a dat pe Fiul său, unul născut, ca oricine crede în el să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică. 17Pentru că Dumnezeu nu l-a trimis pe Fiul său în lume ca să judece lumea, ci ca lumea să fie mântuită prin el” (In.3,15-17). 

Amin!