Predică Quasimodo Geniti, 19 04 2020

Har și pace vouă de la Dumnezeu, Tatăl nostru, și de la Domnul nostru Isus Cristos. Dragii mei, în mila lui Dumnezeu, în această zi suntem în cea de-a doua Duminică după Învierea Domnului, Duminică denumită în calendarul Bisericii noastre ”Quasimodo Geniti”. Numele acestei Duminici se poate traduce în limba română cu expresia: ”ca niște nou născuți”, așa cum găsim în prima epistolă a Sfântului Apostol Petru, unde citim: ”ca nişte copii de curând născuţi, să doriţi laptele spiritual, curat, ca să creşteţi prin el spre mântuire” (1 Pet.2,2).Predica din această Duminică se fundamentează pe Ioan 20,19-31.

”¹⁹ În seara aceleiaşi zile, prima a săptămânii, deşi uşile locului în care erau discipolii, de frica iudeilor, erau încuiate, a venit Isus, a stat în mijlocul lor şi le-a zis: „Pace vouă!”. ²⁰ Zicând aceasta, le-a arătat mâinile şi coasta. Discipolii s-au bucurat văzându-l pe Domnul. ²¹ Atunci, Isus le-a zis din nou: „Pace vouă! Aşa cum m-a trimis Tatăl, aşa vă trimit şi eu pe voi”. ²² Şi, spunând aceasta, a suflat asupra lor şi le-a zis: „Primiţi pe Duhul Sfânt! ²³ Cărora le veţi ierta păcatele, vor fi iertate; cărora le veţi ţine, vor fi ţinute”.²⁴ Însă Tóma, unul dintre cei doisprezece, cel numit „Geamănul”, nu era cu ei când a venit Isus. ²⁵ Aşadar, ceilalţi discipoli i-au spus: „L-am văzut pe Domnul!”. Dar el le-a zis: „Dacă nu voi vedea în mâinile lui semnul cuielor şi nu-mi voi pune degetul în semnul cuielor şi nu-mi voi pune mâna în coasta lui, nu voi crede”. ²⁶ După opt zile, discipolii lui erau iarăşi înăuntru, iar Tóma era împreună cu ei. Isus a venit, deşi uşile erau încuiate, a stat în mijlocul lor şi a zis: „Pace vouă!”. ²⁷ Apoi i-a spus lui Tóma: „Adu-ţi degetul tău aici: iată mâinile mele! Adu-ţi mâna şi pune-o în coasta mea şi nu fi necredincios, ci credincios!”. ²⁸ Tóma a răspuns şi i-a zis: „Domnul meu şi Dumnezeul meu!”. ²⁹ Isus i-a spus: „Pentru că m-ai văzut, ai crezut. Fericiţi cei care nu au văzut şi au crezut!”. ³⁰ Isus a mai făcut înaintea discipolilor şi multe alte semne, care nu sunt scrise în cartea aceasta. ³¹ Acestea însă au fost scrise ca să credeţi că Isus este Cristos, Fiul lui Dumnezeu şi, crezând, să aveţi viaţă în numele lui”

Dragii mei, acțiunea din această pericopă este plasată în două Duminici diferite, mai precis Duminica învierii Domnului, sau Domnica Paștelui, și Duminica următoare, adică a opta zi de la învierea Domnului. În seara zilei de Paște, Duminica în zorii căreia Domnul Isus Cristos a înviat, pericopa noastră ne spune ucenicii Domnului erau adunați împreună dar nu pentru a sărbători Învierea Domnului și nici pentru a se bucura de triumful Mântuitorului nostru asupra păcatului, a morții și a diavolului. Ucenicii nu se aflau în acea încăpere pentru a se bucura ci ei erau adunați acolo într-o atmosferă de necredință și de frică după cum citim: ”uşile locului în care erau discipolii, de frica iudeilor, erau încuiate” (Io.20,19). De ce am spus că era o atmosferă de necredință? Cu doar un verset înainte citim astfel: ”Maria Magdaléna a venit la discipoli şi le-a vestit că l-a văzut pe Domnul ” (Io.20,18). Aflăm astfel faptul că ucenicilor li se vestise deja învierea Domnului dar ei nu au crezut această mărturisire. De altfel, ucenicii erau foarte confuzi. Ei nu erau siguri pe cuvintele Domnului Isus Cristos, acele cuvinte care spuneau: ”Iată, urcăm la Ierusalím şi se vor împlini toate cele scrise prin profeţi despre Fiul Omului, căci va fi dat pe mâna păgânilor şi va fi batjocorit, insultat şi scuipat; şi după ce-l vor fi biciuit, îl vor ucide, dar în ziua a treia va învia” (Lc.18,31-33). Ucenicii gândeau încă într-un mod firesc ci nu duhovnicesc. Pentru ei, învierea era în conflict cu realitatea morții. Vedeți, în ciuda mărturisirii lui Sfântului Apostol Petru conform căreia Isus a fost Cristosul, Fiul Dumnezeului cel viu, ucenicii erau convinși la acel moment că moartea l-a învins pe Isus din Nazaret. Astfel, ei nu erau adunați într-o atmosferă de sărbătoare, așa cum se adună creștinii astăzi pentru a celebra învierea Domnului ci, ucenicii, erau adunați împreună de frică iar atmosfera era una sumbră și nefericită.

Acesta este contextul în care Evanghelia ne spune astfel: ”a venit Isus, a stat în mijlocul lor şi le-a zis: „Pace vouă!” (Io.20,19). În acea seară, Domnul Isus Cristos a fost un oaspete neinvitat în mijlocul ucenicilor speriați. El a venit pur și simplu în mijlocul lor, cu toate că ușile erau bine închise, și le-a adresat niște cuvinte cu totul speciale. Expresia acesta „Pace vouă!” nu este un simplu salut, un fel de ”bună seara”. Domnul nostru înviat stă înaintea ucenicilor săi purtând încă vizibil rănile bătăliei pe care a dus-o împotriva păcatului, a morții și a diavolului. Cu toate acestea, prin cuvintele „Pace vouă!”, Cristos declară înaintea ucenicilor victoria sa asupra păcatului, a morții și a diavolului. Cuvintele „Pace vouă!” sunt cuvinte de absoluțiune, sunt cuvinte de iertare, sunt cuvintele cu care Cristos anunță împăcarea lui Dumnezeu cu omul. Dragii mei, spun fără urmă de îndoială că în seara aceea ucenicii Domnului nu erau stăpâniți doar de frica iudeilor ci și de frica a ceea ce ei înșiși făcuseră, anume că l-au părăsit pe Domnul lor în acele momente dificil și au fugit care încotro au putut. Sfântul Apostol Petru nu trebuie să își fi găsit pacea după ce se lepădase de Domnul Isus Cristos. Ucenicii se simțeau astfel împovărați inclusiv de păcatele lor de abandonare și trădare a Domnului lor. De aceea, dragii mei, cuvintele Domnului Cristos „Pace vouă!” sunt cuvinte atât de valoroase. Cristos nu vine în mijlocul ucenicilor săi pentru ai certa și condamna pentru ceea ce ei au făcut ci pentru a le vesti iertarea și iubirea lui Dumnezeu. Cristos a venit în mijlocul lor pentru a le aduce pacea!

Dragii mei, nu este o coincidență că la această primă întâlnire dintre Cristos și ucenicii de după cruce, Mântuitorul le proclamă iertarea păcatelor. Prin păcatul primului om, Adam, diavolul a adus moarte asupra întregii lumi. Păcatul este cel care l-a despărțit pe om de Dumnezeu. Și nu doar pe un singur om ci pe toți după cum ne spune Sfântul Apostol Paul: ”printr-un singur om a intrat păcatul în lume şi, prin păcat, moartea, şi astfel moartea a trecut la toţi oamenii, pentru că toţi au păcătuit” (Rom.5,12). Vedem faptul că păcatul s-a extins și a afectat întreaga omenire și întreaga creație după cum tot Sfântul Apostol Paul spune: ” „Nu este drept nici măcar unul. Nu este nimeni înţelept, nu este nimeni care să-l caute pe Dumnezeu. Toţi au rătăcit, împreună s-au pervertit. Nu este nimeni care să facă binele, nu este nici măcar unul” (Rom.3,10-12). Dar, acolo, în grădina Edenului, după ce omul a păcătuit, pe lângă condamnare, Domnul a rostit și o promisiune de salvare spunându-i diavolului în auzul proto-parinților noștri: ”Duşmănie voi pune între tine şi femeie, între descendenţa ta şi descendenţa ei. Acesta îţi va pândi capul şi tu îi vei pândi călcâiul” (Gen.3,15).

Dragii mei, în acea Duminică, prima zi a Săptămânii, a opta zi a creației, Domnul Isus Cristos a împlinit această promisiune și a răscumpărat omenirea căzută prin neascultare în robia păcatului, a morții și a diavolului. La început, prin Cuvântul său, Dumnezeu a adus întreaga creația la viață. Prin Cuvânt, Dumnezeu l-a adus pe om la viață. În acea Duminică a Învierii, Domnul Isus Cristos, printr-un act de re-creare, a nimicit blestemul morții și a oferit viață spunându-le ucenicilor săi: „Primiţi pe Duhul Sfânt! Cărora le veţi ierta păcatele, vor fi iertate; cărora le veţi ţine, vor fi ţinute” (Io.20,22-23). În fapt, acesta este motivul pentru care Cristos însuși a născut Biserica sa. Scopul Bisericii este explicat de către Domnul Isus Cristos prin cuvintele: ”să fie predicată credința în numele lui spre iertarea păcatelor la toate neamurile” (Lc.24,47). Aceasta este ceea ce Biserica lui Cristos trebuie să facă în această lume, să vestească moartea și învierea Domnului nostru Isus Cristos și, în numele său, să ofere iertarea păcatelor acelor păcătoși care se pocăiesc dar și să rețină această binecuvântare de la aceia care nu manifestă pocăință. Dragii mei, așa cum păcatul a supus morții întreaga lume, la fel, iertarea păcatelor ne eliberează de moarte și ne aduce viața.

Prin puterea Duhului Sfânt, adunarea acesta a ucenicilor a trecut de la atmosfera de frică și vinovăție la una de neprețuită bucurie atunci când l-au văzut în mijlocul lor pe Domnul Isus Cristos, chiar dacă credința lor era una slabă sau poate chiar inexistentă la acel moment. Cristos le promisese deja spunând: ”unde doi sau trei sunt adunaţi în numele meu, sunt şi eu acolo, în mijlocul lor” (Mt.18,20). Împlinind această promisiune, Domnul a fost acolo, în mijlocul ucenicilor săi, chiar dacă aceștia erau stăpâniți de necredință, îndoială și frică. Domnul nostru era viu în mijlocul lor pentru că mormântul nu a putut să îl țină captiv pe cel ce este Dumnezeu adevărat și atotputernic. Dăruindu-le Duhul Sfânt ucenicilor săi, Cristos le-a dat și le-a întărit credința. Dragii mei, acesta este cu adevărat Liturghia divină a Bisericii lui Cristos, Liturghia în care Dumnezeu vine la noi dăruindu-i darurile Lui binecuvântate iar noi ne bucurăm pentru că L-am văzut pe Domnul în Cuvântul său și în Sacramentul Cinei Domnului.

Pericopa noastră ne spune că Toma, unul dintre cei doisprezece Apostoli, nu era acolo în ziua în care Domnul s-a arătat pentru prima data ucenicilor săi după înviere sa din morți. Atunci când a revenit în mijlocul ucenicilor, aceștia l-au informat cu privire la învierea Domnului și la cele întâmplate. Toma însă nu le-a dat crezare ci mai mult, plin de dispreț pentru cuvintele lor, a spus: ”Dacă nu voi vedea în mâinile lui semnul cuielor şi nu-mi voi pune degetul în semnul cuielor şi nu-mi voi pune mâna în coasta lui, nu voi crede” (Io.20,25). Genul acesta de atitudine disprețuitoare cu privire la Cuvântul lui Dumnezeu este comună omenirii. Expresii de genul: ”nu voi crede niciodată dacă nu voi vede” le-am auzit cu toții cel puțin o dată. Expresia acesta este cea mai puternică negație posibilă, cel puțin în limba greacă. Este o necredință blasfematoare și blestemată. De aceea, Toma mai este descris cu caracterizarea ”necredinciosul”. Dar, în pericopa noastră găsim un alt element foarte interesant. Cristos nu l-a condamnat pe ”Toma necredinciosul” ci s-a manifestat plin de milă față de el.

Dragii mei, același lucru estre valabil și pentru noi nu doar pentru Toma. Dacă Domnul Isus Cristos nu ne-ar fi tratat și pe noi cu milă, atunci am fi pierit sub condamnare datorită necredinței noastre. Noi nu suntem deloc diferiți de Apostolul Toma. Carnea noastră păcătoasă, ca și în cazul lui Toma, nu vrea să primească adevărul lui Dumnezeu după cum spune Sfântul Apostol Paul: ”Omul [numai] cu firea lui nu acceptă cele ale Duhului lui Dumnezeu, căci pentru el sunt o nebunie, şi nu le poate cunoaşte pentru că acestea trebuie să fie judecate în mod spiritual” (1Cor.2,14). De fapt, pentru omul firesc, Cuvântul lui Dumnezeu este un inamic ci nicidecum un prieten, de aceea omul firesc manifestă ostilitate față de Cuvântul lui Dumnezeu. Dar Evanghelia ne vorbește despre un Cristos milostiv, despre Cristos care știe că noi nu avem puterea de a crede și de a veni la el. El știe foarte bine că păcatul a închis toate aceste uși pentru om. Dar, așa cum pământul nu a putut să în țină pe Cristos în robia mormântului, la fel nici aceste uși închise de către păcat, nu pot să rămână așa. În pericopa noastră îl vedem pe Cristos spunându-i Sfântului Apostol Toma: ”Adu-ţi degetul tău aici: iată mâinile mele! Adu-ţi mâna şi pune-o în coasta mea şi nu fi necredincios, ci credincios!” (Io.20,27). Cuvintele acestea pot să fie interpretate ca fiind o mustrarea adresată de către Domnul Isus Cristos, dar, aceste cuvinte sunt cuvinte de milă, de iubire, de iertare. Același Cristos care a Scriptura ne spune: ”Dumnezeu a zis „Să fie lumină!”. Şi a fost lumină” (Gen.1,3), este cel care îi spune lui Toma și fiecăruia dintre noi: ”nu fi necredincios, ci credincios!” (Io.20,27). Cristos vine la noi în același mod și ne adresează și nouă aceleași cuvinte. El vine la noi și ni se dăruiește cu adevăratul său trup și adevăratul său sânge pentru ca noi să fim iertați de păcate și pentru a ”nu fi necredincios, ci credincios!” (Io.20,27). El ni se oferă nouă în Sacramentul Euharistiei exact în același mod în care i s-a oferit Sfântului Apostol Toma pentru a crea în acesta credință. Prin Cuvânt și prin Sacramente, Dumnezeu ne eliberează din robia cărnii noastre și creează credință în noi iar mai apoi hrănește această credință pentru ca ea sa nu se piardă. Doar prin lucrarea acesta binecuvântată pe care Cristos o desfășoară prin mijloacele harului, Cuvântul să Sacramentele, noi, asemenea Sfântului Apostol Toma, putem striga plini de credință: ”Domnul meu și Dumnezeul meu!” (Io.20,28).

Dragii mei, avem astăzi înainte aceeași binecuvântare minunată pe care Dumnezeu o revarsă prin Duhul Sfânt asupra Bisericii sale. Noi nu l-am privit pe Cristos așa cum a făcut-o Toma și ceilalți Apostoli în acea Duminică. Dar Dumnezeu nu ne-a lipsit pe nici unul dintre noi de această binecuvântare măreață. Nu avem cu nimic mai puțin din Cristos decât au avut Apostolii. În Liturghia Bisericii noi îl avem mereu pe Domnul în mijlocul nostru, îl auzim vorbindu-ne în Evanghelia sa, i-am simțit atingerea iubitoare în apa Sfântului Botez și îl gustăm cu gura noastră ori de câte ori ne împărtășim cu Sacramentul Euharistiei. În Cuvânt și în Sacramente, Domnul Isus Cristos stă în mijlocul Bisericii sale de astăzi exact așa cum a stat în mijlocul ucenicilor săi în acea Duminică de după înviere, spunându-ne și nouă exact aceleași cuvinte minunate și binecuvântate: „Pace vouă!” (Io.20,19).

AMIN!