Predica pentru a XVIII-a DUMINICĂ DUPĂ SFÂNTA TREIME, 11 10 2020

Har și pace de la Dumnezeu, Tatăl nostru, și de la Domnul nostru Isus Cristos. În mila lui Dumnezeu, suntem astăzi în cea de-a XVIII-a Duminică din Sezonul Sfintei Treimi. În această Duminică, predica este fundamentată pe pericopa din Matei 22:34-46

” ³⁴ Auzind fariseii că le-a închis gura saduceilor, s-au adunat la un loc, ³⁵ iar unul dintre ei, învăţat al Legii, ca să-l pună la încercare, l-a întrebat: ³⁶ „Învăţătorule, care poruncă este cea mai mare în Lege?”. ³⁷ El i-a zis: „Să-l iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, din tot sufletul tău şi din tot cugetul tău! ³⁸ Aceasta este cea mai mare şi cea dintâi poruncă. ³⁹ Iar a doua este asemenea acesteia: «Să-l iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi!». ⁴⁰ În aceste două porunci este cuprinsă toată Legea şi Profeţii”. ⁴¹ În timp ce fariseii erau adunaţi, Isus i-a întrebat: ⁴² „Ce părere aveţi despre Cristos? Al cui fiu este?”. I-au zis: „Al lui Davíd”. ⁴³ El le-a spus: „Atunci de ce Davíd, [inspirat] de Duh, îl numeşte Domn când zice: ⁴⁴ «Domnul a spus Domnului meu, aşază-te la dreapta mea până când îi voi pune pe duşmanii tăi sub picioarele tale!».⁴⁵ Aşadar, dacă Davíd îl numeşte Domn, cum poate fi fiul său?”.⁴⁶ Şi nimeni nu putea să-i răspundă vreun cuvânt şi nici nu mai îndrăznea cineva din ziua aceea să-l [mai] întrebe ceva.”

Dragii mei, înainte de a intra în detaliile tehnice ale acestui pasaj din Evanghelia Sfântului Apostol Matei, vă voi spune faptul că, din punct de vedere istoric, evenimentele relatate în această pericopă se petrec la scurt timp după ce Domnul Isus Cristos a intrat triumfător în Ierusalim pentru ultima sa săptămână de viață, în scurt timp urmând ca el să fie trădat, arestat, condamnat și executat pentru păcatele noastre, împlinind astfel planul de mântuire a omului păcătos. Este suficient să citim chiar și superficial Sfânta Scriptură pentru a observa faptul că pe tot parcursul misiunii sale, Domnul Isus Cristos a fost mereu pus sub presiune de către liderii poporului evreu. Aceștia din urmă au depus eforturi constante pentru al aduce pe Fiul lui Dumnezeu întrupat la moarte. Săptămână Sfântă este o perioadă în care aceste atacuri s-au întețit foarte mult, liderii poporului iudeu – fie că vorbim despre farisei, cărturari, saduchei sau preoți - depunând eforturi concentrate pentru al determina pe Mântuitorul nostru să facă sau să spună ceva în baza căruia să îl acuze și să obțină condamnarea lui la moarte.

Pericopa aceasta este una complexă fiind aparent formată din două părți fără nici un fel de legătură între ele. În prima parte, unul dintre farisei pune în aplicare un plan de al ispiti pe Domnul Isus Cristos pentru ca acesta să spună o posibilă erezie în baza căreia liderii evrei să îl acuze și să îl condamne. Pentru că fariseii erau specialiști ai Legii, capcana întinsă Domnului Isus Cristos a vizat chiar Legea lui Dumnezeu. În a doua parte, Isus Cristos este cel care adresează o întrebare fariseilor și îi pune pe aceștia într-o situație foarte dificilă înaintea întregului popor.

Dragii mei, deși aceste două părți ale pericopei din acesta Duminică par independente una de alta, permiteți-mi să vă spun faptul că ambele sunt despre Isus Cristos, Fiul lui Dumnezeu cel întrupat. De fapt, toată Scriptura este despre Isus Cristos pentru că nimeni nu îl poate cunoaște pe Dumnezeu în afara revelației pe care o avem în Isus Cristos. Începând din momentul în care Dumnezeu a rostit în Grădina Edenului cuvintele: ”duşmănie voi pune între tine şi femeie, între descendenţa ta şi descendenţa ei. Acesta îţi va pândi capul şi tu îi vei pândi călcâiul” (Gen.3,15), Scriptura îl are în centru ei pe Isus Cristos și lucrarea de răscumpărare pe care ”Mielul lui Dumnezeu” a făcut-o pentru ca noi păcătoșii să putem să fim mântuiți. Scriptura are în centru Evanghelia lui Cristos care ne vorbește despre cum Fiul lui Dumnezeu a părăsit gloria cerului; cum a devenit om întrupându-se în pântecul Sfintei Fecioare Maria; cum a trăit și cum a suferit pentru fiecare dintre noi; despre cum a purtat păcatele fiecăruia dintre noi și despre cum a murit pe cruce pentru ca noi să avem iertarea păcatelor și să fim împăcați cu Dumnezeu.

V-am spus toate aceste lucruri deoarece îmi doresc foarte mult să privim această pericopă din această perspectivă a Evangheliei. În felul acesta vom vedea cât de absurdă este tentativa fariseului de al ispiti pe Isus Cristos. Acest învățător al Legii îi adresează Domnului nostru următoarea întrebare: ”care poruncă este cea mai mare în Lege?” (Mt.22,36). În primul rând, întrebarea acesta una nefericită deoarece Sfânta Scriptură nu vorbește despre faptul că o poruncă ar fi superioară alteia. Totuși, știm faptul că fariseii au făcut o astfel de clasificare a poruncilor împotriva voinței lui Dumnezeu. Talmudul evreiesc, de exemplu, conține liste lungi de reguli mai importante sau mai puțin importante. Este vorba despre legi mari și legi mici; legi fără de care nu se poate trăi dar și legi care nu necesitau foarte multă atenție din partea omului. Noi știm însă foarte sigur că intenția acestui fariseu nu era să afle părerea Domnul Isus Cristos de aceste reguli și legi ci să îl prindă pe Fiul lui Dumnezeu cu o afirmație pe baza căreia să îl acuze de erezie și să îl ducă la moarte. Ca atare, am toate argumentele să cred că indiferent pe care dintre porunci ar fi ales Domnul să o declare ca fiind cea mai mare, fariseul ar fi folosit răspunsul în scopul său diabolic.

Față în față cu acest om meschin, Domnul Isus Cristos reacționează contrar față de foarte mulți oameni. El nu îl mustră pe acest individ pentru scopurile sale ascunse și nici nu caută să îi arate cât de rătăcit este de la adevărurile Scripturii. Nici măcar nu îl ignoră pe acest ispititor ci Domnul îi dă atenție și îi răspunde la întrebare. În răspunsul rău, Domnul Isus Cristos îl trimite pe acest ”învățător al Legii” chiar la Legea de la care el rătăcise, acolo unde citim astfel: ”ascultă, Israél! Domnul Dumnezeul nostru este singurul Domn. Să-l iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, din tot sufletul tău şi din toată puterea ta!” (Deut.6,4-5). Domnul Isus Cristos spune despre această afirmație că este cea mai mare poruncă pentru ca mai apoi să adauge faptul că: ”să-l iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi!” (Mat.22,39) este o poruncă la fel de mare. Apoi, foarte interesant, Domnul Isus Cristos face următoarea afirmație: ”în aceste două porunci este cuprinsă toată Legea şi Profeţii” (Mat. 22,40). Pe scurt, Domnul Isus Cristos îi spune fariseului că toate poruncile se rezumă de fapt la iubirea lui Dumnezeu și iubirea aproapelui.

Aici pare că prima parte a pericopei se termină și începe o a doua parte, o parte care pare că nici măcar nu se mai desfășoară în aceleași circumstanțe. De data acesta Isus Cristos se află în mijlocul unei adunări a fariseilor și le vorbește despre o altă temă. În aparență pare un total alt subiect, însă în realitate, dragii mei, subiectul este exact același doar că este mult mai îngustat decât în cazul primei părți a pericopei noastre. Prin întrebarea lui: ”ce părere aveți despre Cristos?” (Mt.22,42), Mântuitorul nu face alt ceva decât accentueze răspunsul dat fariseului cu ocazia anterioară. Această întrebare trimite la afirmația conform căreia toată Scriptura este despre Cristos. Acesta este centrul de greutate al Sfintelor Scripturi. Fariseii erau atât de concentrați asupra Legii încât pur și simplu a eșuat în a înțelege marele adevăr al Sfintei Scripturi care este redat în Evanghelie. Nucleul Sfintelor Scripturi nu este Legea ci este Cristos în Evanghelia sa. Nu este important să stabilim care este cea mai mare poruncă din Lege ci important este să îl vedem pe Isus Cristos în marea sa lucrare de mântuire față de blestemul Legii.

Dragii mei, vă voi repeta ideea centrală a acestei predici. Toată Scriptura este despre Isus Cristos și despre ceea ce Dumnezeu a făcut pentru mântuirea noastră în și prin Cristos. Toate celelalte învățături predate de Scriptură sunt subordonate acestei învățături centrale. De fapt, rolul tuturor acestor învățături este acela de a ne conduce la o înțelegere completă și corectă a lui Cristos și a ceea ce el a făcut pentru fiecare dintre noi. Despre acesta este vorba începând cu primul verset al Genezei și terminând cu ultimul verset din Apocalipsa. Scriptura ne prezintă ceea ce spune Dumnezeu cu privire la păcat în Lege și cu privire la mântuire în Evanghelie. Toate aceste lucruri nu ar avea nici un fel de sens pentru om în afara lui Isus Cristos.

Dragii mei, privind la această pericopă, ne este ușor să condamnăm orbirea fariseilor cu privire la Evanghelia Domnului Isus Cristos. Dar cum rămâne cu noi? Ce vom răspunde noi dacă ni s-ar pune astăzi aceeași întrebare: ”ce părere aveți despre Cristos?”. Care este situația în creștinismul de astăzi? Ce reprezintă Biserica pentru noi? De ce există și de ce avem noi nevoie de Biserică?

Răspunsul la întrebările anterioare au legătură cu identitatea noastră ca luterani confesionali. Biserica noastră învață faptul că: ”Biserica este locul în care Cuvântul lui Dumnezeu este predicat și Sfintele Sacramente sunt administrate în conformitate cu instituirea lor de către Domnul Isus Cristos” (C.F.W. Walther) Noi spunem că însuși Dumnezeu este prezent cu noi în Liturghia Bisericii și ne slujește cu harul său cel minunat. Cristos este aici cu noi hrănindu-ne cu harul său prin Cuvântul citit și predicat și prin faptul că ne oferă să ne împărtășim din trupul și din sângele său oferit nouă în pâine și vin. Aceasta este ceea ce Biserica noastră învață și acest lucru este deosebit de important pentru că doar în Biserica lui Cristos vom putea da un răspuns corect întrebării: ”ce părere aveți despre Cristos?”

În Sfânta sa Biserică, Domnul Isus Cristos vine prin Cuvântul citit și predicat și prin Sfintele Sacramente pentru a proclama victoria supra păcatului prin jertfa sa. Isus Cristos a învins păcatul în moartea lui pe cruce și a adus iertarea păcatelor noastre prin sângele său. Dacă suntem creștini cu adevărat, viața noastră se va concentra pe Cristos. Așa cum Scriptura este toată despre Cristos, la fel și Biserica este toată despre Cristos și viața creștinului este toată despre Cristos. Totul în Biserica lui Cristos se concentrează pe moartea și pe învierea Fiului lui Dumnezeu întrupat. De aceea creștinul nu poate să trăiască niciodată deconectat de Biserica lui Cristos. Aici, în Biserica lui Cristos avem altarul și avem amvonul. Aici Cristos se dă pentru noi în Sacramentul Euharistiei și în Cuvântul său. Biserica are în centrul ei darurile lui Cristos pentru noi prin care primim mântuirea. Ași vrea să rețineți ceea ce vă spun acum: minunea mântuirii se manifestă cu adevărat și se gustă cu adevărat numai în Biserica lui Isus Cristos ci nu în afara ei.

Astăzi mulți creștini vorbesc despre o așa zisă ”relație personală cu Dumnezeu” și nu mai obișnuiesc să meargă la Biserică. Dar o relație personală cu Dumnezeu nu poate să fie niciodată în afara Bisericii lui Cristos. Știți de ce? Pentru că niciodată Cristos nu poate să fie despărțit de Biserica sa. Cristos este mesajul Evangheliei și aceasta este realitatea Bisericii. Porunca lui Isus Cristos pentru noi este următoarea: ”mergând, faceţi ucenici din toate neamurile, botezându-i în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, învăţându-i să ţină toate câte v-am poruncit!” (Mt.28,19-20). Cristos ne cheamă la El în Sfânta Sa Biserică ci nu într-o relație singuratică. Biserica lui Cristos este locul unde, în Liturghie, cerul întreg este împreună cu noi. Aici sunt Sfinții Arhangheli, Sfinții Îngerii, Sfinții lui Cristos din toate timpurile, bunicii noștri, părinții noștri, fiii noștri. Toți cei care sunt în Împărăția Cerurilor sunt cu noi pentru că aici, în Biserica lui Cristos, coboară Împărăția Cerurilor cu adevărat. Cristos nu poate să fie despărțit de Împărăția sa. Acolo unde este Cristos este și Împărăția Cerurilor în deplinătatea ei iar Cristos nu ne cheamă la o relație singuratică ci la una împreună cu toată Împărăția Cerurilor.

Pentru farisei, Legea era cea care stătea la baza relației cu Dumnezeu. Legea este despre individ. Dar Evanghelia este cea care ne vorbește despre Dumnezeu ca fiind ”Tatăl nostru” ci nu ”Tatăl meu”. Aceasta pentru că în Cristos este vorba despre Biserica Sa, despre trupul său mistic în care sunt cuprinși prin Sfântul Botez toți credincioșii din toate timpurile și din toate locurile. Despre asta este vorba în ”comuniunea sfinților”, despre adunarea celor credincioși în Biserica lui Cristos, la masa pe care Cristos ne-o pune înainte pentru a fi în părtășie cu el și cu sfinții săi de pe pământ și din ceruri. Aceasta nu este o ”relație personală cu Dumnezeu” singuratică de tip ”eu și Scriptura”, ci este o ”relație personală cu Dumnezeu” în sânul Bisericii lui Cristos, împreună cu toți Sfinții Bisericii lui Cristos în și prin Evanghelia lui Cristos.

Dragii mei, Cristos este realitatea noastră! Cristos însuși de promite, spunând: ”eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul lumii!” (Mt.28,20). Domnul își împlinește această promisiune în Sfânta sa Biserică. De aceea, dragii mei, realitatea Evangheliei ne spune faptul că noi nu îl putem despărți pe Cristos de Biserica sa. Realitatea prezenței lui Cristos în viața noastră ne leagă de Biserica Sa prin Evanghelie și Sfintele Sacramente. Fie ca această realitatea a prezenței lui Cristos în Sfânta Sa Biserică să vă conducă spre Împărăția lui Dumnezeu.

AMIN!