GÂNDURI DESPRE Libertatea voinței sau liberul arbitru

Printre efectele păcatului originar, după cum ne învață teologia Reformei Luterane din Secolul al XVI-lea se afla pierderea „libertății de voință” în toate acele aspecte care caracterizează viața spirituală a omului. Termenul de „liber arbitru” (Lat: liberum arbitrium) este folosit astăzi în două mari sensuri. Primul, și de altfel cel mai uzat, se refera la facultatea voinței prin care omul se distinge de restul creaturilor iraționale. Cel de-al doilea sens, mai rar utilizat, se referă la libertatea formală a omului sau la libertatea de constrângere. Capitolul pe care urmează să îl parcurgeți va pune accentul pe cel de-al doilea sens pe care îl ale expresia “liberul arbitru”.

Căderea umanității în păcat prin Adam și Eva nu a condus la o pierdere completa a voinței umane astfel că omul a devenit complet corup și pervertit, incapabil de ași mai trăi viața fără să comită păcat . Ne amintim de celebra expresie în limba latină: ”non potest non peccare”. Cu alte cuvinte, omul nu poate să mai trăiască fără să păcătuiască sau omul nu poate să nu păcătuiască. Astfel, omul decăzut nu păcătuiește niciodată împotriva voinței sale ci face acest lucru în conformitate cu propria lui voință, el nefiind forțat de nimeni să comită păcat. Cu alte cuvinte, omul alege liber să păcătuiască. Teologul german Johannes Gerhard afirma că:

„omul nu si-a pierdut voința ci soliditatea acesteia” (Doctrina Theologica, p.260)

Termenul „liberul arbitru” a fost folosit, adeseori, și în sensul de: „putere spirituală”, referindu-se la acea putere prin care omul corupt ar putea să dorească ceea ce este bine spiritual, să se pregătească pentru harul divin, să împlinească cerințele Legii lui Dumnezeu, să accepte și să creadă Evanghelia și astfel să contribuie sau să coopereze la convertirea sa. Atunci când termenul de „liberul arbitru” este folosit într-un astfel de sens, dogmaticienii luterani, pe baza Sfintelor Scripturi, neaga faptul că omul ar avea „liberul arbitru” sau „voință liberă”. Sfântul Apostol Paul ne spune clar în Prima Epistola către Corinteni faptul că:

„omul firesc nu primeşte lucrurile Duhului lui Dumnezeu, căci pentru el sunt o nebunie; şi nici nu le poate înţelege, pentru că trebuie judecate duhovniceşte” (1Cor.2,14)

iar atunci când le scrie creștinilor din Roma, același Apostol afirmă faptul că

„umblarea după lucrurile firii pământeşti este vrăjmăşie împotriva lui Dumnezeu, căci ea nu se supune Legii lui Dumnezeu şi nici nu poate să se supună” (Rom.8,7).

În conformitate cu aceste afirmații, omul firesc sau natural, nu poate să accepte Legea lui Dumnezeu și nici nu poate să trăiască făcând fapte duhovnicești deoarece, în realitate, el este mort în păcate și se află voluntar într-o stare de dușmănie cu Creatorul său. Putem deci să spunem faptul că omul natural nu are nici un fel de competență si nici dorință de trai ceea ce este bine spiritual, cu atât mai puțin să colaboreze în vreun fel cu harul divin, să se pregătească pe sine pentru mântuire sau să conlucreze cu atotputernicul Dumnezeu. Formula Concordiei ne spune faptul că:

„în privința lucrurilor divine, care se referă la mântuirea sufletului, omul este ca un stâlp de sare, ca și soția lui Lot. Da, omul este ca o piatra, o statuie fără viață care nu își poate folosi nici gura, nici ochii și nici inima [...] Omul este complet pierdut până când el nu este luminat, convertit și regenerat prin Duhul Sfânt” (Formula Concordiei, Declarația Solidă II, 20 și 21)

pentru ca mai apoi, aceeași mărturisire de credință din Secolul al XVI-lea să afirme faptul că:

„Sfintele Scripturi neagă faptul că omul firesc deține aptitudini de a gândi și înțelege lucrurile spirituale și astfel să fie capabil pentru a începe să acționeze, să lucreze sau să colaboreze în lucrurile spirituale” (Declarația Solida II, 12-14).

Mărturisirile Luterane de credință din Secolul al XVI-lea învață la unison faptul că în probleme spirituale omul nu are nici un fel de voință liberă, aflându-se într-o totală robie a păcatului. Acest lucru nu înseamnă faptul că omul nu dotat cu o voință liberă în ceea ce privește aspectele non-spirituale ale vieții sale și în ceea ce privește exercitarea obligațiilor civice. Despre acest aspect vorbește Apologia Mărturisirii de Credință de la Augsburg (1531) atunci când afirmă faptul că:

„voința umană are libertatea în a alege pentru sine lucrări și lucruri în funcție de înțelegerea sa. Omul este liber să manifeste dreptate civică, poate să vorbească despre Dumnezeu și chiar să se implice în anumite servicii de slujire, poate asculta de magistrați, poate asculta de părinți, se poate reține de la crime, de la adulter sau de la furt” (Apologia CA, Articolul XVIII, 70).

Totuși chiar și în aceste aspecte, luteranii confesionali afirmă faptul că omul are voința liberă doar „într-o anumită măsură”, acest lucru fiind rezultatul firesc al faptului că omul este mort în păcat și este captiv puterii și voinței lui Satan. Cuvântul lui Dumnezeu este foarte clar la acest capitol, spunând:

”Voi eraţi morţi din cauza greşelilor şi a păcatelor voastre, în care umblaţi odinioară după [mentalitatea] veacului lumii acesteia, după stăpânitorul puterii văzduhului, a duhului care lucrează acum în fiii neascultării” (Ef.2,1-2)

”El ne-a eliberat de sub puterea întunericului şi ne-a strămutat în împărăţia Fiului iubirii sale” (Col.1,13)

”să-i mustre cu blândeţe pe cei care i se opun, cu speranţa că Dumnezeu le va da convertirea spre cunoaşterea adevărului, aşa încât să-şi revină din laţul diavolului de care erau prinşi de vii, pentru a-i face voinţa!” (2Tim.2,25-26)

”Eu te voi salva de acest popor şi de păgânii la care te trimit ca să le deschizi ochii, să-i întorci de la întuneric la lumină şi de sub puterea Satanei la Dumnezeu, ca să primească iertarea păcatelor şi moştenirea împreună cu cei sfinţiţi prin credinţa în mine” (Fapte 26,17-18)

Prin urmare, pe bună dreptate, Apologia Mărturisirii de Credință de la Augsburg ne spune faptul că:

„concupiscentia constă în faptul că oamenii sunt natural inclinați să asculte mai mult de rău decât să posede o dispoziție pentru o judecată sănătoasă [...] iar diavolul, care este eficient în nelegiuire, nu încetează să incite pe om la diverse infracțiuni. Acesta este motivul pentru care printre oameni este atât de rară dreptatea civilă” (Apologia CA, Articolul XVIII, 71)

Doctrina Reformei Luterane din Secolul al XVI-lea conform căreia, în chestiuni spirituale, omul nu are „voința liberă” sau „liberul arbitru” ci este complet orb în ceea ce privește spiritualitatea și este potrivnic lui Dumnezeu, a fost întotdeauna negată de către sinergiști - mai precis de către pelagieni si semi-pelagieni. Formula Concordiei descrie eroarea sinergismului astfel:

„[pelagienii și semi-pelagienii] afirmă faptul că omul nu este absolut mort în ceea ce privește lucrurile spirituale ci el este doar grav rănit, adică doar pe jumătate mort. Prin urmare, deși voința liberă este foarte slăbită pentru a conduce la o relație cu Dumnezeu prin propriile puteri, totuși atunci când Dumnezeu face un început prin Duhul Sfânt, prin iertarea păcatelor și prin mântuirea veșnică, omul poate să înceapă, prin voința proprie și prin liberul arbitru, să se întâlnească cu Dumnezeu și să coopereze pentru mântuirea sa și să mențină acest lucru în timp” (Formula Concordiei, Declarația Solida II, 77).

În opoziție cu această eroare a sinergiștilor, aceeași mărturisire luterană de credință afirmă faptul că:

„în lucrurile spirituale, inima și voința omului neregenerat sunt cu totul incapabile în propria lor voință naturală să înțeleagă, să creadă, să accepte, să înceapă să facă ceva plăcut Domnului deoarece omul neregenerat este în totalitate mort în păcat și corupt astfel încât în el nu există nici măcar o scânteie de voință în a se pregăti pe sine însuși pentru harul lui Dumnezeu sau să accepte harul lui Dumnezeu. Omul neregenerat nu poate să facă nimic, fie în întregime fie doar în parte, pentru mântuirea lui deoarece, neregenerat fiind, el este rob al păcatului” (Formula Concordiei, Declaratia Solida II, 7).

În rândurile care urmează voi aborda și da răspuns pentru o serie de obiecții pe care pelagienii și semipelagienii - printre care se regăsesc romano-catolicii, ortodoxii răsăriteni dar și arminienii protestanți (mulți dintre baptiști, penticostali și adventiștii de ziua a șaptea), le aduc doctrinei despre corupția naturii umane și a lipsei libertății voinței umane în ceea ce privește aspectele spirituale ale vieții.

Poate cea mai des întâlnită obiecție a pelagienilor si a semipelagienilor este legata de o afirmație pe care Sfântul Apostol Paul o face în scrisoarea sa adresata creștinilor din Roma, acolo unde spune astfel:

„Cât timp păgânii, care nu au Legea, fac din fire [faptele] Legii, ei, care nu au Legea, sunt Lege pentru ei înşişi” (Rom.2,14).

Tuturor acelora care folosesc acest verset pentru a arata faptul că omul este capabil prin sine însuși să împlinească voia lui Dumnezeu, luteranii le oferă următoarea replica teologică. În această afirmație Sfântul Apostol Paul se refera exclusiv la o ascultate externă a păgânilor ci nu la o credință efectivă față de Dumnezeu. Spunem acest lucru deoarece, în același timp, cu privire la păgâni Sfântul Apostol Paul afirmă faptul că sunt fără speranță în lume:

”amintiţi-vă că voi odinioară eraţi păgâni după trup, numiţi „necircumcişi” de cei care se numesc „circumcişi” în trup de mână omenească, pentru că eraţi în timpul acela fără Cristos, lipsiţi de cetăţenia lui Israél, străini de alianţele promisiunii, fără să aveţi speranţă şi fără Dumnezeu în lume.” (Ef.2,11-12)

înstrăinați de Dumnezeu:

”voi, care odinioară eraţi străini şi duşmani în mintea [voastră îndreptată spre] fapte rele” (Col.1,21)

și chiar dușmani ai lui Dumnezeu:

”De aceea dorinţa trupului este duşmănie împotriva lui Dumnezeu, căci nu se supune Legii lui Dumnezeu şi nici nu poate” (Rom.8,7).

Acest lucru nu înseamnă faptul că păgânii nu pot să fie capabili de fapte civice excepționale ci doar faptul că ei sunt incapabili de a fi neprihăniți din punct de vedere spiritual.

O alta obiecție la fel de des întâlnită din partea pelagienilor și a semipelagienilor este aceea conform căreia omul firesc trebuie să beneficieze de voință liberă în domeniul spiritual deoarece însuși Dumnezeu poruncește omului ca acesta să se supună Legii divine și să creadă în Evanghelie. La aceasta obiecție luteranii răspund că nu există nici un fel de motivație care să ne determine să punem egal între porunca divină și capacitatea umană de a se conforma acesteia. Este clar faptul că Dumnezeu ne cere să ascultăm de Lege și să credem în Evanghelie. La fel de clar însă este și afirmația Cuvântului conform căreia omul firesc nu se poate supune acestei Legi, cupă cum citim:

”nu este pe pământ niciun om drept care să facă binele şi să nu păcătuiască.” (Ecles.7,20)

respectiv:

” să nu intri la judecată cu slujitorul tău, căci niciunul dintre cei vii nu va fi îndreptăţit înaintea ta!” (Ps.143,2)

De asemenea, omul nici nu poate să creadă în Isus Cristos prin propria putere, după cum citim:

”Nimeni nu poate să vină la mine dacă nu-l atrage Tatăl care m-a trimis şi eu îl voi învia în ziua de pe urmă” (In.6,44)

”Nu că am fi noi în stare de la noi înşine să gândim ceva, ca şi cum ar veni de la noi, ci competenţa noastră [vine] de la Dumnezeu” (2Cor.3,5).

Cu toate acestea, nu există în Sfânta Scriptură nici un fel de afirmație care să spună faptul că Legea ar fi ceva inutil sau că îndemnurile Evangheliei ar fi în zadar pentru om. Prin Legea lui Dumnezeu, Duhul Sfânt lucrează în conștiința umană pentru a o convinge cu privire la păcat în timp ce prin Evanghelie, Duhul Sfânt lucrează și întărește credința în inima omului. În acest fel, voința bună vine exclusiv prin harul lui Dumnezeu și este lucrată în mod unilateral de către Duhul Sfânt în inima păcătosului chemat la credință prin predicarea Cuvântului lui Dumnezeu.

O a treia obiecție ridicată de către pelagieni și semipelagieni este legată de faptul că fără voință liberă în probleme care privesc viața spirituală și, implicit, o convertire fără cooperarea omului implică o abuzare a ființei umane de către Dumnezeu. Noi, luteranii confesionali, răspundem unei astfel de obiecții afirmând faptul că actul de convertire a unui păcătos reprezintă în mod unilateral lucrarea lui Dumnezeu după cum citim:

”luminându-vă ochii inimii voastre ca să cunoaşteţi care este speranţa chemării sale, care este bogăţia gloriei moştenirii sale între cei sfinţi şi care este imensa măreţie a puterii sale faţă de noi, cei care credem după lucrarea tăriei puterii sale” (Ef.1,18-19)

Spre deosebire de calviniști, la același capitol, luteranii confesionali afirmă și faptul că această lucrare este una rezistibilă, adică omul i se poate opune prin decizie proprie, după cum citim:

”Ierusalíme, Ierusalíme, care omori profeţii şi-i baţi cu pietre pe cei trimişi la tine! De câte ori am vrut să-i adun pe copiii tăi aşa cum găina îşi adună puii sub aripi, şi n-ai voit!” (Mt.23,37).

Cu toate acestea, natura convertirii omului exclude ideea de abuz din partea lui Dumnezeu deoarece aceasta se realizează exclusiv prin mijloacele harului – mai precis prin predicarea Cuvântului și administrarea Sfintelor Sacramente. Despre acest aspect, Formula Concordiei afirma astfel:

“respingem de asemenea învățătura care spune faptul că Duhul Sfânt le este dat în mod intenționat și persistent acelora care îi se opun” (Formula Concordiei, Epitome II, 15).

O alta obiecție ridicata de către pelagieni și semipelagieni este legată de faptul că omul trebuie să aibă o voință liberă în domeniul spiritual deoarece Dumnezeu lucrează numai puterea de a crede ci nu credința în sinea ei. Luteranii confesionalo răspund unei astfel de obiecții astfel afirmând faptul că această obiecție se bazează pe o premisă falsă. Spuneam aceasta deoarece Sfânta Scriptură ne spune că:

“Dumnezeu este cel care lucrează în voi: el vă face şi să voiţi, şi să înfăptuiţi, după placul său” (Fil.2,13)

Cu alte cuvinte, credința prin care suntem mântuiți este în totalitate darul plin de har al lui Dumnezeu și aceasta este lucrată exclusiv de către Duhul Sfânt ci nu este rezultatul voinței, putinței și dorinței umane.

O ultimă obiecție ridicată de către pelagieni și semipelagieni pe care o vom aborda este legată de faptul că omul trebuie să beneficieze de voință liberă în domeniul spiritual deoarece el poate să citească Sfânta Scriptură, să audă Cuvântul lui Dumnezeu și astfel omul însuși să exercite neprihănire. Răspundem unei astfel de obiecții spunând faptul că omul este capabil de o neprihănire civică dar aceasta nu este rodul credinței în Cristos și nici al dragostei față de Dumnezeu. Fariseul din pilda lui Cristos era cu adevărat neprihănit din punct de vedere civic și totuși, inima lui nu a fost deloc transformată. În mod paradoxal, vameșul care era total lipsit de fapte civice bune, a fost schimbat in Cristos (Lc.18,10-14).

Toate obiecții ridicate de către pelagieni și semipelagieni derivă, în realitate, dintr-o formă de mândrie umană și dintr-o falsă impresie de auto-neprihănire specifică omului post-modern și exprimată prin umanismul ultimelor secole. Cei care ridica aceste obiecții sunt, în general, împărțiți în două mari clase după cum vom vedea în continuare.

Pelagienii sunt acei oameni care consideră faptul că omul poate prin propriile puteri, în afara harului lui Dumnezeu, să se întoarcă la Dumnezeu, să creadă Evanghelia, să asculte și să împlinească Legea lui Dumnezeu și astfel să merite prin sine însuși mântuirea veșnică. În prezent, după părerea mea. există trei mari grupări de pelagieni. Este vorba despre unitarieni, despre Martorii lui Iehova și despre o mică parte dintre Adventiștii de Ziua a Șaptea.

Semipelagienii sunt acei oameni care consideră faptul că omul poate ca prin propriile puteri, în afara harului lui Dumnezeu, să înceapă convertirea sa dar, semipelagienii afirmă faptul că fără aportul harului lui Dumnezeu această convertire nu poate să fie dusa la bun sfârșit. În prezent, în grupul semipelagienilor se află romano-catolicii, ortodoxii răsăriteni, cea mai mare parte a baptiștilor, penticostalilor și cea mai mare parte dintre Adventiștii de Ziua a Șaptea.

Ași vrea să vă mai rețin cu explicare unei noțiuni importante. Sinergismul reprezintă o formă de semipelagianism care afirmă faptul că omul primește har din partea lui Dumnezeu dar că, în același timp omul își aduce un aport, chiar daca unul extrem de mic, la mântuirea lui. Astfel, prin această cooperare, omul face să merite mântuirea și viața vestică. Sinergismul este o învățătură foarte periculoasă, ea afectând inclusiv teologia lui Philipp Melanchthon, una dintre cele mai importante figuri a luteranismului. Poziția sinergică a lui Melanchthon a fost condamnată și respinsă de către Biserica Luterană din Secolul al XVI-lea în Formula Concordiei. O subtila poziție sinergică în lumea luterana a avut-o și Johannes Latermann care susținea faptul că omul poate colabora cu Dumnezeu în convertirea sa pe baza unor capacitați pe care Duhul Sfânt i le conferă prin har. Ambele forme de sinergism pun mântuirea în mâna meritelor omului, chiar dacă acestea sunt aproape neînsemnate.

Învățătura luterană confesională, așa cum a fost ea dezvoltata în Secolul al XVI-lea, afirmă faptul că omul nu cooperează sub nici o formă sau natură cu Dumnezeu în convertirea sa deoarece, prin natura sa coruptă omul este în dușmănie cu Dumnezeu. Omul convertit, în schimb, cooperează cu Dumnezeu dar convertirea aceasta nu este opera omului ci este exclusiv lucrarea plină de har și de putere a lui Dumnezeu. Iată ceea ne ce învață Formula Concordiei despre acest aspect:

„prin predicarea și auzirea Cuvântului, bunul Dumnezeu lucrează și dezrobește inimile noastre și îl face pe om capabil ca prin predicarea Legii să înțeleagă gravitatea păcatul său și mania pe care Dumnezeu o are împotriva păcatului. Astfel, în durere, omul păcătos se agață de promisiunea Evangheliei lui Dumnezeu cu privire la iertarea păcatelor în Cristos și astfel scânteia credinței este aprinsă în el și îl face capabil să accepte iertarea păcatelor în numele lui Isus Cristos și să primească promisiunea Evangheliei prin Duhul Sfânt” (Formula Concordiei, Declarația Solida II, 54).