PREDICA PENTRU DUMINICA Jubilate, A PATRA DUMINICĂ DUPĂ ÎNVIEREA DOMNULUI, 8 05 2022

Har și pace de la Dumnezeu, Tatăl nostru, și de la Domnul nostru Isus Cristos. În mila lui Dumnezeu, suntem în cea de-a patra Duminică după Învierea Domnului Isus Cristos, Duminică denumită în Calendarul Bisericii noastre Duminica Jubilate. Această denumire provine de la expresia în limba latină: ”Jubilate Deo omnis terra” care se traduce în limba română prin ”strigați de bucurie Domnului, tot pământul”. Pentru această Duminică a bucuriei sfinte, predica este fundamentată pe pericopa din Ioan 16:16-23.

Dragii mei, parcurgând literatura produsă de geniul uman al ultimelor secole, o temă destul de des întâlnită este cea a suferinței. Mulți filozofi s-au întrebat și continuă să se întrebe de ce există atât de multă suferință într-o lume care, în cele mai multe cazuri, este văzută ca fiind una bună. Cum se face faptul că o lume în care progresul economic, social, politic și cultural a atins culmi atât de înalte, suferința este încă o experiență cotidiană. Cel puțin în ultimii doi ani pare că suferința a devenit un mod de viață cel puțin în emisfera nordică. Pandemia de Covid19 a schimbat radical viața majorității oamenilor iar acum, războiul din Ucraina produce o suferință pe care mulți dintre noi nu au experimentat-o până acum și căreia, din păcate, nu prea știm cum să îi facem față. Lumea acesta este, cel puțin în ultimii doi ani o lume a suferinței, o lume a lacrimilor, o lume a disperării și a neîncrederii.

Mulți predicatori vor preda aici deja bine-cunoscuta teorie a ”îndepărtării omului de Dumnezeu”. Omenirea suferă pentru că s-a îndepărtat de Dumnezeu, cel care este unica sursă a fericirii. Ne aducem aici aminte de cuvintele Domnului nostru Isus Cristos care spun: ”Pace vă las vouă, pacea mea v-o dau vouă. Eu nu v-o dau aşa cum o dă lumea” (In,14,27). Pacea lui Cristos este unica sursă de fericire pentru om. Atunci însă când omul caută ”pacea lumii acesteia” el ajunge să experimenteze tristețe și suferință deoarece lumea este înstrăinată de Dumnezeu iar ”pacea lumii” nu este alt ceva decât aceeași minciună pe care satana le-a oferit-o primilor noștri părinți, Adam și Eva în cuvintele: ”Nicidecum nu veţi muri! Dar Dumnezeu ştie că în ziua în care veţi mânca din el vi se vor deschide ochii şi veţi fi ca Dumnezeu, cunoscând binele şi răul” (Gen.3,4-5). Lumea aceasta trăiește sub robia diavolului și de aceea se amăgește cu ceea ce putem să numim o ”pace a diavolului”. Aceasta este o pace care se construiește pe niște valori contrare Cuvântului lui Dumnezeu și care tolerează tot ceea ce Dumnezeu însuși condamnă. Satana este arhitectul suferinței deoarece suferința este rezultatul păcatului. De aceea ”pacea lumii”, care nu este alta decât ”pacea diavolului”, este una construită pe păcat și nu poate aduce decât o continuă și mizerabilă suferință. Astfel, răspunsul care se naște cu privire la suferință pare unul simplu: lumea suferă pentru că își urmează propriul drum, un drum care o îndepărtează din ce în ce mai mult de Dumnezeu. Sfântul Apostol Paul însuși descrie lumea aceasta în cuvintele: ”deşi l-au cunoscut pe Dumnezeu, ei nu l-au glorificat ca Dumnezeu şi nu i-au adus mulţumire, ci au rătăcit în cugetări inutile, iar inima lor nechibzuită s-a întunecat. Pretinzându-se înţelepţi, au înnebunit” (Rom.1,21-22).

Deși chestiunea acesta a suferinței pare să fie una simplă, ea devine foarte complicată atunci când este adusă în discuție suferința creștinului. Înțelegem faptul că necredincioșii suferă deoarece ei sunt în continuă rebeliune față de Dumnezeu, sursa bucuriei. Dar de ce suferă creștinii în condițiile în care Sfântul Apostol Paul spune: ”toţi câţi aţi fost botezaţi în Cristos v-aţi îmbrăcat în Cristos” (Gal.3,27)? Mai mult, Sfântul Apostol Paul spune: ”nu mai trăiesc eu, ci Cristos trăieşte în mine” (Gal.2,20). Domnul nostru Isus Cristos însuși spune: ”Cine mănâncă trupul meu şi bea sângele meu rămâne în mine şi eu în el” (In.6,56). Foarte mulți teologi proclamă astăzi o teologie a glorie care învață faptul că toți aceia care sunt cu adevărat în Cristos sunt oameni împliniți și fericiți ci nicidecum oameni care să experimenteze suferința. Acești teologi interpretează suferința ca fiind rezultatul direct al eșecului creștinului de a asculta și de a împlini voia lui Dumnezeu așa cum aceasta este exprimată în Lege. În teologia ”sinergistă”, mântuirea omului este bazată pe un sistem de cooperare a omului cu Dumnezeu, un sistem ghidat de Lege. Cu cât omul este mai cooperant, cu atât el este mai fericit. Cu cât omul este mai reticent la a coopera cu Dumnezeu, cu atât mai mult el cooperează cu Satana, cel care este sursa suferinței. Și astfel se explică suferința creștinului prin sintagma care spune: Dumnezeu îți dă prin har dar tu trebuie să accepți, să primești și să colaborezi cu harul lui Dumnezeu prin ascultare de Lege. De aceea, atunci când omul experimentează suferință, aceasta este rodul tolerării anumitor păcate în viața lui.

Una dintre învățăturile importante ale creștinismului, învățătura pe care Reforma Lutherană din Secolul al XVI-lea a readus-o la viață, este învățătura despre creștin ca: ”simul iustul et peccator”. Această învățătură ne spune despre faptul că pe tot parcursul vieții, creștinul trăiește ca om justificat în jertfa lui Cristos prin credință, adică ca un om nou, regenerat, dar și ca un păcătos pentru că își continuă viața în acest în acest trup supus morții în care vechiul Adam se luptă în mod continuu cu noul om - omul născut din nou din apă și din Duh - producând astfel numeroase momente de suferință. Creștinul are mereu și mereu parte de experiența păcatului iar constatarea: ”Ştiu dar că în mine, în trupul meu, nu locuiește nimic bun, pentru că voinţa este prezentă, dar [puterea] de a împlini binele, nu. Căci nu fac binele pe care îl vreau, ci săvârşesc răul pe care nu-l vreau” (Rom.7,18-19) devine cea care ne caracterizează viața de zi cu zi și ne provoacă numeroase suferințe. Trăim într-un trup în care nu este nimic bun și de aceea avem parte de suferințe. Dar va veni o vreme când vom fi dezbrăcați de acest trup al morții și îmbrăcați într-un trup de glorie iar suferințele se vor sfârși și vor lăsa loc unei fericiri eterne în Împărăția lui Dumnezeu.

Parcurgând însă mai mult problema aceasta a suferinței creștinului, o suferință despre care ne vorbește și pericopa din acestă Duminică, am descoperit o abordare foarte aparte, o viziune care mi-a schimbat radical înțelegerea cu privire la suferința prezentă în viața creștinului. Această viziune nu neagă paradoxul ”simul iustul et peccator” și nu vine să nege faptul că păcatul este responsabil pentru existența suferinței în acestă lume, inclusiv în viața creștinului. Într-un fel sau altul, sursa suferințelor este mereu păcatul, însă nu de puține ori creștinul nu suferă de pe urma propriului păcat. Suferința mai are și o altă latură și despre exact această latură cred eu că vorbește Domnul nostru Isus Cristos în pericopa din această Duminică atunci când spune: ”Adevăr, adevăr vă spun: voi veţi plânge şi veţi jeli, iar lumea se va bucura; voi vă veţi întrista, dar întristarea voastră va deveni bucurie” (In,16,20).

Sfântul Apostol Paul, vorbind despre propria sa viață de copil al lui Cristos, ne spune astfel: ”sunt peste măsură în trudă, cu mult mai mult în închisori, cu mult mai mult în bătăi, adesea în pericol de moarte, de cinci ori am primit de la iudei patruzeci de lovituri fără una, de trei ori am fost bătut cu vergile, o dată am fost bătut cu pietre, de trei ori am naufragiat. O zi şi o noapte am rămas în largul mării. Deseori în călătorii, în pericole pe râuri, în pericole din partea tâlharilor, în pericole din partea conaţionalilor, în pericole din partea păgânilor, în pericole în cetate, în pericole în pustiu, în pericole pe mare, în pericol printre fraţii falşi. În muncă şi trudă, deseori în privegheri, în foame şi sete, adesea în posturi, în frig şi fără haine” (2Cor.11,23-27). Cristos însuși ne spune: ”eu vă trimit ca pe nişte oi în mijlocul lupilor; fiţi, aşadar, înţelepţi ca şerpii şi simpli ca porumbeii! Fiţi atenţi la oameni, pentru că vă vor da pe [mâna] sinedriilor şi vă vor biciui în sinagogile lor! Şi veţi fi duşi, din cauza mea, înaintea guvernanţilor şi a regilor ca mărturie înaintea lor şi a păgânilor” (Mt.10,16-18) iar mai apoi citim cuvintele care spun: ”Iată, tocmai de aceea trimit la voi profeţi, înţelepţi şi cărturari! [Pe unii] dintre ei îi veţi ucide şi îi veţi răstigni, [pe alţii] îi veţi biciui în sinagogile voastre şi îi veţi persecuta din cetate în cetate” (Mt.23,34). Toate aceste cuvinte ne vorbesc despre faptul că viața creștinului în acestă lume va fi, mai degrabă o viață de suferință și de persecuții ci nu una de belșug și fericire.

Minciuna și întunericul acestei lumi nu poate sta împreună ci adevărul și lumina Evangheliei lui Cristos. De aceea creștinul se află în această lume într-o continuă suferință. Am înțeles pe deplin aceste lucruri atunci când al înțeles mai bine ceea ce înseamnă ”a fi în Cristos”. Sfântul Apostol Paul spune: ”toţi câţi aţi fost botezaţi în Cristos v-aţi îmbrăcat în Cristos” (Gal.3,27) și, de asemenea, ne spune: ”voi sunteţi în Cristos Isus” (1Cor.1,30). De fapt, am înțeles mai bine aceste lucruri atunci când am privit în limba greacă cuvintele Sfântului Apostol Paul care spun: ”Potirul binecuvântării pe care îl binecuvântăm nu este oare împărtăşire cu sângele lui Cristos? Pâinea pe care o frângem nu este oare împărtăşire cu trupul lui Cristos?” (1Cor.10,16). Traducerile în limba română sunt sărace în a expune acest verset. În limba greacă el sună astfel: ”τὸν ἄρτον ὃν κλῶμεν οὐχὶ κοινωνία τοῦ σώματος τοῦ Χριστοῦ ἐστιν” adică ”Pâinea pe care o frângem nu este oare participarea la trupul lui Cristos?”. Iar participarea la trupul lui Cristos nu este oare participarea noastră la suferințele lui Cristos? Cristos îl cheamă pe creștin cu cuvintele: ”Dacă cineva vrea să vină după mine, să renunţe la sine, să-şi ia crucea în fiecare zi şi să mă urmeze! Căci cine vrea să-şi salveze viaţa o va pierde, cine însă îşi va pierde viaţa pentru mine, acela o va salva” (Lc.9,23-24). Noi nu suntem chemați la o viață de belșug și biruință ci suntem chemați pentru a participa la suferințele lui Cristos. Suntem chemați la o viață a crucii, la o viață de prigoană, la o viață în care experimentăm participarea noastră în Cristos.

Dar pericopa din acestă Duminică, ”Duminica Jubilate” ne spune faptul că suferințele acestea sunt: ”pentru puțin timp”. Nu sunt suferințe eterne. Din contră, citim astfel: ”întristarea voastră va deveni bucurie” (In.16,20). Participarea noastră la Cristos acum înseamnă participarea noastră la suferințele lui Cristos dar Sfântul Apostol Paul spune astfel: ”nu ştiţi că noi, toţi care am fost botezaţi în Cristos Isus, am fost botezaţi în moartea lui? Aşadar, am fost înmormântaţi împreună cu el prin Botez în moartea [lui] pentru ca, după cum Cristos a înviat din morţi prin gloria Tatălui, la fel şi noi să umblăm într-o viaţă nouă. Căci dacă am fost împreună sădiţi într-o moarte asemănătoare cu a lui, la fel vom fi în înviere, ştiind bine că omul nostru cel vechi a fost răstignit împreună [cu el], pentru ca trupul păcatului să fie nimicit, aşa încât să nu mai fim sclavii păcatului, fiindcă cel care a murit a fost eliberat de păcat” (Rom.6,3-7). Participarea noastră în Cristos este și participarea în trupul său înviat. Este participarea noastră la viața sa veșnică. Sigur că moartea produce durere și întristare așa cum atunci când vine timpul femeii să nască ea se îngrozește. Dar învierea produce bucurie eternă așa cum femeia este invadată de fericire când își ține pruncul în brațe.

Participarea noastră în Cristos este una deplină! Acum avem parte de suferință și tristețe, dar cuvintele Evangheliei ne amintesc faptul că aceste suferințe sunt trecătoare pentru că avem promisiunea lui Cristos care ne spune: ”Adevăr, adevăr vă spun: dacă nu mâncaţi trupul Fiului Omului şi nu beţi sângele lui, nu aveţi viaţă în voi. Cine mănâncă trupul meu şi bea sângele meu are viaţa veşnică şi eu îl voi învia în ziua de pe urmă. Pentru că trupul meu este adevărată hrană, iar sângele meu este adevărată băutură. Cine mănâncă trupul meu şi bea sângele meu rămâne în mine şi eu în el. Aşa cum m-a trimis Tatăl care este viu, iar eu trăiesc prin Tatăl, [la fel] şi cel care mă mănâncă pe mine va trăi prin mine” (In.6,53-57)

Amin!