Ce este un Lutheran Confesional si ce este Biserica Lutherană Confesională

În prezent, în lume are loc o renaște a confesionalismului luteran. Inima confesionalismului luteran este o mărturie corectă a Evangheliei lui Cristos. Așa se nasc întrebări firești în rândul luteranilor din prezent. Ce rol joacă „Confesiunile de Credință” în lucrarea misiunii noastre? Cum influențează confesionalismul doctrina și închinarea noastră? Auzim, în ultimul timp, afirmații de genul „eu sunt creștin evanghelic luteran”. Pornind exact de la această afirmație, teza care urmează reprezintă o încercare de a aduce lumină asupra a ceea ce reprezintă cu adevărat confesionalismul luteran și ce este o Biserica Lutherană Confesională.

Un luteran confesional este un creștin „norma normans”. Pastorii luterani sunt bine familiarizați cu acest termen. Dar, pentru că laicii nu au aceeași înțelegere clară, în următoarele rânduri voi expune, pe scurt, o serie de explicații. Conceptul de „norma normans” are de a face cu norma, sau standardul, care este utilizat pentru a determina ceea ce învățătură se predă în Bisericile Luterane. Confesiunile Luterane de Credință din Secolul al XVI-lea nu sunt „norma normans”, prin aceasta înțelegându-se faptul că ele nu sunt standardul după care se ghidează Biserica. Un luteran confesional nu se va uita niciodată mai întâi la Confesiunile Luterane de Credință din Secolul al XVI-lea pentru a determina ce ar trebui să creadă și să învețe Biserica.

Pentru un luteran confesional, Sfintele Scripturi sunt „norma normans”. Confesiunile Luterane de Credință din Secolul al XVI-lea sunt „norma normata”, adică acestea sunt subordonate Sfintelor Scripturi. Confesiunile Luterane de Credință din Secolul al XVI-lea sunt foarte clare cu privire la acest lucru, afirmând astfel:

„noi credem, învățam și mărturisim că singura regulă și singurul principiul conform căruia toate învățăturile trebuie să fie evaluate și judecate sunt scrierile profetice și apostolice ale Vechiului și Noului Testament. Alte scrieri, antice sau contemporane, oricare ar fi numele lor, nu sunt considerate egale cu Sfintele Scripturi, ci toate vor fi supuse acesteia și să nu fie acceptate într-un alt mod. Sfânta Scriptură rămâne singurul judecător și principiu călăuzitor, conform căruia, toate învățăturile ar și trebuie să fie recunoscute și judecate” (Formula Concordiei, Epitome, Introducere)

Practic vorbind - ca o concluzie a ceea ce am afirmat mai sus - spunem ca nu folosim Confesiunile Luterane de Credință din Secolul al XVI-lea pentru a susține Sfânta Scriptură ci, din contră, folosim Sfânta Scriptură pentru a susține Confesiunile Luterane de Credință din Secolul al XVI-lea. Începem întotdeauna cu Sfânta Scriptură și mai apoi ne uitam la Confesiunile Luterane de Credință din Secolul al XVI-lea ca la o mărturie valabilă, una de încredere, în ceea ce Sfânta Scriptură ne învață. Luterani confesionali care afirma că Sfânta Scriptură este „norma normans”, nu vor spune sub nici o formă mai mult decât spune Sfânta Scriptură. Deoarece Sfânta Scriptură este „norma normans”, ceea ce ea conține este ceea ce luterani confesionali vor crede. Luterani confesionali, în zelul lor de a susține Confesiunile Luterane de Credință din Secolul al XVI-lea, vor fi atenți să nu spună ceva diferit față de ceea ce afirmă Sfânta Scriptură. Așadar, strigătul credinței pentru un luteran confesional nu este: "la Confesiuni” ci este întotdeauna: "la Scripturi”.

Un luteran confesional este un „quia”. Acesta este un cuvânt latin care înseamnă "deoarece". Un sinonim folosit pentru acest cuvânt este: "în măsura în care". Luterani acceptă Confesiunile Luterane de Credință din Secolul al XVI-lea în măsura în care acestea învață exact ceea ce învață Cuvântul lui Dumnezeu. Creștinii luterani nu vor accepta Confesiunile Luterane de Credință din Secolul al XVI-lea chiar și dacă acestea nu sunt de acord cu Sfânta Scriptură, deoarece Confesiunile Luterane de Credință din Secolul al XVI-lea nu sunt Cuvântul lui Dumnezeu. Luterani confesionali acceptă Confesiunile Luterane de Credință din Secolul al XVI-lea deoarece sunt convinși că acestea reprezintă doar o mărturie a ceea ce Cuvântul lui Dumnezeu ne învață.

În prezent, exista multe Biserici care se mândresc cu faptul ca sunt non-confesionale. Aceste Biserici afirma că: "singura noastră mărturisire de credință este Biblia". Sună foarte bine, desigur, dar este, de asemenea, inadecvat. Cum credeți că ar sta lucrurile în lumea creștină dacă toată lumea spune: "credința noastră este exprimata numai în Biblie?". Un martor al lui Iehova vine la ușa dumneavoastră și vă spune: "noi suntem strict o Biserică biblică". Cum sună aceste cuvinte? În consecință, mai putem să spunem că există diferențe între doctrina Martorilor lui Iehova și credința unui creștin luteran? Confesiunile Luterane de Credință din Secolul al XVI-lea s-au născut din controversele existente în lumea creștină. În Biserica Primara a existat, de exemplu, o controversă cristologică. Cine este Cristos? Care este relația și legătura lui cu Tatăl și cu Duhul Sfânt? Primele Confesiunile de Credință ale Bisericii Creștine: Crezul Apostolilor, Crezul de la Niceea și Crezul Atanasian - la care luteranii confesionali subscriu - au dat răspunsul Sfintei Scripturi la aceste întrebări. În vremea Reformei Luterane din Secolul al XVI-lea, una dintre cele mai uzate învățături a fost doctrina justificării numai prin credință. Cum ajunge un păcătos sa fie drept în ochii lui Dumnezeu? Această întrebare și altele legate de acesta au primit răspuns în cele șase Confesiunile Luterane de Credință: Micul Catehism si Marele Catehismul Mare ale lui Martin Luther (1529), Mărturisirea de Credință de la Augsburg (1530), Apologia Mărturisirii de Credință de la Augsburg (1531), Articolele de la Schmalkalden (1537) și Formula Concordiei (1580). Confesiunile Luterane de Credință din Secolul al XVI-lea definesc cine suntem noi, luteranii. În mod ideal, ar fi suficient să spunem: "noi suntem creștini biblici deci suntem luterani”. Dar denumirea de "luteran” nu este protejata de copyright și mulți dintre cei care se folosesc astăzi de acest nume nu au nici pe departe o credință luterană ci, nu de puține ori, acestea sunt persoane care au adoptat un sincretism dogmatic cu puternice influențe neo-protestante sau calviniste. Pentru a ne putea numi cu adevărat "luterani", noi trebuie să ne identificăm atât din punct de vedere dogmatic cât și din punct de vedere al închinării cu Confesiunile Luterane de Credință din Secolul al XVI-lea.

* * *

Un luteran confesional este un creștin care crede în justificarea obiectivă. Problema păcatului este una universală. Sfânta Scriptură ne spune faptul că:

"nu este nici un om drept pe pământ” (Ecl.7,20)

și mai apoi faptul că:

„plata păcatului este moartea" (Rom.6,23).

De aceea, soluția lui Dumnezeu la problema păcatului este, de asemenea, o soluție universală, după cum citim:

"Domnul a făcut să cadă asupra Lui nelegiuirea noastră a tuturor" (Is.53,6).

"El este jertfa de ispășire pentru păcatele noastre, și nu numai pentru ale noastre ci și pentru păcatele întregi lumi" (1In.2,2).

Iată ceea ce găsim scris în Confesiunile Luterane de Credință din Secolul al XVI-lea:

„Dumnezeu aduce viață pentru toți oamenii. Căci, „după cum prin neascultarea unui singur om, mulți [adică, toți] s-au făcut păcătoși, tot așa, prin ascultarea unui singur om, mulți [adică toți] vor fi făcuți neprihăniți" (Rom.5,18-19)”. (Formula Concordiei, Declarația Solidă, Articolul 12)

Având în vedere implicațiile uriașe ale justificării obiective poate să ni se pară un pic surprinzător faptul că Confesiunile Luterane de Credință din Secolul al XVI-lea nu au un articol dedicat acestui subiect, deși se ocupă pe larg cu tratarea doctrinei despre justificarea subiectivă sau justificarea personală. Există, probabil, o explicație foarte simplă pentru această problemă, anume aceea că această dogmă nu a fost un punct de dispută între romano-catolicii și adepți lui Martin Luther. Problema reala a fost: „cum poate primi un păcătos beneficiul răscumpărării lui Cristos?”. Prin urmare, accentul nu a fost pus atât de mult pe justificare obiectivă - adică universală - ci pe justificarea individuală. Cu toate acestea, deși nu există un articol separat în Confesiunile Luterane de Credință din Secolul al XVI-lea despre justificarea obiectivă, aceasta doctrina este asumată de către luterani. Doctrina justificării obiective este învățată de către Sfintele Scripturi și este regăsită în Confesiunile Luterane de Credință din Secolul al XVI-lea, fiind o comoară specială a Bisericii Lutherane Confesionale. Ea ne asigură că nu putem merge greșit atunci când vom stabili misiunile Bisericii noastre. Oriunde vom merge, fiecare persoană, indiferent de culoare, de clasă sau cultură se numără printre cei pe care Dumnezeu, în Cristos, a declarat-o dreaptă în ochii Lui. De aceea, lumea și fiecare persoană din ea reprezintă domeniul misiunii noastre.

* * *

Un luteran confesional este un creștin care crede în justificarea subiectivă sau justificarea individuală. Sfântul Apostol Paul vorbește despre ceea ce luterani confesionali numesc justificare subiectivă în aceste cuvinte familiare:

"Noi susținem că omul este socotit neprihănit prin credință, fără faptele Legii" (Romani 3:28).

Justificare reprezintă actul lui Dumnezeu de a declara pe păcătos neprihănit în ochii Lui, nu prin fapte, ci prin har, numai prin credință, pe seama ispășirii înlocuitoare a lui Cristos, care este inima și centrul teologiei luterane confesionale.

Confesiunile Luterane de Credință din Secolul al XVI-lea fac următoarea afirmație cu privire la justificarea subiectivă:

„acest articol despre îndreptățirea prin credință (cum spune Apologia) este "cel mai important dintre toate învățături creștine " și mai apoi "fără de care nici o conștiință slabă nu poate avea liniște de durată și nici nu poate să recunoască în mod corespunzător bogățiile harului lui Cristos”. Martin Luther afirma despre justificarea prin credință astfel: "dacă acestă învățătură stă în puritatea sa, atunci Creștinătatea va rămâne, de asemenea, pură și bună, nedivizată și neseparată, dar în cazul în care nu, atunci este imposibil să se poată îndepărta orice eroare sau spirit sectar" (Formula Concordiei, Declarația Solida, Articolul 3).

Tot în Confesiunile Luterane de Credință din Secolul al XVI-lea citim astfel:

„numai prin credință se obține iertarea păcatelor, pe seama lui Cristos și numai prin credință suntem justificați, adică, din oameni păcătoși suntem făcuți neprihăniți sau drepți” (Apologia Mărturisirii de Credință de la Augsburg, Articolul 4).

Luteranii confesionali au o poveste de spus, povestea unui Dumnezeu: care a iubit lumea atât de mult încât a dat pe singurul Lui Fiu pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viața veșnică (In.3,16).

Toate doctrina Bisericii Lutherane Confesionale este una practică. Acesta se aplică în viața oamenilor. Luteranii confesionali consideră doctrina justificării subiective, mântuirea prin har, numai prin credință ca fiind o comoara, o bijuterie de neprețuit, oferita de Dumnezeu copiilor săi. Nu există nici o altă cale pentru a avea certitudinea mântuirii. Acesta este motivul pentru care, despre doctrina justificării prin credință s-a spus, în mod corespunzător, ca este: „articulus stantis et cadentis ecclesiae”, adică învățătura în funcție de care Biserica stă sau cade.

* * *

Un luteran confesional este un creștin care crede în mijloacele harului oferite de către Dumnezeu. Luterani confesionali subscriu fără rezerve la ceea ce Confesiunile Luterane de Credință din Secolul al XVI-lea afirmă, anume:

”Dumnezeu cheamă oamenii la mântuire veșnică și, pentru ai atrage la sine, pentru ai converti, pentru a le da nașterea din nou, și ai sfinți; Dumnezeu folosește aceste mijloace ale harului, care sunt Cuvântul Sfânt (pe care oamenii îl aud proclamat sau citit) și Sfintele Sacramente (pe care le utilizează împreună cu Cuvântul Său)”. (Formula Concordiei, Declarația Solida, Articolul 2).

Mijloacele harului sunt folosite de către Dumnezeu pentru a crea și pentru a întări credința copiilor săi. Utilizate în mod corespunzător, mijloacele harului, sunt o comoară a Bisericii lui Cristos. Oamenii au nevoie de Duhul Sfânt pentru a putea produce roade plăcute lui Dumnezeu. Duhul Sfânt lucrează în copiii lui Dumnezeu doar prin Cuvântul Sfânt și prin Sfintele Sacramente, de aceea, mijloacele harului reprezintă o doctrină foarte importantă pentru orice luteran confesional.

* * *

Un luteran confesional este un luteran ”evanghelic”. E trist că acest cuvânt frumos este așa de mult abuzat în prezent, astfel încât, probabil, a pierdut o parte din strălucire pe care o avea acum jumătate de mileniu. Cuvântul acesta este folosit în prezent de atât de multe grupări creștine încât este dificil să îl mai distingem în adevărata lui însemnătate. Există așa-ziși evanghelici care nu înțeleg și, prin urmare, nu se aplică în mod corespunzător distincția dintre Lege și Evanghelie. De aceea, ac acești oameni nu sunt cu adevărat evangelici ci doar uzează necorespunzător de acest minunat termen.

Un luteran ”evanghelic” este un creștin centrat pe Sfânta Evanghelie. Evanghelia este mesajul de justificare, anume că Dumnezeu declară pe păcătos ca fiind neprihănit prin har, prin credință, prin Cristos. Dacă justificarea prin credință este „doctrina” pe care Biserica ”stă sau cade” atunci Evanghelia, la rândul ei, este „mesajul” pe care Biserica ”stă sau cade”. Un luteran confesional nu se va poziționa nici mai prejos dar nici mai presus de Sfânta Evanghelie.

Un luteran confesional afirmă că există doctrine fundamentale - doctrine care sunt necesare pentru mântuire - și doctrinele non-fundamentale - doctrine care nu sunt critice pentru mântuire. Dar, luteranii cred că, din moment ce Scriptura este în totalitate Cuvântul lui Dumnezeu, fiecare doctrină predată în Scriptură este extrem de importantă. Din păcate, în lumea așa-zis „evanghelică” numărul doctrinelor vitale pentru mântuire s-a diminuat îngrijorător ajungându-se la o serie de grupări „evanghelice” care nu mai au aproape nici o doctrină fundamentală, mulți creștini non-confesionali afirmând că „doctrinele te îngrădesc și te limitează la fundamentalism” sau „lumea a evoluat și este normal ca și doctrinele să se schimbe”. Luteranii confesionali nu vom ceda la presiunea de a se conforma curentului acestei lumi, cu atât mai mult dacă aceste modificări intră în contradicție cu Evanghelia lui Dumnezeu.

Noi, Biserica Luterana Confesională, suntem o Biserica Evanghelică pură cu toate că nu am încorporat acest termen în denumirea Bisericii deoarece termenul poate crea confuzii grave. Suntem luterani ortodocși, adică suntem luterani conservatori. Noi nu facem „casă buna” cu acei evanghelici care împing doctrinele la extreme sau care le devalorizează. Cu toate acestea nu suntem „extremiști” sau „fundamentaliști”. In Bisericile noastre, după cum deja se știe, există chestiuni de indiferență, adică „adiaphora” - traducerea fidela a acestui termen din limba latină este: „nu contează”. Acestea sunt practici care nu sunt nici poruncite dar nici interzise de către Sfânta Scriptură. Luteranii confesionali nu au un „cod rabinic” sau o carte de drept canonic care să le spună exact ce să facă în fiecare situație. Domnul nostru Isus Cristos, în Cuvântul Său, ne oferă o libertate de manifestare a credinței noastre. În loc să ne spună exact cea ce avem voie să mâncăm și să bem - așa cum a spus credincioșilor din Vechiul Testament - Dumnezeu pur și simplu ne spune să facem totul pentru slava lui Dumnezeu (conform 1 Cor.10,31). Închinarea luterană este, așadar, o închinare spre slava lui Dumnezeu chiar dacă nu are o reglementare foarte strictă. Din acest motiv, închinarea luterana diferă de la o națiune la alta, de la un grup etnic la altul. Totuși, structura de baza a închinării rămâne una identică.

Privitor la acest aspect, Confesiunile Luterane de Credință din Secolul al XVI-lea afirma astfel:

„ceremonii sau practicile bisericești care nu sunt nici poruncite dar nici interzise de către Cuvântul lui Dumnezeu, au fost stabilite doar pentru ordinea și decența închinării. Nici o Biserică ar trebui să condamne o alta Biserică doar pentru că aceasta din urmă are mai puține sau mai multe ceremonii externe atunci când nu sunt afectate articolele de credință și sunt administrate corect Sfintele Sacramente” (Formula Concordiei, Declarația Solida, Articolul 10)

Martin Luther afirma și el următoarele:

„observăm ziua Domnului, Crăciunul, Pastele și alte sărbători. Noi nu legam conștiințele cu sarcini privitoare la acestea. Scopul lor este ca totul să fie făcut în Biserică într-un mod ordonat și fără confuzie, astfel încât armonia sa nu poată fi deranjată. Mai presus de toate observăm că cu aceste ocazii de închinare se păstrează slujba Cuvântului, astfel încât oamenii se pot aduna pentru a auzi Cuvântul, să învețe, să îl cunoască pe Dumnezeu, să se roage împreună pentru orice nevoie și să-i mulțumescă lui Dumnezeu pentru binecuvântările sale. Cred că acesta a fost motivul principal pentru care, părinții Bisericii au instituit sărbătorile Bisericii” (Martin Luther, Comentariu la Galateni)

Un luteran evanghelic nu va face niciodată reguli pe care Cuvântul lui Dumnezeu nu le face. Un evanghelic luteran este un creștin centrat pe Sfânta Scriptură.

* * *

Un luteran confesional este un creștin misionar. Luteranii confesionali nu vor ascunde binecuvântările lui Dumnezeu ci le vor răspândi celor din jur. Spiritul misionar are doua mare latură a Bisericii Lutherane Confesionale. O prima latură constă în apărarea adevărului de cei care doresc să îl compromită iar cea de-a doua latură este aceea de răspândire a adevărului. Domnul Isus Cristos însuși este cel care ne spune:

"Evanghelia aceasta a Împărăției va fi propovăduită în toată lumea, ca să slujească de mărturie tuturor neamurilor, iar apoi va veni sfârșitul" (Mt. 24,14).

Mântuitorul nu spune ca Evanghelia va fi predicată ci că Evanghelia trebuie să fie predicată, adică exprimarea este la imperativ. Prin predicarea Evangheliei, Dumnezeu își aduna aleșii, iar noi suntem cei care trebuie să contribuim la această lucrare. Este important să reținem faptul că Dumnezeu va face să se întâmple predicarea Evangheliei cu noi sau fără noi. Din acest motiv, sarcina noastră misionară este cu atât mai valoroasă pentru noi. Dacă noi nu vom misiona, Dumnezeu va ridica pe alții care să o facă. Luterani confesionali se vor implica să mărturisească Evanghelia, și vor face acest lucru cu mare bucurie. Pentru noi, faptul că suntem folosiți de către Domnul nostru în lucrarea sa plină de har de a aduna pe aleșii lui prin Evanghelie este un mare privilegiu!

Iată ce afirmă Confesiunile Luterane de Credință din Secolul al XVI-lea cu privire la acest subiect:

„este intenția noastră aceea de a da mărturie în fața lui Dumnezeu și tuturor oamenilor care sunt în viață astăzi dar și celor care vor veni după noi. Astfel vom apărea în fața judecății tronul lui Isus Cristos, prin harul lui Dumnezeu, cu inima neînfricata și astfel vom da seama de credința noastră, și nu vom avea niciun secret” (Formula Concordiei, Declarația Solida, Articolul 12)

* * *

Deși, după cum am văzut, există o varietate de moduri în care s-ar putea răspunde la întrebarea „ce este un creștin luteran confesional?”, cel mai complet și simplu răspuns este următorul:

un luteran confesional este o persoană care crede, învață și mărturisește adevărurile Cuvântului lui Dumnezeu așa cum acestea sunt cuprinse și mărturisite în Cartea Concordiei.

Cartea Concordiei reprezintă o colecție dogmatică luterana din Secolul al XVI-lea, mai precis din anul 1580, care cuprinde mărturisirile de credința ecumenice: Crezul Apostolic, Crezul de la Niceea și Crezul Athanasian dar și confesiunile luterane de credință: Micul Catehismul al lui Martin Luther (1529), Catehismul Mare al lui Martin Luther (1529), Mărturisirea de la Augsburg (1530), Apologia Mărturisirii de la Augsburg (1531), Articolele de la Schmalkalden (1536) și Formula Concordiei (1577).

Cele trei crezuri ecumenice din Cartea Concordiei sunt: Crezul Apostolic, Crezul de la Niceea și Crezul Atanasian. Acestea sunt declarate ca fiind "ecumenice", sau universale, deoarece sunt acceptate de creștinii din întreaga lume ca expresii corecte a ceea ce Cuvântul lui Dumnezeu ne învață.

Martin Luther și-a dat seama în foarte scurt timp despre cât de ignoranți erau atât laici cât și clerul din vremea sa cu privire la adevărurile fundamentale ale credinței creștine. De aceea, în anul 1529, reformatorul german a scris două manuale pentru ai ajuta pe pastori și pe capii familiilor în lucrarea de predare a credinței creștine. Micul Catehismul și Catehismul Mare sunt organizate, ambele, în jurul a șase teme majore: Cele Zece Porunci, Crezul Apostolic, Rugăciunea Domnului, Sfântul Botez, Confesarea, și Sacramentul Altarului. Aceste doua documente au fost universal acceptate ca fiind rezumate ale doctrinei luterane astfel că acestea au fost incluse ca parți importante a Cărții Concordiei.

În anul 1530, luteranilor le-a fost solicitat să prezinte o mărturisirea de credință în fața împăratului Carol al V-lea, in cadrul Dietei de la Augsburg, Germania. Cu aceasta ocazie, Philip Melanchthon, sub îndrumarea lui Martin Luther, a scris Mărturisirea de Credință de la Augsburg (Confesiunea Augustana), mărturisire care a fost citită în fața curții imperiale în data de 30 Iunie 1530. Un an mai târziu, luteranii au prezentat o detaliere a Mărturisirii de Credință de la Augsburg. Această Apologie a fost scrisă tot de către Philip Melanchthon. În Apologia Mărturisirii de Credință de la Augsburg cel mai lung capitol este dedicat celui mai important adevăr credinței creștine, mai precis doctrina justificării doar prin har, prin credință, în Cristos.

În anul 1537, lui Martin Luther i sa cerut să pregătească o declarație de credință pentru a fi prezentată la un consiliu organizat de către Biserica Romano-Catolică. Aceasta mărturisire de credința a fost una foarte îndrăzneață și energică, lucru care a făcut ca mai târziu sa fie încorporată în Cartea Concordiei. Acesta mărturisire a fost prezentata inițial unui grup de conducători luterani reuniți în orașul german Schmalkald, de aceea a primit denumirea de: Articolele de la Schmalkalden.

După moartea lui Martin Luther în anul 1546, între luterani au apărut controverse semnificative care au afectat Biserica. Pentru a pune capăt acestor controverse doctrinare, Biserica Luterană, în anul 1577, a elaborat documentul numit Formula Concordiei. În urma apariției acestui document, Biserica Luterană a fost capabila să avanseze unită în ceea ce credea, învăța și mărturisea.

În anul 1580, toate documentele de credință menționate mai sus au fost adunate într-un singur volum numit Cartea Concordiei.

Luteranii confesionali afirma astfel:

"Cuvântul lui Dumnezeu este și trebuie să rămână singura regulă și normă de verificare a tuturor doctrinelor" (Formula Concordiei, Declarația Solidă, Articolul 9).

Astfel, autoritatea Sfintelor Scripturi este completă, sigură și finală. Sfintele Scripturi sunt acceptate de către Confesiunile Luterane de Credință din Secolul al XVI-lea ca fiind „Cuvântul real al lui Dumnezeu”. Biblia este "Cuvântul pur, infailibil și inalterabil al lui Dumnezeu”. Confesiunile Luterane de Credință din Secolul al XVI-lea reprezintă:

"baza, regula și norma care indica ca toate doctrinele să fie judecate în conformitate cu Cuvântul lui Dumnezeu "(Formula Concordiei , Declarația Solidă, Reguli și Norme) .

Deoarece Confesiunile Luterane de Credință din Secolul al XVI-lea sunt complet de acord din punct de vedere doctrinal cu Cuvântul lui Dumnezeu, ele servesc ca standard pentru Bisericile Luterane Confesionale în a determina ceea ce este conform cu Sfintele Scripturi și trebuie predicat respectiv ceea ce contrazice Sfintele Scripturi și trebuie înlăturat.

Reforma Luterană nu a fost o revoltă spirituală sau socială, ci mai degrabă a început ca o mărturisire sinceră și plina de îngrijorare a acelor învățături greșit înțelese care, din păcate, chiar și în prezent, ascund gloria lui Isus Cristos. Ceea ce l-a motivat pe Martin Luther în Reforma sa a fost o preocupare zeloasă pentru Evanghelia lui Isus Cristos. Iată cum explică Confesiunile Luterane de Credință din Secolul al XVI-lea despre ceea ce Evanghelia Domnului Isus Cristos vorbește:

"ființele umane nu au ținut legea lui Dumnezeu și au păcătuit. Astfel, natura umană a fost coruptă, gândurile, cuvintele și faptele s-au transformat într-o luptă împotriva lui Dumnezeu. Datorita acestui motiv, oamenii se află sub mânia lui Dumnezeu precum și sub pedeapsa cu focurile iadului. Evanghelia, în sensul său strict, învață ca oamenii ar trebui să creadă în iertarea păcatelor pe care o primesc de la Dumnezeu și care este prin Fiul lui Dumnezeu, Domnul nostru Isus Cristos care a luat asupra Sa blestemul Legii și l-a suportat pentru noi, a ispășit și a plătit pentru toate păcatele noastre. Prin Isus Cristos suntem restaurați, în harul lui Dumnezeu, și obținem iertarea păcatelor prin credință și astfel suntem mântuiți. ... Aceasta este o veste bună, o veste plină de bucurie, că Dumnezeu nu vrea să pedepsească păcatul ci să-l ierte pentru Cristos” (Formula Concordiei, Declarația Solidă, Articolul 20).

Cuvântul "confesional" este folosit într-o varietate de moduri, dar atunci când vorbim despre un luteran "confesional" ne referim la un luteran care declară public faptul că credința lui este în armonie cu ceea ce mărturisesc documentele de credință conținute în Cartea Concordiei. În armonie cu aceasta definiție, iată care sunt ultimele cuvinte scrise în Cartea Concordiei:

"Prin urmare, este intenția noastră să dăm mărturie în fața lui Dumnezeu și în față creștinătății, pentru cei care sunt în viață astăzi și pentru cei care vor veni după noi, cu privire la toate articolele controversate ale credinței pe care le-am abordat, că nu există nici o altă explicație și că aceasta este învățătura noastră de credință. În această credință vom merge în fața tronului de judecată al lui Isus Cristos, prin voia lui Dumnezeu, cu inima neînfricată și, astfel, dând seama de credința noastră, nu vom avea nici un secret. Prin puterea harului lui Dumnezeu, ne propunem să respectăm această mărturisire de credință."( Formula Concordiei, Declarația Solidă, Articolul 12).

Luteran confesional este o persoană care mărturisește Evanghelia lui Cristos și care crede adevărurile Cuvântului lui Dumnezeu așa cum acestea sunt explicate și predate în Cartea Concordiei. Luterani confesionali insistă asupra faptului că toate doctrinele trebuie să fie conforme cu standardele confesionale stabilite de către Confesiunile Luterane de Credință din Secolul al XVI-lea. Un luteran confesional este acel om care onorează Cuvântul lui Dumnezeu. Este dorința lui Dumnezeu ca Sfânta sa Biserică să fie în acord cu privire la doctrină astfel încât credincioșii să trăiască în pace unul cu altul (conform cu 1Cor.1,10; 2Cor.13,11). Acesta este motivul pentru care considerăm drept o comoara toate mărturisirile prețioase ale adevărului creștin pe care le avem în Cartea Concordiei. Pentru luteranii confesionali, nu există nici o altă colecție de documente sau declarații ale Bisericii lui Cristos care să prezinte atât de clar învățăturile Cuvântului lui Dumnezeu precum o fac documentele care alcătuiesc Cartea Concordiei, anume: Crezul Apostolic, Crezul de la Niceea, Crezul Athanasian, Micul Catehismul al lui Martin Luther (1529), Catehismul Mare al lui Martin Luther (1529), Mărturisirea de la Augsburg (1530), Apologia Mărturisirii de la Augsburg (1531), Articolele de la Schmalkalden (1536) și Formula Concordiei (1577)