Despre Mijloacele Harului în biserica lutherană confesională

Biserica Lutherană Confesională este o biserică creștină cristocentrică, liturgică și sacramentală. O Biserică cristocentrică este o Biserică în care Domnul Isus Cristos joacă rolul principal, fiind figura centrală în toate aspectele care definesc respectiva Biserică. Doctrinele, închinarea publică și cea privată, organizarea și conducerea bisericească și oricare alte elemente sunt orientate către persoana Domnului Isus Cristos și subordonate acesteia. O Biserica Lutherană Confesională este o Biserică liturgică. O Biserică liturgică este o Biserică în care închinarea este caracterizată de o ordine a proclamării Cuvântului lui Dumnezeu și a administrării Sacramentului Sfintei Cine sau Sacramentul Altarului. Liturghia este un element deosebit de important în închinarea Bisericii Lutherane Confesionale deoarece ea este expresia publică a manifestării harului lui Dumnezeu, liturghia în spiritualitatea luterană confesională nefiind considerată o manifestare a omului în închinare față de Dumnezeu ci, în mod special, o lucrare pe care Dumnezeu însuși o face în favoarea omului.

De asemenea, Biserica Lutherană Confesională este și o Biserică sacramentală. Acest lucru înseamnă faptul că Biserica Lutherană Confesională afirmă prezența reală, adică fizică, a Domnului Isus Cristos în Sfintele Sacramente.

Ținând cont de cele rezumate mai sus, afirmăm faptul că o Biserică Lutherană Confesională crede și învață faptul că Isus Cristos este prezent în Biserica Sa prin darurile sale speciale, mai precis Cuvântul lui Dumnezeu sau Cuvântul Sfânt și Sfintele Sacramente. Conform dogmaticii Lutherane Confesionale, Dumnezeu nu are nevoie de închinarea noastră dar noi avem nevoie de darurile sale speciale care înglobează iertarea păcatelor, viața și mântuirea. Acestea sunt ceea ce teologia luterană denumește mijloacele harului.

Expresia „mijloacele harului” nu apare în Sfânta Scriptură. Cu toate acestea, aceasta este foarte des folosită în teologia luterană confesională, fiind unul dintre pilonii pe care se sprijină Biserica Lutherană Confesională. Prin mijloacele harului teologia luterană înțelege activitatea continuă a lui Dumnezeu în ai apropia de sine pe oamenii căzuți în păcat.

Biserica Lutherană Confesională învață faptul că omul, în urma căderii în păcat a lui Adam, primul om și părintele nostru, al tuturora, întreaga umanitate a căzut sub robia păcatului și, astfel, se află sub mânia lui Dumnezeu. Această situație sau, mai bine zis, această stare de fapt a omenirii, nu putea să fie schimbată sub nici o formă prin inițiativa, voința sau activitatea omului. Singura posibilitate de reconciliere între Dumnezeul, creatorul, și omul aflat în rebeliune, reprezintă inițiativa exclusivă a lui Dumnezeu. În acest proces de împăcare cu lumea, Dumnezeu a hotărât ca Fiul lui Dumnezeu, a doua persoană a Sfintei Treimi, să se întrupeze luând asupra lui natura umană, să ia asupra lui păcatele întregii omeniri, să trăiască într-o perfectă ascultare față de Legea lui Dumnezeu, să sufere și să moară pentru păcate în locul omului păcătos. Această jertfă, sau moarte substitutivă, are ca efect iertarea păcatelor și, în consecință, împăcarea lui Dumnezeu cu omul. Mijloacele harului sau ”Instrumente ale Duhului Sfânt” reprezintă acele unelte prin care Dumnezeu lucrează în omul păcătos salvarea obținută de către Isus Cristos. Din acest motiv, teologia luterană declară mijloacele harului ca fiind pură Evanghelie. Mijloacele harului nu pot fi înțelese din Lege deoarece Legea lui Dumnezeu ne spune ceea ce omul trebuie să facă pentru a fii mântuit, în timp ce Evanghelia este aceea care ne spune ceea ce Dumnezeu a făcut pentru ca omul să fie salvat. Așadar, deoarece mijloacele harului reprezintă acțiunea unidirecțională a lui Dumnezeu față de om, acestea reprezintă un mesaj exclusiv al Evangheliei lui Cristos.

Fiind un instrument al Evangheliei lui Cristos, mijloacele harului reprezintă un dar, un cadou, făcut de către Dumnezeu omului păcătos. Prin aceste mijloace ale harului sau ”Instrumente ale Duhului Sfânt”, Duhul lui Dumnezeu oferă har, creează și păstrează puterea de al urma pe Dumnezeu prin iertarea păcatelor și prin lucrarea de sfințire. Din acest motiv, înțelegerea teologiei luterane a mijloacelor harului nu poate să fie completă fără asimilarea corectă a doctrinei despre om. Importanța mijloacelor harului pentru Biserica Lutherană Confesională este determinată de viziunea pesimistă asupra situației în care se află omul neregenerat înaintea lui Dumnezeu, de doctrina despre păcat și despre impactul păcatului în viața omului și de necesitatea intervenției monergice a lui Dumnezeu pentru salvarea omului.

Conform Sfintelor Scripturi, teologia luterană confesională învață faptul la creație, omul a fost complet desăvârșit. Dumnezeu l-a creat perfect, acest lucru fiind întărit de afirmația: ”Dumnezeu S-a uitat la tot ce facuse; și iata că erau foarte bune” (Gen.1,31). Mai apoi, omul a ales să încalce unica poruncă primită de la Creatorul său: ”poți să mănânci după plăcere din orice pom din grădină; dar din pomul cunoștinței binelui și răului să nu mănânci, căci în ziua în care vei mânca din el vei muri negreșit." (Gen.2,16-17). Prin încălcarea acestei porunci omul și-a pierdut starea de sfințenie și de perfecțiune cu care a fost creat de către Dumnezeu, această nouă stare în care s-a mutat omul prin păcat fiind o stare de corupție. Fiind vorba despre o stare de apostazie, omul nu a devenit deloc liber, așa cum diavolul sugerase în ispita lui, ci el a trecut doar de la supunerea față de voia lui Dumnezeu la supunerea față de voința păcatului. Teologia luterană confesională înțelege această încălcare a poruncii lui Dumnezeu, a unicii porunci existente în timpul în care omul se afla în Gradina Edenului, ca reprezentând primul păcat în urma căruia omul și întreaga umanitate s-a supus pedepsei lui Dumnezeu. Consecința directă a păcatului este, așa cum o spune Confesiunea Augustana, faptul că toți oamenii, în mod natural se nasc în păcat, adică fără teamă de Dumnezeu și fără încredere în Creatorul lor. Acesta este momentul în care teologia luterană confesională introduce termenul ”concupiscenția” prin care înțelege și se învață faptul că păcatul originar, adică acel păcat comis de către Adam și Eva în Gradina Edenului, a avut drept consecință o orientare naturală, continuă, spre rău și spre păcat. Doctrina aceasta a fost detaliată de către Sfântul Augustin, Episcopul de Hippo care afirma la rândul lui că omul în starea de corupție nu mai poate să nu păcătuiască și, de asemenea, tot cu privire la acest subiect, marele teolog apusean afirma că omul nu este păcătos pentru că păcătuiește ci păcătuiește pentru că este păcătos. Cu alte cuvinte, teologia luterană confesională mărturisește și învață faptul că, după căderea în păcat a lui Adam și a Evei, omul a căzut sub robia păcatul fiind înclinat spre păcat și nu numai atât ci, în fiecare clipă de viată, într-un fel sau altul, omul își găsește plăcerea în a păcătui și a se delecta în împotrivirea sa față de Dumnezeu. Omul nu doar că nu mai poate ci el nici măcar nu dorește să urmeze voia lui Dumnezeu ci este pe deplin pasionat de păcat și de rebeliunea față de Creatorul său. Din acest motiv, luteranii confesionali afirmă că în urma păcatului lui Adam, între Dumnezeu și om s-a născut o prăpastie de netrecut.

În cele ce urmează ne vom îndrepta spre doctrina luterană a păcatului, o doctrină pe care trebuie să o trecem în revistă cel puțin la nivel elementar dacă ne dorim să înțelegem corect valoarea mijloacelor harului pentru teologia și Biserica Lutherană Confesională. Teologia luterană confesională afirmă faptul că atunci când Adam a decis să asculte de ispita diavolului și să încalce porunca lui Dumnezeu, el a comis păcat și astfel a devenit păcătos. Conform Sfintelor Scripturi, omul trebuie să fie complet în conformitate cu voia lui Dumnezeu așa cum aceasta este reflectată în Lege. În consecință, teologia luterană confesională afirmă că orice îndepărtare de normele Legii lui Dumnezeu reprezintă păcat. Martin Luther însuși vedea păcatul drept o ignorare a poruncilor lui Dumnezeu și o conformare față de poruncile lui Satan.

Conform teologiei luterane confesionale avem de a face cu doua tipuri de păcat. Așa cum am mai spus, păcatul, la general vorbind, reprezintă o noțiune negativă care face referire la incapacitatea omului de a se afla în conformitate cu voia lui Dumnezeu. Deși nu reprezintă scopul acestei teze, este important să amintim, să înțelegem și să ne fundamentăm pe învățătura conform căreia Dumnezeu nu este autorul păcatului. Teologia luterană confesională afirmă cu tărie faptul că nu Dumnezeu este cauza păcatului iar acest lucru este expus cât se poate de clar în Sfânta Scriptură. În conformitate cu Cartea Sfântă, teologia luterană confesională admite faptul că sursa și cauza păcatului este, în primul rând, diavolul care a păcătuit și apoi l-a ispitit și atras în păcat pe om și, o a doua cauză a păcatului este omul păcătos în sine, deoarece, exact așa cum afirma Sfântul Augustin, omul căzut în păcat este un generator de păcate datorită opoziției lui față de Dumnezeu.

Omul este responsabil pentru păcatul său iar consecințele păcatului lui Adam au constat în faptul că toată umanitatea a moștenit vina ereditară dar, în același timp, umanitatea a moștenit și corupția ereditară. Acest lucru se traduce prin faptul că vina păcatului lui Adam a fost imputată de către Dumnezeu întregii umanități fără nici o excepție. În consecință, după căderea în păcat a lui Adam, fiecare dintre urmașii acestuia, indiferent de timp, de statut social, de sex, de etnie sau de rasă, se naște păcătos, afectat atât de corupția păcatului, cu alte cuvinte orice om se naște complet înstrăinat de Dumnezeu și în opoziție cu voia lui Dumnezeu. Dar, în același timp, teologia luterană confesională afirmă faptul că orice om se naște vinovat de păcatul comis de Adam, chiar dacă, natural, el nu a comis încă nici un păcat personal. Acest păcat comis de Adam și care s-a extins atât în consecințe cât și în ceea ce privește vina, teologia luterană confesională îl numește ”păcatul originar”.

Reformatorii luterani din Secolul al XVI-lea afirmau faptul că ”păcatul originar” nu este un păcat minor ci el reprezintă o adâncă stare de corupție a naturii umane astfel încât nimic din om, fie că ne referim la trup sau la suflet, nu au rămas neatins de această depravare. Martin Luther susținea faptul că acest păcat originar afectează omul încă din timpul în care se afla în pântecul mamei, adică, vina și corupția este valabilă inclusiv pentru pruncii încă nenăscuți.

Doctrina păcatului originar așa cum este susținută de teologia luterană confesională pune Biserica Lutherană Confesională în opoziție cu pelagianismul, socianismul, arminianismul dar și cu doctrinele teologiei moderne care afirmă faptul că omul nu a fost afectat de păcatul originar ci doar a fost ”rănit” sau chiar deloc afectat.

Teologia luterană confesională susține faptul că păcatul originar a corupt în mod total trupul, mintea, sufletul, rațiunea și voința umană. În consecință, absolut orice om născut vreo dată este pe deplin corup de acest păcat. Din acest motiv, omul nu este interesat și nici capabil să înțeleagă și să urmeze voia lui Dumnezeu ci, din contră, total înrobit păcatului, omul își trăiește viața în opoziție cu Dumnezeu și găsindu-și plăcerea în a comite păcate. În mod direct, teologia luterană confesională vorbește despre faptul că omul este mort în păcat. Omul nu este doar rătăcit, doar ”imbolnavit” sau ”îngreunat” de păcat ci omul este complet mort în păcat. Consecințele păcatului originar sunt moartea temporară și eternă dar și moartea spirituală a fiecărei ființe umane. În calitate de moștenitori ai lui Adam, oamenii, absolut toți, fără nici o excepție, se află în procesul morții încă de la concepere. Fiecare om știe foarte bine că este inevitabil ca viața lor, mai devreme sau mai târziu, să ajungă la final. Apoi, de-a lungul vieții, oamenii se confruntă cu diverse slăbiciuni, dureri și boli. Problema omul este deja una foarte gravă însă o consecință veșnică a păcatului lui Adam este înstrăinarea omului de Dumnezeu pentru veșnicie, ceea ce are drept rezultat faptul că destinația omului este mânia veșnică a lui Dumnezeu suferită în iadul veșnic alături de toți aceia care s-au răzvrătit împotriva creatorului lor. Omul nu doar că nu se poate debarasa sau salva din această tragică stare în care se află ci, mai mult decât atât, omul nici măcar nu dorește să depășească această stare cu toate că în conștiința lui cunoaște consecințele vieții sale păcătoase.

Concluzia teologiei luterane cu privire la starea omului este, în consecință, una pesimistă, fiind în consens cu teologia Sfântului Augustin. Omul este mort în păcat și se află în robia păcatului și, deci, în robia lui Satan. Plata pentru această stare de rebeliune este suferința, moartea trupului dar și condamnarea veșnică la mânia lui Dumnezeu în iad alături de demoni și de liderul lor, Satan. Mai mult, omul nu este capabil, sub nici o formă, să depășească această stare deplorabilă. Legea lui Dumnezeu cere moartea păcătosului și conform Sfintelor Scripturi, nici un om, nici unul, nu se poate justifica înaintea lui Dumnezeu. Confesiunea Augustana afirmă acest lucru, spunând faptul că nici un om prin propria lui putere, merite sau fapte nu poate să își câștige mântuirea.

În consecință, cheia mântuirii, cheia salvării, se afla exclusiv în mâna lui Dumnezeu, fără ca omul să poată colabora într-un fel sau altul. Starea omenirii implică posibilitatea existenței a doua consecințe. Prima, și cu siguranță cea dreaptă, este aceea ca toți oamenii să sufere veșnic consecințele vieții de păcat. Cea de a doua posibilitate a fost aceea ca Dumnezeu însuși, mai precis de unul singur, să ofere o soluție pentru reabilitatea omului păcătos și pentru salvarea acestuia de la consecințele grozave ale păcatului. A doua soluție, în aparență simplă, a fost, în realitate, una deosebit de delicată. În taina veșnică a Sfintei Treimi, Dumnezeu a hotărât ca El să fie cel care să se aplece asupra omului pentru al salva. Evanghelia lui Isus Cristos conține acest mesaj al dragostei lui Dumnezeu pentru omul păcătos, pentru oricine crede că Isus Cristos este Fiul lui Dumnezeu și Mântuitorul lumii. Omul este salvat exclusiv prin acțiunea monergică a lui Dumnezeu. Fiul lui Dumnezeu, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, este cel care a salvat omul performând în toate aspectele în care omul a eșuat.

Domnul Isus Cristos, Fiul lui Dumnezeu, a Doua Persoană a Sfintei Treimi, s-a întrupat la Bethleem, conform profețiilor Sfintelor Scripturi, din Sfânta Fecioară Maria, prin lucrarea miraculoasă a Duhului Sfânt. Confesiunea Augustana afirmă faptul că Fiul lui Dumnezeu și-a asumat natura umană în pântecul binecuvântatei Fecioare Maria, astfel încât în Isus Cristos au existat două naturi, una umană și una divină, inseparabile într-un Dumnezeu-om. Pe cruce, Isus Cristos a plătit pentru păcatele tuturor oamenilor iar prin viața sa fără păcat, Acesta a împlinit perfect Legea lui Dumnezeu. Astfel, Domnul Isus Cristos a obținut mântuirea omului păcătos și l-a justificat înaintea lui Dumnezeu. Acum, lucrarea de mântuire fiind împlinită, aceasta trebuia transmisă către omul păcătos, beneficiarul jertfei lui Isus Cristos.