INTRODUCERE ÎN Doctrina LUTHERANĂ despre Sfânta Scriptură

Pentru Bisericile Luterane Confesionale, revelația Sfintelor Scripturi reprezintă fundamentul credinței, a teologiei și a vieții și închinării Bisericii. La Dieta de la Augsburg, din 1518, răspunzându-i Cardinalului Cajetan, reformatorul Martin Luther a afirmat faptul că absolut toate lucrurile, inclusiv Biserica, se află sub autoritatea Sfintelor Scripturi iar adevărul Sfintelor Scripturi trebuie să se afle întotdeauna pe primul loc. Cel mai important strigăt al Reformei Luterane din Secolul al XVI-lea a fost ”Sola Scriptura”, deoarece întreaga Reformă inițiată de către Martin Luther s-a bazat pe afirmațiile Cuvântului lui Dumnezeu. Toată învățătura Bisericii Luterane este fundamentată pe revelația lui Dumnezeu oferită omului în paginile Sfintei Scripturi.

Teologia luterană confesională afirmă faptul că omul nu ar fi putut niciodată să îl cunoască pe Dumnezeu dacă Acesta nu s-ar fi revelat din proprie inițiativă. În absența acestei revelații, adevărurile despre Dumnezeu ar fi rămas necunoscute omului chiar și în starea acestuia de sfințenie, stare care a caracterizat natura umană înainte de căderea în păcat a lui Adam. Teologia luterană confesională afirmă faptul că această revelație divină a avut loc, inițial, în creație, în natură și în conștiința omului. Această formă de revelație a lui Dumnezeu este denumită ”revelația naturală”. Despre această revelație naturală ne vorbește Sfântul Apostol Paul în Epistola adresată Bisericii din Roma, acolo unde citim astfel:

”[Legea] este scrisă în inimile lor şi despre aceasta dau mărturie atât conştiinţa lor, cât şi gândurile lor care, pe rând, îi acuză sau îi dezvinovăţesc” (Rom.2,15)

”Pentru că ceea ce poate fi cunoscut despre Dumnezeu este vădit în ei, întrucât Dumnezeu li s-a făcut cunoscut. De fapt, [realitatea] sa invizibilă sau puterea sa veşnică şi dumnezeirea lui pot fi cunoscute cu mintea de la creaţia lumii în făpturile lui, aşa încât ei nu se pot scuza” (Rom.1,19-20)

Din nefericire însă, după căderea în păcat a lui Adam, această revelație naturală a fost compromisă deoarece păcatul a corupt pe deplin întreaga ființă umană, afectând radical rațiunea și voința umană, după cum învață Formula Concordiei. Omul nu mai poate să îl cunoască și să îl înțeleagă pe Dumnezeu în mod corect prin intermediul propriilor sale facultăți. Ba mai mult, apelând la rațiune, emoție și voință, omul nu face decât să se îndepărteze de Dumnezeu alimentând o stare de ostilitate față de Dumnezeu și de rezistență față de poruncile acestuia, stare definită prin expresia ”concupiscentia”. Sfântul Apostol Paul vorbește despre această neputință a naturii umane de al cunoaște și de al urma în mod corect pe Dumnezeu în prima scrisoare scrisă Bisericii din Corint:

”Omul [numai] cu firea lui nu acceptă cele ale Duhului lui Dumnezeu, căci pentru el sunt o nebunie, şi nu le poate cunoaşte pentru că acestea trebuie să fie judecate în mod spiritual” (1Cor.2,14)

Acestă stare de corupție profundă a naturii umane avea să caracterizeze absolut fiecare ființă umană născută pe cale naturală din Adam și Eva și din urmașii acestora.

În mila lui divină, Dumnezeu a ales să nu abandoneze omul căzut în păcat, ci a ales să se reveleze acestuia într-un mod cu totul special. Acest nou tip de revelația poartă denumirea de revelație supranaturală, fiind una complet externă omului corupt de păcat. Această revelație specială și-a atins apogeul în Domnul Isus Cristos, Cuvântul întrupat prin care Dumnezeu însuși a coborât în mijlocul oamenilor pentru a se face cunoscut acestora atât în calitate de creator dar, în mod special, în calitate de Mântuitor. Pentru a pregăti omul în vederea întâlniri acestuia cu Creatorul și Mântuitorul său, Dumnezeu a oferit omului o revelație supranaturală prin Sfinții Profeți ai poporului Israel, iar această revelație a fost pusă în scris sub inspirația Duhului Sfânt, alcătuind Scriptura Vechiului Testament. După înălțarea la cer a Domnului Isus Cristos, revelația lui Dumnezeu în Fiul său întrupat pentru salvarea omului din păcat a fost pusă în scris, sub inspirația Duhului Sfânt, de către Sfinții Apostoli și Ucenici, alcătuind astfel Scriptura Noului Testament. Astfel, revelația supranaturală a lui Dumnezeu în Fiul Său, Isus Cristos, este vie în paginile Sfintei Scripturi care, datorită faptului că sunt în mod direct opera Duhului Sfânt, poartă numele de Cuvântul lui Dumnezeu.

Teologia luterană confesională afirmă faptul că Biserica lui Cristos este mai veche decât este Sfânta Scriptură, avându-și originea în promisiunea lui Dumnezeu de mântuire făcută proto-părinților după cădere acestora în păcat, promisiune care spune următoarele:

”Duşmănie voi pune între tine şi femeie, între descendenţa ta şi descendenţa ei. Acesta îţi va pândi capul şi tu îi vei pândi călcâiul” (Gen. 3,15)

Această promisiune a reprezentat prima revelare a lui Dumnezeu în calitate de Mântuitor al omului din păcat. Începând din acest moment, Dumnezeu s-a revelat oamenilor prin intermediul Cuvântului vorbit. Acest cuvânt oral al lui Dumnezeu a fost proclamat până în momentul în care Sfântul Profet Moise a fost chemat ca, prin inspirația Duhului Sfânt, să pună Cuvântul lui Dumnezeu în scris. Prin revelația scrisă, atât a Vechiului cât și a Noului Testament, Dumnezeu s-a descoperit omenirii păcătoase, revelând răscumpărarea omului din păcat prin jertfa lui Isus Cristos, Fiul lui Dumnezeu cel veșnic.

Reformatorul german Martin Luther considera revelația scrisă a lui Dumnezeu ca reprezentând singura normă de trăire a credinței, fiind singura resursă din care omul poate să înțeleagă voia lui Dumnezeu cu privire la viața dar și modul în care Dumnezeu l-a salvat din robia păcatului, a morții și a diavolului. Acest concept nu a fost unul revoluționar deoarece el a fost fundamental inclusiv pentru Sfinții Părinți ai Bisericii care vedeau Sfânta Scriptură, atât Vechiul cât și Noul Testament, drept autoritatea finală pentru Biserica lui Cristos. Pentru reformatorii luterani din Secolul al XVI-lea, Sfânta Scriptură este ”norma normas”, sau autoritatea absolută, norma tuturor normelor atât pentru viața creștinului cât și pentru Biserica lui Cristos, spre deosebire de orice tradiție sau autoritate umană care sunt ”norma normata”. Cu alte cuvinte, în Biserica Luterană Confesională autoritatea absolută îi aparține Cuvântului lui Dumnezeu, ci nu conciliilor sau decretelor bisericești. Toate acestea trebuie să se supună autorității Cuvântului lui Dumnezeu iar acesta din urmă le validează sau le condamnă. Aceste aspecte fac ca Sfânta Scriptură să fie o carte cu adevărat unică.

Sfânta Scriptură nu se distinge însă numai prin autoritatea de care se bucură în Biserică. Trebuie să întărim afirmația conform căreia autoritatea Sfintelor Scripturi nu este conferită de către Biserica lui Cristos, ci poporul lui Dumnezeu nu face altceva decât să recunoască această autoritate unică. Puterea Sfintelor Scripturi nu provine din Biserică și nici de la autorii săi umani. Reforma Luterană din Secolul al XVI-lea, spre deosebire de marea majoritate dintre Bisericile Luterane din prezent, afirma faptul că Sfânta Scriptură este inspirată de către Duhul Sfânt. De fapt, reformatorul Martin Luther credea și mărturisea faptul că autorul Sfintelor Scripturi nu este omul ci Dumnezeu însuși. Această poziție este afirmată încă din zorii Reformei, atunci când, la Dieta de la Worms, Martin Luther face următoarea afirmație:

”[…] dacă nu sunt convins prin mărturia Scripturilor sau prin pură raţiune, căci eu nu mă încred numai în papă sau numai în concilii, întrucât este ştiut că s‑au făcut vinovaţi de greşeli şi contradicţii, atunci rămân legat de Scripturile pe care le‑am citat, iar conştiinţa mea este înrobită de Cuvântul lui Dumnezeu. Nu pot şi nu vreau să retractez nimic, pentru că nu este nici corect, nici sănătos să te împotrivești propriei conştiinţe. Nu pot face altfel, aceasta este poziţia mea, fie ca Dumnezeu să-mi ajute. Amin!”.

Pentru Biserica Luterană Confesională, Cuvântul Sfânt este realmente Cuvântul lui Dumnezeu. Duhul Sfânt este cel care a inspirat pe autorii umani care au pus în scris acest Cuvânt. Astfel, Duhul Sfânt a inspirat în mod direct scrierea fiecăreia dintre cele șaizeci și șase de cărți care alcătuiesc Sfânta Scriptură.

Despre modul în care Sfânta Scriptură a fost inspirată de către Duhul Sfânt, teologii luterani confesionali afirmă faptul scrierea acestor cărți nu a fost doar coordonată de către Duhul Sfânt și nici într-o asistență oferită autorilor umani. Inspirația se referă la faptul că fiecare cuvânt care este scris în Sfânta Scriptură îi aparține lui Dumnezeu. Luteranii confesionali afirmă că absolut toată Scriptura este inspirată de către Dumnezeu, ci nu doar părți sau pasaje. Astfel, despre Scriptura Vechiului Testament se afirmă faptul că este Cuvântul lui Dumnezeu, același lucru fiind, de asemenea, valabil și pentru Scrierile Sfinților Apostoli și Ucenici. Sfânta Scriptura nu este o lucrare de colaborare a omului cu Dumnezeu, ci este opera unilaterală a lui Dumnezeu. Dumnezeu este cauza primară a Sfintelor Scripturi, el inspirându-i pe autorii umani despre care se afirmă faptul că sunt cauza instrumentală a revelației divine. Teologia luterană confesională, afirmă faptul că Sfânta Scriptură este cuvântul actual și viu al lui Dumnezeu. Atunci când este citit Cuvântul lui Dumnezeu, însuși Dumnezeu ne vorbește. De aceea, pentru luteranii confesionali, expresia ”Sfânta Scriptură spune” este sinonimă cu expresia ”Dumnezeu spune”. Sfânta Scriptură nu este numai o relatare a ceea ce Dumnezeu a spus ci Dumnezeu ne vorbește chiar în prezent prin Sfânta Scriptură. Atunci când consacră pastorul luteran confesional spune cuvintele de instituire a Sfintei Euharistii, miracolul prezenței lui Cristos are loc datorită faptul că Domnul Isus Cristos însuși este cel care spune acele cuvinte. Când citesc s-au ascultă Sfânta Scriptură, luteranii confesionali îl ascultă pe Dumnezeu vorbindu-le.

Inspirația Sfintelor Scripturi este una verbală. Cu alte cuvinte, Dumnezeu nu a inspirat niște idei unor autorilor umani care mai apoi au pus aceste gânduri în scris, ci Duhul Sfânt este cel care a spus cuvintele pe care sfinții autori ai Scripturii le-au pus în scris ca atare. În consecință, deși nu aveam de-a face cu o dictare mecanică a acestor cuvinte de către Duhul Sfânt, teologia luterană confesională afirmă faptul că Dumnezeu a inspirat cuvintele pe care le regăsim în Sfânta Scriptură. În acest sens, Martin Luther afirma faptul că Sfânta Scriptură este inspirată la nivelul frazelor și al propozițiilor și chiar a cuvintelor care le alcătuiesc. Cu alte cuvinte, Sfânta Scriptură este efectiv vorbită de Dumnezeu, Cuvântul vorbit de către Dumnezeu.

Afirmând principiul ”Sola Scriptura”, luteranii confesionali afirmă faptul că Sfânta Scriptură, fiind în totalitatea ei Cuvântul inspirat de către Dumnezeu, acesta are autoritate absolută, autoritate care se fundamentează pe autorul ei. Nu sfinții autori umani oferă această autoritate. Ba mai mult, nu puțini dintre ei au fost oameni care au avut probleme spirituale majore. Autoritatea Sfintei Scripturi este oferită de către Duhul lui Dumnezeu despre care, Crezul Niceo-Constantinopolitan afirmă astfel:

”Cred în Duhul Sfânt, Domnul şi de viaţă dătătorul, care de la Tatăl şi de la Fiul purcede; care împreună cu Tatăl şi cu Fiu este adorat şi preamărit şi a grăit prin proroci”

Prin aceste afirmații, Crezul Niceo-Constantinopolitan confirmă faptul că Sfintele Scripturi sunt în totalitate opera unilaterală a Duhului lui Dumnezeu iar Sfinții Prorocii, Sfinții Apostoli și Sfinții Ucenici nu au fost decât unelte care au pus acest Cuvânt în scris.

Autoritatea Sfintelor Scripturi provine și din alte două caracteristici importante pe care Bisericile Luterane Confesionale le mărturisesc pe deplin. Este vorba despre infailibilitatea și ineranța Sfintelor Scripturi. Ambele concepte se fundamentează pe doctrina inspirației divine a Sfintelor Scripturi și nu pot exista dacă această doctrina atât de importantă este înlăturată.

Infailibilitatea se referă la faptul că Sfânta Scriptură nu conține nici un fel de eroare în paginile ei. Acest lucru este perfect adevărat deoarece Dumnezeu însuși, autorul Sfintelor Scripturi, este fără eroare și nu poate propaga erori. Martin Luther susținea infailibilitatea Sfintelor Scripturi afirmând faptul că ori de către ori citim sau ascultăm Sfânta Scriptură noi citim și ascultăm efectiv cuvintele lui Dumnezeu. Acest lucru nu este valabil doar în afirmații doctrinare ci și în aspecte secundare precum cele istorice, geografice, politice sau sociale. Fiind în mod complet Cuvântul lui Dumnezeu, avem garanția că Sfânta Scriptură este fără greșeală în toate privințele, chiar și la nivelul gramaticii folosite în cadrul textului original.

Ineranța Sfintelor Scripturi este un concept care vine ca o extensie a infailibilității. Fiind opera lui Dumnezeu, Sfânta Scriptură nu numai că nu are greșeală sau contradicție în paginile ei, ci acest lucru este absolut imposibil deoarece nu este cu putință ca în Dumnezeu să fie eroare. Pasajele din Sfânta Scriptură despre care se afirmă că se contrazic reciproc sunt mai degrabă paradoxuri decât contraziceri. De asemenea, faptul că anumite pasaje nu pot să fie înțelese în mod clar sau că unele informații istorico-geografice nu por să fie armonizate cu ceea ce cunoaștem în momentul de față, nu face ca Scriptura să piardă aceste două importante caracteristici, infailibilitatea respectiv ineranța. Este important să remarcăm faptul că infailibilitatea și ineranța se aplică textelor originale ci nu neapărat traducerilor.

O altă caracteristică pe care luteranii confesionali o mărturisesc cu privire la Scriptură este legată de claritatea, suficiența și eficiența acesteia în viața credinciosului. Cu privire la eficiență, reformatorul Martin Luther afirma faptul că nici o altă carte nu este atât de clară în modul de expunere a învățăturilor așa cum este Sfânta Scriptură. Această acuratețe a Sfintelor Scripturi este rodul inspirației divine. Cu toate acestea, există în Sfânta Scriptură pasaje care sunt mai clare decât altele, după cum afirmă teologul german Johannes Gerhard. Cu toate acestea, prin iluminarea Duhului Sfânt și prin aplicarea regulilor hermeneutice, chiar și pasajele greu de înțeles devin clare. Este important însă ca parcurgerea acestor paragrafe să fie făcută cu rugăciune și meditație la întregul Cuvânt Sfânt ci nu doar la fragmente rupte de context. Martin Luther afirma faptul că în materie de informații care ne sunt necesare pentru mântuire, Sfânta Scriptură este foarte clară și nu lasă loc de neînțelegeri.

Trebuie să admitem faptul că această învățătură despre claritatea Sfintelor Scripturi nu exclude însă misterul credinței creștine. Există lucruri pe care omul nu le poate pătrunde cu mintea, acestea, prin voința lui Dumnezeu, fiind neclare pentru rațiunea umană. De aceea, unele afirmații ale Sfintei Scripturii rămân un mister și sunt asumate exclusiv prin credință. O astfel de învățătură, în viziunea luterană confesională, este cea care afirmă prezența reală a Domnului Isus Cristos cu trupul său adevărat și cu sângele său adevărat în pâinea și vinul sacramentului Sfintei Cine. Deși nu ne este clar din punct de vedere rațional cum se întâmplă acest lucru, luteranii confesionali acceptă această învățătură prin credință, punându-și încrederea în cuvintele Sfintelor Scripturi care spun:

”Căci eu am primit de la Domnul ceea ce v-am transmis: că Domnul Isus, în noaptea în care era vândut, a luat pâinea şi, mulţumind, a frânt-o şi a zis: „Acesta este trupul meu cel care este pentru voi. Faceţi aceasta în amintirea mea!”. De asemenea, după cină, a luat potirul spunând: „Acesta este potirul noului legământ în sângele meu. Faceţi aceasta, ori de câte ori beţi, în amintirea mea!” (1Cor.11,23-25)

În privința suficienței Sfintei Scripturi, fiind unicul Cuvânt al lui Dumnezeu, luteranii confesionali consideră că această caracteristică este un rod absolut firesc. Trebuie însă să fim conștienți cu privire la faptul că Sfânta Scriptură nu este o enciclopedie atotcuprinzătoare cu privire la această lume. De aceea, luteranii confesionali mărturisesc faptul că Sfânta Scriptură este suficientă exclusiv în scopul pe care îl are, anume acela de a prezenta tot ceea ce omul are nevoie să știe pentru mântuire. Este evident deci faptul că nu vorbim neapărat despre o suficiență în materie de informații istorice, geografice, politice sau sociale. Cuvintele Sfântului Apostol Paul sunt clare la acest capitol al suficienței, iar Biserica Luterană Confesională privește aceste afirmații ca fiind garanția oferită de însuși Dumnezeu:

”[…] cunoşti Sfintele Scripturi care îţi pot da înţelepciunea spre mântuire prin credinţa care este în Cristos Isus. Toată Scriptura este inspirată de Dumnezeu şi este de folos pentru a învăţa, a dojeni, a îndrepta, a educa în dreptate, pentru ca omul lui Dumnezeu să fie desăvârşit, pe deplin pregătit pentru orice lucrare bună” (2 Tim. 3, 15-17)

Teologia luterană confesională respinge ideea conform căreia revelația lui Dumnezeu este una progresivă și încă mai are loc în istorie. În acest sens, luteranii mărturisesc faptul că revelația este încheiată și este completă în Sfânta Scriptură, ne mai așteptându-se revelații suplimentare de la Dumnezeu. Ne mai existând revelații ulterioare stabilirii canonului Sfintei Scripturii, luteranii consideră că Biserica nu mai are profeți, așa cum afirmă Bisericile Adventiste, Penticostale și Martorii lui Iehova. Toate lucrările reformatorilor din Secolul al XVI-lea sunt rezultatul efortului uman cu privire la interpretarea Sfintelor Scripturi și, chiar dacă afirmăm că în munca lor aceștia au fost iluminați de către Duhul Sfânt, scrierile lor nu sunt inspirate și nici nu împărtășesc infailibilitatea și autoritatea Cuvântului Sfânt. În consecință, Mărturisirile de Credință din Secolul al XVI-lea nu aduc revelații noi ci reprezintă doar o sumarizare a modului în care luteranii din acea perioadă interpretau Sfintele Scripturi.

Bisericile Luterane din prezent, dintre care cea mai mare este Biserica Luterană Sinodul Missouri, când spun faptul că subscriu la Mărturisirile de Credință Luterane din Secolul al XVI-lea nu doresc să afirme că fac din aceste documente norma lor de credință ci, faptul că ele aderă la interpretarea pe care aceste documente o dau învățăturii Sfintelor Scripturi, acesta din urmă rămânând unica normă de credință și trăire creștină.

Un ultim aspect pe care îl vom aborda cu privire la caracteristicile Sfintelor Scripturi este acela că acestea sunt eficiente în viața celui care, prin și cu credință, se apleacă asupra învățăturilor sale. În teologia luterană confesională, Cuvântul lui Dumnezeu este un veritabil mijloc al harului. Bisericile Luterane Confesionale recunosc două mijloace ale harului. Primul este Cuvântul lui Dumnezeu care se identifică cu Sfânta Scriptură iar al doilea mijloc de har sunt Sfintele Sacramente. Mijloacele harului sunt acele mijloace prin care Dumnezeu interacționează în mod continuu cu oamenii păcătoși pentru ai convinge pe aceștia de păcatul lor și pentru a le oferii iertarea acestor păcate în Cristos. Astfel, Sfânta Scriptură este un mijloc al harului prin care Dumnezeu lucrează mântuirea în omul păcătos.

Conform teologiei luterane confesionale, Sfânta Scriptură conține două mari părți, distincte una de alta dar prezente pe tot parcursul ei. Vorbim despre Legea lui Dumnezeu și Evanghelia lui Cristos. Deși se disting una de alta, atât Legea lui Dumnezeu cât și Evanghelia sunt Cuvântul deplin al lui Dumnezeu. Legea ne prezintă voia pe care Dumnezeu o are cu omul iar rolul acesteia este acela de a ne convinge asupra faptului că în noi și prin noi înșine suntem păcătoși și pierduți pentru eternitate. Legea este cea care zdrobește în noi pretenția falsă cu privire la faptul că suntem drepți înaintea lui Dumnezeu prin propriile noastre fapte. Legea lui Dumnezeu coboară omul de pe piedestalul auto-îndreptățirii la realitatea în care se află, aceea de a fi mort în păcate și aflat în robia diavolului. Legea lui Dumnezeu proclamă condamnare peste orice ființă umană care eșuează în a ține toate prescripțiile ei. În consecință, Legea nu este de una singură un mijloc al salvării ci unul al condamnării. Legea lui Dumnezeu este Cuvântul lui Dumnezeu care ne condamnă pentru păcatele noastre. Dar, în Sfânta Scriptură nu există doar Legea care condamnă ci și Evanghelia lui Cristos care este un veritabil mijloc al harului. Cei zdrobiți de Legea lui Dumnezeu sunt invitați de către Evanghelia lui Cristos să primească promisiunea de mântuire pe care Dumnezeu o face prin Cristos în paginile ei. Evanghelia lui Cristos ne prezintă ceea ce Dumnezeu a făcut pentru ca omul să fie salvat de sub blestemul Legii după cum ne spune însuși Sfântul Apostol Paul. Fiul lui Dumnezeu s-a întrupat din proprie inițiativă devenind Dumnezeu-om, Dumnezeu adevărat și om adevărat. Astfel Isus Cristos a trăit o viață de ascultare de Legea lui Dumnezeu, fiind singurul care a reușit acest lucru și făcând acest lucru în locul omului. Nefiind condamnat de propriul său păcat, Fiul lui Dumnezeu întrupat a putut să ia asupra lui toate păcatele și să suporte personal pedeapsa lui Dumnezeu pentru acestea. Astfel, prin jertfa sa pe Cruce, Isus Cristos a câștigat iertarea tuturor păcatelor noastre. Iar această iertare este oferită tuturor acelora care cred acest mesaj al mântuirii cuprins în Sfânta Evanghelie. În Sfânta Evanghelie avem promisiune de iertare a păcatelor noastre făcută de însuși Dumnezeu, cel împotriva căruia omul a păcătuit. Din acest motiv, pentru că vestește iertarea tuturor acelor care se încred în promisiunea lui Dumnezeu, Sfânta Scriptură, în totalitatea ei, este un mijloc al harului.

Fiind un mijloc al harului, Sfânta Scriptură este complet eficientă în mântuirea omului. Teologia luterană confesională învață faptul că Duhul Sfânt este acela care lucrează credință în om iar această credință este creată prin Cuvântul lui Dumnezeu. Dumnezeu Duhul Sfânt nu lucrează în afara Cuvântului lui Dumnezeu. Conform teologiei luterane confesionale, Cuvântul lui Dumnezeu împrumută omnipotența lui Dumnezeu și astfel, Sfânta Scriptură nu doar ne transmite mesajul lui Dumnezeu ci ea are puterea efectivă de a lucra credință în inima omului și de al schimba pe acesta dintr-un păcătos într-un om credincios și supus lui Dumnezeu.

Pentru Bisericile Luterane Confesionale, Sfânta Scriptură este cu adevărat Cuvântul vorbit de către Dumnezeu în fiecare aspect al ei. Nu există în Sfânta Scriptură pasaje care să nu fi fost vorbite de către Dumnezeu și care să fie rodul efortului uman. Datorită faptului că Sfânta Scriptură este într-u totul Cuvântul lui Dumnezeu, luteranii confesionali consideră că nu este nevoie de absolut nici o dovadă suplimentară cu privire la autoritatea acestei Cărți Sfinte pentru Biserica Luterană Confesională. Pornind de la cuvintele reformatorului German, Martin Luther, care spun că Sfânta Scriptură este mama Bisericii, luteranii confesionali afirmă faptul că Biserica lor este una cu adevărat evanghelică, având ca fundație Sfânta Scriptură, Cuvântul vorbit al lui Dumnezeu. Sfânta Scriptură judecă Biserica și este norma cu autoritate absolută în materie dogmatică, viață liturgică și trăire a credinței.

Așa cum am afirmat pe parcursul acestui articol, Mărturisirile de Credință Luterane din Secolul al XVI-lea sunt la rândul lor subordonate Cuvântului lui Dumnezeu și judecate de către aceasta. În consecință, deși Bisericile Luterane Confesionale subscriu la aceste documente de credință ca reprezentând sumarizarea credinței lor, acestea afirmă faptul că Sfânta Scriptură este autoritatea supremă. Această afirmație nu trebuie să ne facă să credem faptul că Bisericile Luterane Confesionale sfidează tradiția Bisericii Creștine. Bisericile Luterane Confesionale acordă o mare importanță tradiției dar impun condiția ca aceasta să rămână subordonată Sfintelor Scripturi. Scrierile Sfinților Părinți sunt considerate ca fiind o adevărată comoară teologică a Bisericii lui Cristos. Martin Luther însuși considera faptul că scrierile Sfinților Părinți ne sunt de folos în interpretarea corectă a Cuvântului lui Dumnezeu dar aceste scrieri nu sunt inspirate de Dumnezeu, așa cum susține, de exemplu, tradiția teologică ortodoxă. Astfel, în viziunea teologiei luterane confesionale, scrierile patristice sunt extrem de valoroase dar ele se subordonează și sunt filtrate de către Sfânta Scriptură. Învățătura aflată în armonie cu Sfânta Scriptură este însușită de către teologia luterană confesională în timp ce, dacă contrazice Sfintele Scripturi, acesta trebuie respinsă deoarece ea poate întuneca adevărul lui Dumnezeu. În acest sens, atunci când evalua o scriere patristică, Martin Luther căuta să vadă dacă acesta promova mesajul Sfintei Scripturi sau dacă nu cumva îl punea în umbră.

De asemenea, conciliile Bisericii sunt foarte valoroase pentru luteranii confesionali care mărturisesc deciziile teologice adoptate de primele șapte Concilii Ecumenice. Cu toate acestea, hotărârile și formulările Conciliilor trebuie supuse autorității Sfintelor Scripturi. Ele nu au autoritate în sine însuși, așa cum a afirmat teologia răsăriteană ci autoritatea acestora este cântărită și hotărâtă de către Sfânta Scriptură.

În concluzie, conceptul luteran de ”sola Scriptura” nu se traduce prin ”sine Traditione”. Luteranismul confesional nu respinge tradiția decât în acele aspecte care contrazic Sfânta Scriptură. Prin ”sola Scriptura”, luteranii confesionali înțeleg faptul că numai Sfânta Scriptură este inspirată de către Dumnezeu. Tradiția, asemenea Mărturisirilor Luterane de Credință din Secolul al XVI-lea, nu beneficiază de o astfel de caracteristică specială și supranaturală. Cum doar Cuvântul lui Dumnezeu este cu adevărat inspirat, orice rezultat al activității Bisericii - fie că ne referim la tradiție sau la Mărturisirile Luterane de Credință din Secolul al XVI-lea - nu poate să constituie o sursă paralelă sau secundară de revelație a lui Dumnezeu deoarece acesta nu este inspirat de către Dumnezeu și nu este produsul lui Dumnezeu. Acest argument este imperativ pentru Biserica Luterană Confesională și este fundamental în relația Bisericii cu tradiția și cu Mărturisirile Luterane de Credință din Secolul al XVI-lea. Trebuie să nu uităm faptul că Reforma Luterană a constat în trecerea învățăturilor Bisericii Medievale prin filtrul Sfintei Scripturi. Toate acele învățături care au corespuns standardelor Sfintelor Scripturi au fost păstrate, în timp ce acele tradiții care au fost introduse în Biserică în mod abuziv au fost înlăturate. Astfel, vocea Bisericii nu este și nici nu trebuie să fie vreodată alt ceva decât vocea curată a Sfintei Scripturi, care nu este alt ceva decât vocea lui Dumnezeu.