Despre Teologia Crucii

În Aprilie 1518, la inițiativa lui Johannes von Staupitz, care era vicarul Ordinului Augustinian în Germania, reformatorul Martin Luther merge la Heidelberg unde, înaintea liderilor ordinului monastic din care făcea parte, expune o teologie a crucii – theologia crucis – în cadrul căreia afirmă faptul că Dumnezeu se revelează omului păcătos în suferință și în umilința crucii. Disputa de la Heidelberg a avut loc la doar jumătate de an distanță de la momentul în care, la 31 Octombrie 1517, Martin Luther afișa pe ușa Bisericii Castelului din Wittenberg celebrele sale teze care au declanșat Reforma Lutherană. În acest mod, Martin Luther a protestat împotriva modului abuziv în care Biserica Romano-Catolică promova indulgențele. Deoarece această controversă a indulgențelor a luat o amploare deosebită, cuprinzând nu numai persoana călugărului Johannes Tetzel ci și persoana Arhiepiscopului Albrecht de Mainz – cel care era practic creierul acestui comerț cu indulgențe – Martin Luther a fost invitat să dea explicații înaintea ordinului din care făcea parte. În acest sens, Luther a pregătit un document special care conținea douăzeci și opt de teze teologice și douăsprezece teze filozofice pe care le-a expus la Heidelberg la 26 Aprilie 1518. La disputa de la Heidelberg, teologia crucii prezentată de către Martin Luther s-a opus teologiei scolastice, o teologie cunoscută sub denumirea de: ”teologia gloriei” sau theologia gloriae. Teologia prezentată de către Martin Luther ieșea din paradigma medievală conform căreia viața creștinului este despre ceea ce omul face pentru Dumnezeu, reformatorul afirmând faptul că viața creștinului este despre ceea ce omul primește de la Dumnezeu, mai precis harul. Conform lui Martin Luther, viața creștinului nu este despre un progres spiritual în sfințenie personală ci este despre lucrarea pe care Dumnezeu o face prin har în omul care crede în Domnul Isus Cristos. De asemenea, în vara anului 1518, Martin Luther publică o carte intitulată: O Explicare a celor Nouăzeci și Cinci de Teze (LW.31).

La Disputa de la Heidelberg, Martin Luther a luat cu asalt sistemul medieval al mântuirii predicat de către Gabriel Biel și alți teologi scolastici. Teologia scolastică predica o mântuire pe care Dumnezeu o oferă acelora care o merită prin efortul lor. Martin Luther afirmă în teza numărul șaisprezece faptul că acea persoană care crede faptul că poate obține harul lui Dumnezeu făcând diverse fapte își adaugă păcat după păcat și are o vină îndoită. Teologia medievală vorbea despre faptul că Dumnezeu a creat un pact prin care a agreat să ofere harul său salvator acelor oameni care depun cele mai bune eforturi în al merita. Martin Luther nega faptul că acest legământ al lui Dumnezeu pentru mântuirea omului era bazat pe efortul uman de cooperare în mântuire și pe faptele omului.

Martin Luther a numit teologia medievală a mântuirii ca fiind: ”Teologia gloriei” deoarece ea se focusa pe viața creștină ca pe un fel de agendă pe care omul trebuie să o împlinească dacă dorea să fie mântuit. În contrast cu această teologie a gloriei, teologia crucii vorbește despre o agendă pe care Dumnezeu a împlinit-o pentru ca omul păcătos să fie salvat din păcatele sale. Pentru ca Dumnezeu să îl transforme pe omul păcătos într-un om credincios, el trebuie să dărâme zidul auto-îndreptății cu care omul păcătos s-a auto-înconjurat. Astfel, Dumnezeu se revelează omului într-un mod paradoxal. Dumnezeul gloriei se revelează omului în suferința și umilința crucii după cum spune Sfântul Apostol Paul:

” Într-adevăr, cuvântul crucii este nebunie pentru cei care se pierd, dar pentru noi, cei care ne mântuim, este puterea lui Dumnezeu. Căci este scris: „Voi nimici înţelepciunea celor înţelepţi şi priceperea celor pricepuţi o voi distruge”. Unde este înţeleptul? Unde-i cărturarul? Unde-i cercetătorul acestei lumi? Oare n-a dovedit Dumnezeu că înţelepciunea acestei lumi este nebunie? Dar pentru că lumea, prin înţelepciunea ei, nu l-a cunoscut pe Dumnezeu, i-a plăcut lui Dumnezeu să-i mântuiască pe cei care cred prin nebunia predicării. În timp ce iudeii cer semne, iar grecii caută înţelepciunea, noi îl predicăm pe Cristos cel răstignit, scandal pentru iudei şi nebunie pentru păgâni, dar pentru cei chemaţi, fie iudei, fie greci, Cristos este puterea lui Dumnezeu şi înţelepciunea lui Dumnezeu. Căci nebunia lui Dumnezeu este mai înţeleaptă decât oamenii şi slăbiciunea lui Dumnezeu este mai puternică decât oamenii” (1Cor.1,18-25)

Martin Luther descrie teologia crucii ca fiind o teologiei a paradoxului. Aceasta deoarece pentru mântuirea omului, Dumnezeu nu și-a revelat atot-puternicia în glorie ci a ascuns-o în umilință și în suferință. Dumnezeu coboară în lumea noastră a păcatului ca un om neajutorat și lipsit de orice formă de strălucire care îndură suferința adusă de către păcat. Rădăcinile acestui limbaj al paradoxului este preluat de către Martin Luther de la Johannes Tauler (1300-1361) și de la un devoțional anonim pe care Luther l-a editat cu doar un an înainte. Luther a dezvoltat însă o direcție personală distinctă de cele două surse menționate anterior. De aceea, putem spune faptul că teologia lui Luther a fost una cu adevărat unică la acest capitol.

Apropierea teologică a lui Martin Luther a fost una bazată pe studiul Sfintei Scripturi. Astfel, Luther trimite la relatarea Scripturii acolo unde citim faptul că atunci când Sfântul Profet Moise i-a cerut lui Dumnezeu să i se reveleze în gloria sa, Dumnezeu i s-a arătat lui Moise doar din spate. Concluzia lui Dumnezeu a fost următoarea: ”Nu vei putea să vezi faţa, căci nu poate omul să mă vadă şi să rămână viu” (Ex.33,20). În același fel, revelația lui Dumnezeu în natură nu are darul de a ne deschide ușa misterelor lui Dumnezeu ci are scopul de a ne condamna pentru păcatele noastre și pentru eșecul nostru continuu de a asculta de Dumnezeu.

În tezele sale teologie, Martin Luther mută apoi discuția de la Legea lui Dumnezeu spre dragostea lui Dumnezeu. În mare, el examinează natura meritelor umane în contrast cu problema păcatului. Apoi expune incapacitatea voinței umane de a evita păcatul. Teologia medievală preda învățătura conform căreia omul are liberul arbitru și în baza acestuia poate să facă voia lui Dumnezeu, trăind o viață fără de păcat. Apoi, Martin Luther vorbește despre dragostea lui Dumnezeu ca despre un act creator prin care aduce credința la viață în om. În contrast cu teologia medievală, Martin Luther afirmă faptul că păcătosul înțelege întotdeauna greșit care este rolul faptelor bune și înțelege greșit distincția dintre faptele omului și faptele lui Dumnezeu. Din perspectiva omului păcătos, faptele omului sunt întotdeauna bune și valoroase în timp ce faptele pe care Dumnezeu le-a făcut pentru mântuirea noastră în Cristos sunt denaturate. Luther insistă asupra faptului că privite în lumina Cuvântului lui Dumnezeu, faptele omului sunt fapte păcătoase în timp ce faptele lui Dumnezeu sunt aducătoare de viață. De aceea, omul nu trebuie să se bazeze pe sine însuși atunci când se apropie de propriile fapte sau de faptele lui Dumnezeu. Dragostea omului este una imperfectă, plină de păcat și de lucruri urâte. În schimb, dragostea lui Dumnezeu este una desăvârșită deoarece ea nu vine dintr-o dorință de satisfacere personală, așa cum este cazul omului.

Martin Luther condamnă teologia gloriei afirmând faptul că aceasta îl conduce pe om la prăpastia dintre realitate și aparență. Legea lui Dumnezeu este pictată de către teologia gloriei ca fiind un mijloc prin intermediul căruia omul înaintează în sfințenie însă, în realitate, Legea nu face alt ceva decât să împovăreze conștiința omului. De asemenea, faptele omului sunt pictate de către teologia gloriei ca fiind atractive și atrăgând aprecierea lui Dumnezeu pe când, în realitate, ele sunt păcătoase și atrag mânia lui Dumnezeu. Teologia gloriei vorbește despre o libertate a voinței umane și despre puterea voinței umane de a face voia lui Dumnezeu. În realitate însă, voința umană este înrobită și neputincioasă în a face bine ci este mereu înclinată și doritoare să păcătuiască. Teologia glorie afirmă faptul că atât timp cât Dumnezeu a trasat anumite direcții și reguli în Legea sa pentru trăirea vieții, omul are toată puterea și voința pentru a îndeplini aceste reguli. În realitate, Legea lui Dumnezeu descoperă mereu și mereu neputința omului de a urma căile lui Dumnezeu și de a împlini regulile trasate de către Dumnezeu. Teologia crucii învață faptul că omul nu poate să devină niciodată drept înaintea lui Dumnezeu în baza efortului propriu ci este nevoie ca Dumnezeu însuși să intervină în om. Dreptatea care conduce la mântuire este o dreptate străină omului. Este o dreptate pe care Dumnezeu i-o oferă omului prin har iar omul o primește prin credință. Dar dreptatea nu este a omului. Ea este dreptatea lui Cristos care, prin har, este imputată de către Dumnezeu omului. Domnul Isus Cristos este cel care a câștigat această dreptate. Dreptatea care îl duce pe om la mântuire este dreptatea lui Cristos care își trage seva din faptele lui Cristos de ascultare si de împlinire a Legii ci nu din faptele omului.

Dreptatea acesta pe care Dumnezeu o impune omului este o dreptate activă deoarece ea este lucrată de către Cristos. Însă, din punct de vedere al omului, acestă dreptate mântuitoare este întotdeauna pasivă. Omul doar o primește. El nu contribuie la acestă dreptate cu nimic. Nimic din om nu face ca acestă dreptate să fie meritată. În consecință, omul nu este alt ceva decât un beneficiar pasiv. Teologia glorie contrastează la acest capitol cu teologia predată de către Martin Luther. Sistemul medieval aritoteliano-scolastic vede această dreptate ca fiind un stil de viață pe care omul îl dezvoltă permanent, fiind astfel din ce în ce mai drept înaintea lui Dumnezeu. Din perspectiva teologiei gloriei, omul este cât se poate de activ în trăirea dreptății pe care Dumnezeu o cere de la el în Lege. Astfel, între teologia scolastică și teologia Reformei Lutherane din Secolul al XVI-lea s-a creat o prăpastie de netrecut.

Teologia crucii s-a născut din experiența pastorală a lui Martin Luther. El a înțeles foarte clar faptul că omul este mereu și mereu tentat să își abandoneze crucea, fugind de orice formă de suferință. Paradoxal, Dumnezeu se folosește de suferință pentru a distruge zidul auto-îndreptățirii pe care păcatul îl construiește în jurul omului. Doar atunci când acest zid al auto-îndreptățirii este distrus, omul poate experimenta harul lui Dumnezeu. Teologia crucii este o teologie a suferinței prin care Dumnezeu lucrează mântuirea noastră. Este o teologie a morții noastre și a învierii noastre în Cristos. Prin predicarea Legii, Dumnezeu omoară iar prin predicarea Evangheliei, Dumnezeu dă viață. Nu există înviere acolo unde, în prealabil, nu există moarte. Atât moartea cât și învierea sunt lucrări externe omului. Sunt lucrări care aparțin lui Dumnezeu. Doar în felul acesta omul poate să fie făcut să își trăiască viața având o continuă încredere în Dumnezeu.

Teologia crucii a fost, este și va fi mereu sub asalt deoarece ea contrazice atât învățătura despre merite cât și rațiunea umană care are o orientare pro-umanistă. Învățătura despre merite și rațiunea umană nu pot pătrunde cum Dumnezeu mântuiește prin suferință. Doar prin suferință un om poate fi făcut complet dependent de Dumnezeu.

Din nefericire, teologia liberală și Mișcarea Pietistă au condus la degradarea continua a teologiei crucii și au înstrăinat Biserica Lutherană de învățătura predicată în timpul Reformei. Re-confesionalizatea lutheranismului în Secolul al XIX-lea a readus în actualitate teologia crucii așa cum aceasta a fost predată de către Martin Luther și de către Reforma Lutherană din Secolul al XVI-lea. Biserica Lutherană Confesională este pe deplin ancorată în acestă învățătură a Bisericii Lutherane din Secolul al XVI-lea, o învățătură pe care o vom aborda pas cu pas în ocaziile viitoare.