Gânduri despre doctrina LUTERANĂ A vocației

Martin Luther, marele reformator al Bisericii lui Cristos, a crezut si afirmat faptul că Dumnezeu creează și alimentează credința prin darurile speciale oferite de către Duhul Sfânt, în mod specific, prin Sfânta Sa Biserica. Aceste daruri unice ale Duhului Sfânt se mai numesc si mijloacele harului. Cuvântul lui Dumnezeu - sau Sfânta Scriptură - predicat în Biserica este unul dintre mijloacele harului, în consecință el este unul dintre darurile Duhului Sfânt la care Martin Luther se referă în Micul Catehism atunci când afirmă:

”Eu cred că eu nu pot, prin propria mea rațiune sau tărie să cred în Isus Cristos, Domnul meu, sau să vin la El; dar Duhul Sfânt m-a chemat prin Evanghelie, m-a luminat cu darurile Sale, m-a sfințit și m-a ținut în adevărata credință.

În același fel El cheamă, adună, iluminează și sfințește întreagă Biserică Creștină de pe pământ și o păstrează cu Isus Cristos în singura credința adevărată.

În această Biserică Creștină, El îmi iartă zilnic și din abundență toate păcatele mele și păcatele tuturor credincioșilor.

În ultima zi, El mă va ridica pe mine și pe toți cei morți și îmi va da viață veșnică mie și tuturor credincioșilor în Cristos.

Acest lucru este în mod sigur adevărat.” (Micul Catehism, Crezul Apostolic, Răscumpărarea)

Acest Cuvânt Divin constă din doua mari mesaje: un mesaj de judecată care ne confruntă cu păcatul nostru - mai precis Legea - și un mesaj de har și libertate care aduce viață, mântuire și împlinire – mai precis Evanghelia lui Cristos. În scopul de a le proclama în mod corespunzător voia lui Dumnezeu, Biserica Lutherană Confesională nu îndrăznește să separate aceste mesaje sau să le confunde intre ele.

Sfintele Sacramentele sunt, de asemenea, mijloace ale harului, adică sunt daruri ale Duhului Sfânt pentru noi. Ele sunt, în esență, Cuvântul în forma vizibilă adresat credincioșilor individuali. Așa cum deja am văzut, Luteranii confesionali afirmă existența a două Sacramente, Sfântul Botez - împreuna cu absoluția păcatelor sau spovedania - și Sacramentul Euharistiei.

Un Sacrament constă din două părți, un element pământesc (apă, pâine sau vin) – numit și semnul vizibil - și Cuvântul, care este atât o porunca cât și o promisiune din partea lui Dumnezeu. În Sfântul Botez, apa este cea care devine dătătoare de viață deoarece Cuvântul lui Dumnezeu se adaugă la elementul vizibil, deoarece însuși Domnul Isus Cristos a poruncit Botezul și pentru că acesta are loc în numele lui Dumnezeu Triunic, Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt. Martin Luther insistă, prin urmare, că, atunci când oamenii sunt botezați, ei nu sunt botezați de o ființă umană ci pastorul care botează, este, pur și simplu, un instrument al lui Dumnezeu. Astfel, botezul este lucrarea unilaterală a lui Dumnezeu ci nu una umană.

Copiii și adulții sunt candidați pentru Botez. Când copiii sunt botezați, ei primesc darul credinței în și prin Botez. Când adulții, care sunt deja credincioși, sunt botezați, botezul întărește credința lor, deoarece el este un mijloc al harului. Toți cei care sunt botezați primesc astfel o nouă identitate prin intermediul căreia ei știu a cui sunt și cine sunt. Ei sunt copii ai lui Dumnezeu și sunt membri ai trupului lui Cristos, care este Sfânta sa Biserică. Identitatea lor este una clară și durează atât timp cât credința lor este vie. Sfântul Botezul este un eveniment care are loc o singură dată în viața credinciosului - indiferent de vârstă - și el nu poate să fie repetat. Când credincioșii străbat drumul lor de credință, ei își amintesc necontenit de faptul că sunt botezați, și astfel își reamintesc promisiunile lui Dumnezeu cu privire la iertarea păcatelor și la moștenirea vieții veșnice. Totul începe cu Sfântul Botez pentru că în Botez credincioșii primesc identitatea lor ca fii și fiice ai lui Dumnezeu, și beneficiile botezului sunt o resursă spirituală zilnică pentru fiecare dintre ei. Pentru că le dă identitatea, Botezul are, de asemenea, un impact special pentru fiecare aspect al vieții lor, aceasta deoarece în viața lor de zi cu zi , ei vor reflecta cine sunt cu adevărat.

Parcurgând toate aceste aspecte, este ușor acum să înțelegem la ce anume se referă Martin Luther în Micul Catehism atunci când spune:

”[..] Duhul Sfânt m-a chemat prin Evanghelie, m-a luminat cu darurile Sale, m-a sfințit și m-a ținut în adevărata credință. În același fel El cheamă, adună, iluminează și sfințește întreagă Biserică Creștină de pe pământ și o păstrează cu Isus Cristos în singura credința adevărată.”

Acum este important să analizăm mai bine ce înseamnă să fii un copil al lui Dumnezeu și să fi o persoană credincioasă dar și modul în care acest aspect are impact asupra identității și modului de viață a unui creștin. Martin Luther pune accentul pe faptul că un credincios trăiește in fiecare clipa: „coram Deo”, adică în prezența lui Dumnezeu. Prin credință, credincioșii sunt strâns uniți cu Cristos, care este Răscumpărătorul lor – stare denumită: ”uniunea mistică”. Cristos a câștigat eliberarea lor iar acesta libertatea este asigurată atunci când ei sunt uniți cu Răscumpărătorul lor, iar această unitate este posibila doar prin credință. Deoarece oamenii care au credință sunt liberi în Cristos, nimic nu mai poate dăuna vieții lor spirituale, nici măcar păcatul deoarece, ân Cristos, ei au fost eliberați de acesta. Ei pot depăși prin credința lor toate forțele care încearcă să-i conducă departe de Dumnezeu. Prin Botez, credincioșii au devenit preoți și fac parte din preoția tuturor credincioșilor. Aceștia sunt, prin urmare, îndreptățiți pentru a se ruga unul pentru altul și pentru a se învăța reciproc lucruri sfinte.

Dar care sunt consecințele acestei libertăți în Cristos? Cu ce ​​scop sunt eliberați creștinii? Ce înseamnă să trăiești zilnic în prezența lui Dumnezeu?

Interesant - și în același timp destul de logic - creștinii sunt eliberați pentru a fi supuși lui Dumnezeu. În timp ce libertatea caracterizează relația lor cu Dumnezeu, creștinii trăiesc o relație specială cu alte ființe umane și cu restul creației. Credința le da puterea să facă tot felul de fapte bune. Acest lucru înseamnă că, în cele din urmă, aceasta credința le da puterea de al imita pe Cristos. Prin urmare, creștinii au privilegiul de a trăi asemenea lui Cristos, și anume, în folosul comunității din care provin. Ca urmare, viața creștină este o viață de credință activă. Dar cum creștinii trăiesc astfel de vieți de credință? Doctrina lui Martin Luther despre vocației răspunde exact la acesta întrebare.

Înainte de a intra în amânuntele teologiei luterane, este important să definim ceea ce se înțelege prin termenul „vocație”. Vocația nu se referă numai la profesiile sau locurile de muncă pe care oamenii le desfășoară sau intenționează să le desfășoare, deși ele sunt, de asemenea, incluse în acest concept. Reformatorul Martin Luther insistă ca toate celelalte roluri, responsabilități și chemări pe care ființele umane le au în viață sunt, la rândul lor, vocații. Astfel, să fi soție sau soț, fiică sau fiu, un cetățean, un membru al unei comunități, un student, etc, sunt toate vocații, adică daruri ale Duhului Sfânt. Fiecare vocație este caracterizată de propriile ei responsabilități specifice. Martin Luther vede existenta mai multor vocații care pot sa fie temporare sau veșnice. Credinciosul are, astfel, responsabilități atât în fața lui Dumnezeu cât și în fața societății în care își trăiește viața de zi cu zi.

Fiecare om are de la Duhul Sfânt cel puțin un dar. Este vorba despre cel puțin o vocație prin care își aduce aportul pentru ca societatea să poată funcționa atât spiritual cât și politic, economic, cultural sau chiar militar. Există oameni pe care Dumnezeu îi cheamă și Duhul Sfânt îi echipează pentru a activa în societatea laică și oameni pe care Dumnezeu îi cheamă și Duhul Sfânt îi echipează pentru slujirea în Sfânta Sa Biserică. Cu toate acestea, fiecare credincios are responsabilități în „ambele împărății”. Omul lui Dumnezeu este un am credinței și această credință trebuie să se reflecte în devotamentul față de Dumnezeu, devotament care se reflecta inclusiv în activitatea laică a celui credincios. În concluzie, un om își trăiește credincioșia atât timp cât acesta își practică vocația ca pentru Dumnezeu ci nu ca pentru oameni. Când un credincios se achita de obligațiile sale familiare, profesionale sau civice, el își îndeplinește practic o datorie față de Dumnezeu și își manifestă astfel credința. Martin Luther le amintește creștinilor faptul că toate chemările pe care aceștia le au în viață sunt ocazii de ai sluji lui Dumnezeu. Viața creștină, la care toți credincioșii sunt chemați în Botezul lor, este o viață de credință, de iubire și de fapte bune. Este o viață, așa cum am spus: „coram Deo”, o viață trăită în prezența lui Dumnezeu. O astfel de viață nu este deloc ușoară dar este o viață binecuvântată de către Dumnezeu.

Cum știm care este vocația noastră? Strict vorbind, o vocația este un dar dat de către Dumnezeu, prin Duhul Sfânt care ne "cheamă" la exercitarea respectivei vocații pentru gloria lui Dumnezeu și pentru susținerea societății. Talente, abilitățile și înclinațiile sunt parte a acestei chemări din partea lui Dumnezeu și toate acestea sunt daruri ale Duhului Sfânt. Vocația începe de la lucrurile mărunte, și nu de puține ori neplăcute, și ajunge până la lucruri majore, apreciate la scară largă. Indiferent despre care dintre acestea vorbim, luteranul este o persoană care le va pune în practică cu credincioșie fiind convins ca ceea ce face este spre gloria lui Dumnezeu și în sprijinul aproapelui său. De aceea, în convingerea luterană nu există meserii rușinoase sau lipsite de glorie ci toate sunt apreciate atât timp cât sunt practicate cu dedicare și profesionalism. Vocațiile sunt multiple în viața omului. Un bărbat poate să fie în același timp soț, tată, fiu, frate, angajat, șef cât și un membru al comunității în care își trăiește viața. Acest bărbat trebuie să își trăiască toate aceste roluri cu dedicare, ca pentru Dumnezeu. Fiecare vocație are propriile ei limite și metode de punere în practică.

O altă caracteristică a doctrinei vocației la luterani este aceea că omul nu mai este „unul bun la toate”. Oamenii devin profesioniști în ceea ce fac și astfel se dezvoltă conceptul de „omul potrivit la locul potrivit”. Cu alte cuvinte, Dumnezeu este cel care stabilește locul potrivit pentru fiecare om și îl înzestrează pe acesta cu toate abilitățile și cunoștințele necesare exercitării respectivei vocații. În felul acesta, în națiunile dominate de luteranism s-a dezvoltat o diviziune a muncii la fiecare nivel. Astfel, de exemplu, vocația de instalator a devenit foarte importantă deoarece instalatorul este apelat ori de câte ori este necesara intervenția lui. Profesorii, medicii, psihologii, managerii sau inginerii sunt oameni înzestrați de către Dumnezeu cu toate abilitățile și cunoștințele astfel încât să rezolve probleme care fac obiectul activității lor. Dar, același lucru se poate spune și despre șoferi, zugravi, mecanici auto, măcelari, casieri, băgători la raft sau agricultori. Fiecare dintre acești oameni sunt puși și înzestrați de către Dumnezeu, prin darurile Duhului Sfânt, pentru meseria pe care o practica și datoria lor este să practice această meserie cu credință, ca pentru Dumnezeu. Luteranii sunt educați să apeleze la „specialiști” ori de câte ori se confruntă cu astfel de necesitați ci nu sunt învățați să își rezolve singuri toate problemele.

Vocația se reflectă și în rolurile non-profesionale ale vieții. Rolul de soț sau soție, de tată sau mama, de fiu sau fiică, de frate sau soră, etc, toate acestea sunt extrem de importante în viața creștinilor luterani. Este însă foarte important să afirmăm faptul că nici una dintre vocații nu trebuie dusă la extremă astfel încât să afecteze restul de roluri pe care creștinul le are de îndeplinit. Astfel, vocațiile profesionale nu trebuie să afecteze vocația de soț sau de părinte. Creștinul luteran, deși își practică meseria cu cea mai mare dedicare, nu trebuie sub nici o formă să își neglijeze vocațiile legate de familie. Familia este cel mai important lucru primit din partea lui Dumnezeu și obligațiile creștinului luteran față de familia sa nu trebuie sa fie neglijate.

Un alt aspect important este că fiecare om are un rol de slujire în Biserica lui Cristos. Nu toți oamenii sunt chemați și înzestrați să fie pastori, însă fiecare om este înzestrat să își aducă aportul, într-un fel sau altul, la viața Bisericii. Pastorul este chema la lucrarea de predicare, de învățare și de administrare a Sfintelor Sacramente. În același timp laicii, prin vocațiile lor, sunt chemați să își aducă aportul la administrarea Bisericii sau se implice în diverse programe sau activități organizate de către Biserică și, altfel, fiecare să își folosească darurile în slujba Bisericii.

În concluzie, vocația se reflectă în fiecare sferă a vieții creștinului luteran. Faptul că ne facem datoria la locul de muncă, faptul că mergem la Biserică, faptul că mergem la cumpărături, faptul că suntem cetățeni buni, că ne petrecem timpului cu familia, deși par ca fiind o "rutină obișnuită", toate acestea sunt sferele în care Dumnezeu este la lucru, prin mijloace umane. Fie că vorbim despre profesia pe care o practicăm, fie că vorbim despre rolul nostru în familie, fie că vorbim despre rolul nostru în societate, doctrina vocației ne caracterizează viața de zi cu zi pentru că Dumnezeu este prezent în viața noastră zi de zi și noi suntem strâns uniți în Cristos.

Doctrina vocației așa cum a fost ea predicată de către Reforma Luterană a condus la o emancipare aparte a societății din Vestul Europei și din întreaga lume. Chiar și astăzi, susțin o serie de sociologi, se poate trasa o linie de demarcație clară care să despartă națiunile care au adoptat această învățătură a vocație de cele care au adoptat o alta forma de gândire. Nu este dificil să vedem care este starea acestor națiuni care, timp de aproape cinci sute de ani, au trăit și s-au dezvoltat având ca motor aceasta doctrină luterană a vocației. Chiar și despre regiunea istorică a Transilvaniei putem să spunem că încă mai poartă urmele și influența civilizației luterane. Cunoscutul sociolog Max Weber afirma, de exemplu, ca națiunile protestante sunt superioare din punct de vedere socio-economic națiunilor dominate de romano-catolicism și, cu atât mai mult, acelor națiuni dominate de către ortodoxia răsăriteană. Acest lucru deoarece doctrina vocație spune că fiecare credincios trebuie să își facă datoria acolo unde a fost chemat și pus de către Dumnezeu nu ca pentru oameni ci ca pentru Dumnezeu, indiferent de munca pe care o are de făcut. Pentru Martin Luther, diferențierea oamenilor în clase sociale și ocupații este un rezultat direct al voinței lui Dumnezeu, iar perseverența individului în locul și limitele pe care i le atribuie Dumnezeu era o îndatorire religioasă. Acesta este motivul care a determinat o etica a muncii complet diferită în cadrul națiunilor protestante față de restul națiunilor creștine. Etica muncii protestante afirmă că omul trebuie să depună cel mai bun efort în activitatea pe care o are și, de asemenea, afirmă faptul că banii câștigați nu trebuie sa fie cheltuiți în mod necalculat, acest lucru reprezentând un păcat. Risipa de resurse și îmbuibarea sunt văzută de către luterani ca reprezentând o deviere de la doctrina sănătoasă a vocației. Respectul fata de munca, indiferent în ceea ce consta aceasta, este o caracteristica a vocației. Un zugrav este la fel de important ca un manager deoarece activitatea fiecăruia își are o importanta mare în bunul mers al societății dacă aceste profesii sunt practicate cu maxim de responsabilitate și profesionalism.