Despre Evanghelia Domnului nostru Isus Cristos

Cel mai adesea, termenul ”Evanghelie” este folosit pentru a face referire la cele patru cărți ale Noului Testament care ne prezintă detalii despre viața și activitatea Domnului nostru Isus Cristos. În limba greacă, limba Noului Testament, avem expresia: ”εὐαγγέλιον”, iar în limba latină, limba teologiei apusene, avem expresia: ”evanghelium”. În înțelesul gândirii greco-romane, dar și în înțelesul creștin, acest cuvânt semnifică: ”vestea bună” respectiv recompensele pe care această veste le poartă cu ea pentru cel care o primește. Deși în Noul Testament găsim patru cărți care sunt cunoscute sub numele de ”Evanghelie”, înțelegerea creștină aproape generală și încă de timpuriu a fost aceea că avem o singură Evanghelie expusă în patru cărți: Evanghelia lui Matei, Evanghelia lui Marcu, Evanghelia lui Luca și Evanghelia lui Ioan. Toate aceste patru cărți ale Noului Testament sunt orientate în mod unitar spre a prezenta viața și activitatea lui Isus din Nazaret cu scopul de a mărturisi faptul că acesta este Mesia și Domnul, împlinirea promisiunilor lui Dumnezeu așa cum acestea au fost formulate în profețiile Vechiului Testament. Este foarte cunoscut faptul că perioada apostolică și post-apostolică a Bisericii a înregistrat mult mai multe scrieri care au descris viața și activitatea Mântuitorului, toate acestea fiind, cel puțin la un moment dat, cunoscute sub numele de ”Evanghelie”, însă Biserica a canonizat doar patru Evanghelii după cum găsim scris într-o scrisoare a Sfântului Athanasie din anul 367, Evanghelii asociate cu cele patru ființe din Cartea Sfântului Profet Ezechiel (Cap.1) respectiv din Cartea Apocalipsei (Cap.4).

Martin Luther , urmând teologia Sfântului Apostol Paul exprimată în Scrisoarea către Romani, definea ”Evanghelia” ca fiind ”marea jubilație” sau ”vestea bună, mai precis ”vestea cea bună proclamată împotriva blestemului” (LW.30:3). Așa cum există un singur Cristos care este ”vestea bună” la fel există o singură Evanghelie, acesta fiind motivul pentru care în teologia lui Martin Luther găsim foarte rar referiri la ”cele patru Evanghelii”, reformatorul de la Wittenberg uzând foarte des de expresia ”Evanghelie”. În acest sens, Martin Luther se încadrează pe aceeași linie cu Biserica Apostolică și Post-Apostolică, proclamând o singură Evanghelie exprimată în patru cărți ale Noului Testament.

Teologia lui Martin Luther afirmă faptul că în zorii creștinismului, expresia ”Evanghelia” nu a fost uzată cu scopul de a face referire la o formă scrisă a vieții și activității Domnului Isus Cristos cât a fost uzată cu scopul de a face referire la proclamarea orală a Cuvântului, exact ceea ce inclusiv Domnul nostru Isus Cristos a făcut. De aceea, în teologia Lutherană expresia ”Evanghelia” face referire nu numai la ceea ce există în scris ci inclusiv la ceea ce este proclamat în mod oral. ”Evanghelia” este o ”veste bună” revelată de către Dumnezeu în Fiul său întrupat cu scopul de a fi proclamată în întreaga lume. Timp de mai multe secole, ”Evanghelia” a fost cu preponderență predicată în Bisericile Creștine și prea puțin uzată în forma ei scrisă. De aceea, reformatorul Martin Luther insistă să afirme faptul că puterea Evangheliei stă în natura sa de Cuvânt proclamat, adică de cuvânt prezentat pe cale orală. Evanghelia este un cuvânt care – în contrast cu cuvântul Legii care îl pune pe păcătos sub blestem și sub condamnare datorită păcatului – eliberează păcătosul de sub blestem și îi oferă confortul unei vieți noi. De aceea, prin proclamarea Evangheliei, Duhul Sfânt lucrează pentru a naște credință în Dumnezeu în omul care aude cuvântul proclamat al Evangheliei după cum ne spune Sfântul Apostol Paul: ”credința vine din predicare, iar predicarea, din cuvântul lui Cristos” (Rom.10,17). Reformatorul Martin Luther a fost atât de adânc înrădăcinat în conceptul de Evanghelie care proclamare a mântuirii în și prin Cristos, cu un accent pus pe proclamarea orală, încât a afirmat faptul că punerea în scris a Evangheliei a fost rezultatul unei urgențe ci nu a unei necesități. Punerea în scris a proclamării orale a Evanghelie a fost determinată de situația nefericită în care Biserica Creștină a ajuns încă de timpuriu datorită apariției și răspândirii unor proclamări eronate respectiv false ale Evanghelie. Ereziile care au afectat Biserica încă din primele decenii de existență a fost factorul care a determinat ca Evanghelia să fie pusă în scris pentru a putea să fie probată veridicitatea și acuratețea proclamării orale, însă, în opinia lui Martin Luther, nu aceasta a fost natura Noului Testament, motiv pentru care nu găsim în Noul Testament vreo poruncă în care Dumnezeu să ceară așternerea în scris a celor proclamate pe cale orală. În concluzie, Martin Luther este de părere că întreaga literatură care s-a născut în zorii creștinismului a fost ”un fenomen secundar”, mai degrabă fiind o înregistrare în scris a ceea ce Biserica deja proclama la scară largă în mod oral.

În traducerea Noului Testament, Martin Luther nu a scris câte o introducere pentru fiecare dintre cele patru Evanghelii. Ba mai mult, nici măcar pentru Evanghelia Sfântului Apostol Ioan - o Evanghelie despre care lui Martin Luther îi plăcea să admită că este favorita sa (LW.35:357) – nu a scris o prefață individuală. Un alt lucru foarte important de remarcat este faptul că Martin Luther nu a scris comentarii și nici nu a ținut prelegeri pentru cele patru Evanghelii. Este cunoscut faptul că prelegerile și comentariile lui Martin Luther au vizat Epistolele Noului Testament în dauna Evangheliilor. Totuși, trebuie evidențiat faptul că Martin Luther a predicat foarte mult din textul Evangheliilor, tradiția de la Wittenberg fiind aceea de a se predica Miercurea din Evanghelia Sfântului Apostol Matei iar Duminica din Evanghelia Sfântului Apostol Ioan.

Un alt aspect pe care trebuie să îl remarcăm în teologia lui Martin Luther, un aspect pe care deja l-am abordat în ocaziile anterioare, este acela că reformatorul de la Wittenberg nu considera poruncile proclamate de către Domnul Isus Cristos ca fiind parte a proclamării Evangheliei ci le considera ca fiind parte a proclamării Legii lui Dumnezeu. Evanghelia este proclamată doar acolo unde este prezent mesajul care spune faptul că Dumnezeu ne-a eliberat din robia păcatului, a morții și a diavolului prin întruparea, viața, învățăturile, suferința, moartea și învierea Fiului său, Domnul nostru Isus Cristos. Legea sau poruncile lui Dumnezeu, indiferent dacă sunt proclamate de către Domnul Isus Cristos, de către Sfinții Profeți, de către Sfinții Apostoli sau de către păstorii chemați și ordinați de către Biserică, sunt întotdeauna o proclamare a faptelor pe care omul trebuie să le împlinească pentru a trăi voia lui Dumnezeu și pentru a avea parte de favoarea lui Dumnezeu. De aceea, Legea sau poruncile lui Dumnezeu sunt despre om și centrate pe om. Martin Luther afirma faptul că Evanghelia este despre Cristos și centrată pe Cristos, adică nu pe faptele făcute de om ci pe faptele lui Cristos. Evanghelia reprezintă o proclamare a ceea ce Dumnezeu a făcut pentru om în și prin Cristos ci nu o proclamare a ceea ce omul trebuie să facă. Evanghelia reprezintă proclamarea înaintea omului a promisiunii de mântuire din păcat prin și în Cristos, Fiul lui Dumnezeu devenit om prin întrupare. Evanghelia este proclamarea unei mântuiri care nu vine prin faptele pe care omul le face ci prin faptele pe care Fiul lui Dumnezeu le-a făcut atunci când, întrupat fiind, a trăit printre noi ca unul dintre noi, supus fiind Legii lui Dumnezeu și împlinind Legea lui Dumnezeu. Acesta este motivul pentru care Martin Luther a predicat o ”mântuire prin credință” ci nu o ”mântuire prin fapte”. Acesta deoarece Martin Luther vedea mântuirea înrădăcinată în Evanghelie ci nu în Lege. În baza acestei concluzii, Martin Luther afirma faptul că faptele de ascultare față de poruncile lui Dumnezeu nu sunt de ajutor omului în obținerea mântuirii aceasta deoarece Dumnezeu, în Legea sa, cere de la om nu doar o ascultare parțială sau temporară ci o ascultare completă pentru întreaga viață. Cum omul nu se dovedește niciodată capabil de o astfel de ascultate datorită naturii corupte în care își trăiește viața, faptele de ascultare nu sunt de folos mântuirii deoarece ele sunt mereu și mereu întunecate de faptele de neascultate. Astfel, afirma Martin Luther, poruncile proclamate de către Legea lui Dumnezeu, proclamate inclusiv de către Domnul Isus Cristos, nu sunt un suport spre mântuire ci o împovărare a omului spre condamnare. Evanghelia dă viață omului tocmai pentru că ea nu este despre ceea ce omul face, nu este despre faptele de ascultare ale omului. Evanghelia este o proclamare care dă viață tocmai pentru că ea este despre faptele pe care Dumnezeu le-a făcut în și prin Cristos pentru salvarea omului din robia păcatului, a morții și a diavolului. Martin Luther afirma faptul că expresia ”Evanghelia” face referire la toată acea proclamare orală și la toată acea proclamare scrisă a Cuvântului lui Dumnezeu care vorbește despre ceea ce Dumnezeu a făcut pentru noi în și prin Isus Cristos. Atât de importantă a fost proclamarea Evangheliei pentru Martin Luther încât acesta a afirmat faptul că acolo unde nu sunt cunoscute faptele pe care Dumnezeu le-a făcut pentru salvarea omului în și prin Isus Cristos nu există posibilitatea mântuirii. Fără proclamarea Evangheliei, fie pe cale orală fie pe cale scrisă, nu există viața veșnică pentru că viața veșnică vine doar prin Cristos, doar prin ceea ce el a făcut pentru mântuirea noastră în întruparea, viața, învățăturile, suferința, moartea și învierea sa. Iar despre ceea ce Dumnezeu a făcut pentru mântuirea noastră prin întruparea, viața, învățăturile, suferința, moartea și învierea Fiului său, Domnul nostru Isus Cristos nu poate fi cunoscut decât în urma proclamării Evangheliei Domnului nostru Isus Cristos.

Revenind acum la cele patru Evanghelii ale Noului Testament, Martin Luther a fost mereu convins de faptul că Evanghelia Sfântului Apostol Ioan este Evanghelia de bază a Noului Testament în timp de Evangheliile Sinoptice – adică Evanghelia Sfântului Apostol Matei, Evanghelia Sfântului Marcu și Evanghelia Sfântului Luca – sunt Evanghelii secundare, venite să completeze din punct de vedere istoric Evanghelia Sfântului Apostol Ioan. În acest sens, Martin Luther era de părere că dacă din Noul Testament ar rămâne doar Evanghelia Sfântului Apostol Ioan, Epistolele Sfântului Apostol Paul către Romani, Galateni și Efeseni respectiv Prima Epistolă a Sfântului Apostol Petru, omul ar avea la dispoziție întreaga Evanghelie a Domnului nostru Isus Cristos pentru a fi mântuit din păcatele sale. Toate celelalte cărți sfinte ale Noului Testament nu fac alt ceva decât să reia și să proclame acestă Evanghelie a Domnului Isus Cristos. Cărțile Noului Testament menționate anterior - Evanghelia Sfântului Apostol Ioan, Epistolele Sfântului Apostol Paul către Romani, Galateni și Efeseni respectiv Prima Epistolă a Sfântului Apostol Petru - erau considerate de către Martin Luther ca fiind nucleul Evangheliei lui Cristos deoarece ele vorbesc într-un mod direct și clar despre modul în care doar credința în Domnul Isus Cristos ne îndreptățește înaintea lui Dumnezeu.

Martin Luther a oferit o caracterizare specială a celor patru Evanghelii ale Noului Testament spunând faptul că Sfântul Evanghelist Luca a fost cel care a prezentat viața și activitatea Domnului Isus Cristos în cea mai strictă ordine cronologică; Sfântul Apostol și Evanghelist Matei s-a concentrat pe a expune faptele Domnului nostru Isus Cristos; Sfântul Evanghelist Marcu a fost zelos în a expune viața și activitatea Domnului nostru Isus Cristos într-un mod concis, un mod specific gândirii romane; iar Sfântul Apostol și Evanghelist Ioan s-a concentrat pe a prezenta autoritatea Domnului Isus Cristos ca Mesia, Fiul lui Dumnezeu întrupat pentru mântuirea omului. Cu o altă ocazie, Martin Luther afirma faptul că Sfântul Apostol și Evanghelist Matei îl portretizează pe Domnul Isus Cristos ca ”fiul al omului”; Sfântul Evanghelist Marcu îl portretizează ca fiind ”împăratul lui Israel”; Sfântul Evanghelist Luca îl portretizează pe Domnul Isus Cristos ca fiind ”marele nostru preot” iar Sfântul Apostol și Evanghelist Ioan îl portretizează ca fiind ”Dumnezeu”. Trebuie să mai remarcăm faptul că Martin Luther considera faptul că Evangheliile Sinoptice erau inferioare înțelegerii pe care Sfântul Apostol Paul o avea cu privire la Vechiul Testament, acesta fiind și motivul pentru care prelegerile sale academice și comentariile sale teologice s-au concentrat pe teologia Sfântului Apostol Paul.

Cu o altă ocazie, Martin Luther afirma faptul că Evanghelia Sfântului Apostol Matei este ”Evanghelia bisericească” concentrată pe umanitatea Fiului lui Dumnezeu, Domnul nostru Isus Cristos. Toți evangheliștii sinoptici au fost concentrați în a expune istoria lui Isus Cristos, ceea ce au reușit într-un mod perfect, însă au interacționat mai puțin cu conținutul cuvintelor Domnului Isus Cristos – sau ”res” și ”verba” – respectiv cu puterea divină care se afla în aceste cuvinte – sau ”vis”. Cu privire la Evanghelia Sfântului Marcu, Martin Luther nota faptul că acesta evită orice fel de referință la nașterea Domnului nostru Isus Cristos, relatarea Sfântului Marcu începând cu Botezul Domnului în râul Iordan. Evanghelia Sfântului Marcu arată însă o foarte mare atenție la detaliile privitoare la răstignirea Domnului Isus Cristos. Din acest punct de vedere există o similitudine între Evanghelia Sfântului Marcu și Evanghelia Sfântului Apostol Ioan. Cu privire la Evanghelia Sfântului Luca, Martin Luther o descrie ca fiind o narațiune care îl pune în evidență pe Domnul Isus din Nazaret ca fiind Mântuitorul întregii lumi. Din acest motiv Sfântul Evanghelist Luca prezintă o genealogie a Domnului Isus Cristos care merge până la Adam. De asemenea, Martin Luther remarcă faptul că Evanghelia Sfântului Luca este o ”Evanghelie paulină”, acest lucru în ciuda faptului că pe alocuri Evanghelia Sfântului Luca pare să vorbească despre o mântuire prin fapte. Acest lucru, explica Martin Luther, se întâmplă deoarece societatea căreia Sfântul Evanghelist Luca îi adresează Evanghelia sa nu era deloc diferită de societatea în care s-a născut Reforma Lutherană din Secolul al XVI-lea. Predicarea mântuirii numai prin credință a fost greșit înțeleasă de către unii indolenți, motiv pentru care a fost necesar să se pună un accent special pe ceea ce teologia creștină numește: ”fructele sau roadele credinței”. Martin Luther remarca faptul că Evangheliile Sinoptice au avut ca scop evitarea falsificării istoriei vieții și activității Domnului Isus Cristos, o realitate care afecta din ce în ce mai mult Biserica Apostolică. De aceea, dintre Evangheliile Sinoptice, Evanghelia Sfântului Luca era preferata lui Martin Luther. Reformatorul vedea Evanghelia Sfântului Luca în unitate cu Cartea Faptele Apostolilor iar acestea împreună proclamau planul de mântuire într-o succesiune specială, pornind de la proclamarea Evangheliei de către Domnul Isus Cristos și continuând cu proclamarea Evangheliei de către Biserică. Astfel, Biserica este cea care continuă în istorie lucrarea de proclamare a Evangheliei mântuirii.

Cu privire la Evanghelia Sfântului Apostol Ioan, Martin Luther remarcă faptul că aceasta este concentrată mai mult pe predicarea efectivă a Evangheliei de către Domnul Isus Cristos și mai puțin pe evenimentele care au caracterizat viața și activitatea Mântuitorului. Acest lucru vine în contrast cu Evangheliile Sinoptice unde accentul este pus pe evenimentele care au caracterizat viața și activitatea Mântuitorului și mult prea puțin pe predicarea efectivă a Evangheliei de către Domnul Isus Cristos. De aceea Martin Luther considera Evanghelia Sfântului Apostol Ioan ca fiind ”Evanghelia fundamentală” sau ”Evanghelia principală”. Reamintesc faptul că Evanghelia Sfântului Apostol Ioan era Evanghelia preferată a lui Martin Luther.

Martin Luther a afirmat mereu faptul că toate cele patru Evanghelii predică în egală măsură relația dintre fapte și credință, motiv pentru care ele au fost canonizate de către Biserică. Toate cele patru Evanghelii afirmă faptul că faptele bune sau faptele de ascultare ale omului sunt fructe sau sunt rezultate ale unei vieți fundamentate pe credință. Cu alte cuvinte, Martin Luther considera faptul că o viață de credință se exprimă prin fapte bune sau fapte de ascultare.

Deși a fost mult mai atașat de Evanghelia Sfântului Apostol Ioan și de Epistolele Sfântului Apostol Paul, Martin Luther nu a lăsat niciodată de înțeles că acestea ar prezenta un alt portret al Domnului Isus Cristos decât o fac Evangheliile Sinoptice respectiv restul de Epistole din Noul Testament. Reformatorul Martin Luther era foarte atașat de proclamarea întrupării Fiului lui Dumnezeu și de aceea era foarte atent la a predica umanitatea lui Cristos în relație cu divinitatea acestuia. Martin Luther predica faptul că în Isus din Nazaret era întrupată întreaga divinitate a Fiului lui Dumnezeu fără nici un fel de excepție sau de limită. Domnul Isus Cristos era pentru Martin Luther Dumnezeu care a devenit într-u totul om. În acest fel, Martin Luther și Reforma Lutherană din Secolul al XVI-lea și-a asumat pe deplin doctrina ”uniunii hipostatice” sau învățătura despre completa unirea a celor două naturi în persoana Domnului Isus Cristos, mai precis natura umană și natura divină. Evangheliile Sinoptice descriu foarte atent umanitatea Domnului nostru Isus Cristos, motiv pentru care ele nu erau mai puțin valoroase decât era Evanghelia Sfântului Apostol Ioan.

Marea majoritate a predicilor lui Martin Luther urmăreau teme menționate anterior. În predicile sale, Martin Luther face destul de multe analize ale celor patru Evanghelii, face mențiuni cu privire la Sfinții Evangheliști; face distincții între scopurile celor patru Evanghelii și creionează distincții între Evangheliile și Epistolele Noului Testament în ceea ce privește conținutul lor teologice, toate acestea fiind fundamentate de către Martin Luther pe distincția dintre Lege și Evanghelie.

Indiferent dacă se face referire la Evanghelie ca la predicarea orală sau la forma scrisă a ”veștii bune despre mântuirea omului numai prin credința în Cristos”, Biserica Lutherană Confesională reține faptul că Evanghelia este unealta sau mijlocul prin care Duhul Sfânt naște și întreține credința mântuitoare în om. Această afirmație este pe deplin fundamentată de distincția pe care Biserica Lutherană Confesională o face între Lege și Evanghelie. Biserica Lutherană Confesională, în deplin acord cu Reforma Lutherană din Secolul al XVI-lea, definește Evanghelia ca fiind mesajul de mântuire pe care Dumnezeu a lucrat-o pentru omul păcătos în și prin Isus Cristos, Fiul său întrupat și prin care a eliberat din robia păcatului, a morții și a diavolului pe oricine crede în această promisiune fie că este făcută în cele patru Evanghelii, fie că este făcută în Epistole sau în cărțile Vechiului Testament.