PREDICA PEMNTRU A ȘAPTEA DUMINICĂ DUPĂ SFÂNTA TREIME, 31 07 2022

Har și pace vouă de la Dumnezeu, Tatăl nostru, și de la Domnul nostru Isus Cristos. Predica din cea de-a Șaptea Duminică după Sfânta Treime este fundamentată pe Marcu 8,1-9

”¹ În zilele acelea, adunându-se din nou o mulţime mare şi neavând ce să mănânce, i-a chemat pe discipoli şi le-a spus: ² „Mi-e milă de mulţime, pentru că stau cu mine deja de trei zile şi nu au ce să mănânce. ³ Dacă îi trimit acasă flămânzi, vor leşina pe drum, iar unii dintre ei au venit de departe”. ⁴ Discipolii lui i-au răspuns: „Cum ar putea cineva să-i hrănească pe aceştia cu pâine aici în pustiu?”. ⁵ El i-a întrebat: „Câte pâini aveţi?”. I-au spus: „Şapte”. ⁶ Atunci a poruncit mulţimii să se aşeze pe pământ. Şi, luând cele şapte pâini, a mulţumit, le-a frânt şi le-a dat discipolilor lui ca să le pună înainte. Iar ei le-au pus înaintea mulţimii. ⁷ Şi mai aveau câţiva peştişori. Binecuvântându-i, a spus ca şi pe aceştia să-i pună înainte. ⁸ Au mâncat, s-au săturat şi au adunat, din ceea ce a prisosit, din bucăţi şapte coşuri. ⁹ Erau cam patru mii. El le-a dat drumul ”

Ne aducem foarte bine aminte de starea de binecuvântare în care omul se afla în grădina Edenului, înainte de căderea sa în păcat. În primele pagini ale Scripturii găsim afirmația: ”Domnul Dumnezeu l-a luat pe om şi l-a pus în grădina Édenului ca să o lucreze şi să o păzească” (Gen.2,15) dar aici nu este deloc vorba despre o activitate împovărătoare ci despre o activitate care le aduce proto-părinților noștri numeroase bucurii deoarece este vorba despre o sarcină binecuvântată de către Dumnezeu.

Căderea în păcat a schimbat această binecuvântare într-un blestem. Consecințele rebeliunii omului sunt exprimate în cuvintele: ”blestemat să fie pământul din cauza ta! Cu trudă te vei hrăni din el în toate zilele vieţii tale” (Gen.3,17). Existența omului avea să se schimbe radical. Ceea ce până atunci era o plăcere, după căderea în păcat avea să devină o povară.

Dar lumea acesta aflată sub blestemul lui Dumnezeu datorită păcatului devine însă martoră unor lucruri uluitoare. Acest lucru a fost posibil, după cum ne spune Scriptura, doar pentru că ”[atât de mult] a iubit Dumnezeu lumea” (In.3,16). Pentru că Dumnezeu a iubit această lume, El însuși – cel ofensat de păcat – a decis să fie cel care va rupe blestemul păcatului. Acest lucru s-a întâmplat într-un mod cu totul de neînțeles rațiunii umane.

Cuvântul lui Dumnezeu ne spune faptul că: ”Pe cel care nu a cunoscut păcatul el l-a făcut păcat de dragul nostru pentru ca noi să devenim justificarea lui Dumnezeu în el” (2Cor.5,21). Astfel, Fiul lui Dumnezeu s-a întrupat pentru a împlini ceea ce noi am eșuat să facem. Isus Cristos, Dumnezeu-om, a ascultat în mod perfect de Lege în locul nostru, reparând ceea ce noi am stricat prin neascultarea noastră.

Fiul lui Dumnezeu a luat asupra lui blestemul rostit de către Lege în dreptul fiecărui dintre noi și, pironit pe cruce, el a plătit cu sângele lui prețul cerut de Lege pentru păcatul nostru. Scriptura ne învață faptul că mântuirea noastră nu este rodul ascultării noastre de poruncile lui Dumnezeu ci este rodul dragostei pe care Dumnezeu o are pentru om, de aceea este numai prin har.

În pericopa din această Duminică îl descoperim pe Isus Cristos având compasiune pentru lumea suferindă. Isus vine în această lume ostilă pentru a vindeca rănile produse de păcat și pentru a restabili creația. Deșertul în Sfânta Scriptură este locul dezolării. Este tărâmul diavolul. Amintiți-vă faptul că Scriptura ne spune faptul că: ”Isus a fost condus de Duhul în pustiu ca să fie ispitit de diavol” (Mt.4,1).

De asemenea, Scriptura ne vorbește despre un ceremonial care avea loc în Ziua Ispășirii astfel: ”ţapul asupra căruia au căzut sorţii să fie pentru Azazél, să-l aducă viu înaintea Domnului, ca să se facă ispăşire asupra lui şi să fie trimis la Azazél în pustiu” (Lev.16,10). În acest spațiu al dezolării, al stăpânirii diavolului, vine Cristos pentru al umple cu harul lui Dumnezeu, așa cum vedem în textul Evangheliei de astăzi.

În pericopa din acesta Duminică în descoperim pe Domnul Isus Cristos afirmând: ”Mi-e milă de mulţime” (Mc.8,2). Mulțimea la care se referă Mântuitorul era în pustiu de trei zile și era înfometată, slabă și obosită. Dar, a treia zi, Domnul avea să îi umple cu harul său și creația avea să fie restaurată. Iar harul lui Dumnezeu avea să se reverse peste această mulțime din belșug. Această minune - la fel ca toate minunile lui Isus - arată spre restaurarea completă a creației în suferințele, moartea și în învierea lui Cristos.

Evanghelia din această Duminică ne spune astfel: ”a poruncit mulţimii să se aşeze pe pământ. Şi, luând cele şapte pâini, a mulţumit, le-a frânt şi le-a dat discipolilor lui ca să le pună înainte. Iar ei le-au pus înaintea mulţimii” (Mc.8,6). Dragii mei, pâinea este simbolul trudei, a corupției și a morții noastre. În Gradina Edenului, Dumnezeu însuși spune omului: ”În sudoarea frunţii tale vei mânca pâine până te vei întoarce în pământul din care ai fost luat. Pentru că pământ eşti şi în pământ te vei întoarce” (Gen.3,19).

În același timp, Domnul Isus Cristos însuși spune: ”Eu sunt pâinea vieţii” (In.6,35) pentru ca mai apoi să spună: ”aceasta este pâinea care se coboară din cer ca, dacă mănâncă cineva din ea, să nu moară. Eu sunt pâinea cea vie care s-a coborât din cer. Dacă mănâncă cineva din această pâine, va trăi în veci, iar pâinea pe care o voi da eu este trupul meu pentru viaţa lumii” (In.6,50-51). Atunci când Cristos ne hrănește cu pâinea sa, el este cel care se dă pentru noi în această pâine. El nu dă lumii o pâine pentru care lumea trebuie să trudească în efort și sudoare ci ne oferă o pâine aducătoare de viață, o pâine care rupe blestemul păcatului.

Așa cum în Grădina Edenului, omul a intrat în robia păcatului, a morții și a diavolului, tot așa, Cristos ne eliberează oferindu-se pe sine însuși ca hrană pentru noi. Mâncând din fructul pomului despre care Dumnezeu a spus: ”din pomul cunoaşterii binelui şi răului să nu mănânci, căci în ziua în care vei mânca din el, vei muri!” (Gen.2,17) omul părăsit ascultarea de Dumnezeu pentru se pune pe sine în robia diavolului.

Mâncând din pâinea pe care Isus Cristos ne-o oferă, și despre care el însuși spune: ”Acesta este trupul meu cel care este pentru voi” (1Cor.11,24), Mântuitorul ne eliberează din robia păcatului, a morții și a diavolului pentru a ne face iar ”fii și fiice ale lui Dumnezeu” și pentru a ne da viața veșnică după cum el însuși spune: ”Cine mănâncă trupul meu şi bea sângele meu are viaţa veşnică şi eu îl voi învia în ziua de pe urmă” (In.6,54). Cristos este cel care ni se dăruiește nouă pe sine însuși în pâinea făcută din truda și din transpirația omului pentru ca omul să fie dus în părtășie cu El și cu Tatăl prin Duhul Sfânt.

Dragostea lui Dumnezeu pentru om a fost cea care l-a determinat pe Fiul lui Dumnezeu să urmeze drumul crucii și să își dea viața pentru noi. Prin moarea sa el a dat viață celor care erau morți după cum spune Sfântul Apostol Paul: ”prin greşeala unuia singur au murit cei mulţi, cu atât mai mult harul lui Dumnezeu şi darul harului unui singur om, Isus Cristos, a fost revărsat cu prisosinţă asupra celor mulţi. Şi darul nu este la fel cu ce a adus acel „unul” care a păcătuit, căci judecata de la acel unul a dus la condamnare, pe când harul, de la multe greşeli, a dus la justificare. Într-adevăr, dacă moartea prin greşeala unuia singur a domnit din cauza unuia singur, cu atât mai mult cei ce primesc cu prisosinţă harul şi darul justificării vor domni în viaţă prin unul singur, Isus Cristos” (Rom.5,15-17).

Dragii mei, aici nu este vorba despre o poveste care a avut loc acum mii de ani. Este vorba despre prezentul fiecăruia dintre noi. Ceea ce Domnul Isus Cristos a făcut acum aproximativ două mii de ani, hrănind o mulțime atât de mare de oameni, El face și astăzi cu fiecare dintre noi într-un mod mult mai minunat. Domnul continuă să ne hrănească pe fiecare dintre noi care trecem prin pustiul acestei vieți mergând spre împărăția promisă exact așa cum evreii au fost hrăniți de Dumnezeu în mod supranatural în pustiul Sinai. Cristos nu ne lasă niciodată flămânzi. În arca Sfintei sale Bisericii el ne hrănește prin Cuvântul său și prin Sfintele sale Sacramente, Sfântul Botez și Sfânta Euharistie. Această hrană nu poate să ne fie luată de nimeni și de nimic.

Astfel, noi trăim în această lume dar nu mai suntem sclavi ai păcatului pentru că am fost eliberați în Cristos și adoptați ca fii ai lui Dumnezeu. În Botezul nostru, spune Sfântul Apostol Paul: ”toţi care am fost botezaţi în Cristos Isus, am fost botezaţi în moartea lui? Aşadar, am fost înmormântaţi împreună cu el prin Botez în moartea [lui] pentru ca, după cum Cristos a înviat din morţi prin gloria Tatălui, la fel şi noi să umblăm într-o viaţă nouă” (Rom.6,3-4).

Aceasta este libertatea noastră. În Botezul nostru suntem în Cristos iar prin Evanghelie și prin Sacramentul Euharistiei, Domnul ne păstrează și ne hrănește existența pentru a fi ai lui pentru veșnicie, o veșnicie în împărăția lui Dumnezeu, pentru că noi credem ceea ce Domnul spune: ”pentru că eu trăiesc, veţi trăi şi voi” (In.14,19)

AMIN.