O SCURTĂ ȘI INCOMPLETĂ Apologie LUTHERANa Botezului Pruncilor

Acest comentariu lung l-am pregătit ca pe o completare adusă emisiunii A7TV la care am participat Sâmbăta trecută și unde, alături de doamna Narcisa Ispas și invitații dumneaei am discutat despre Botez. Discuția a fost focusată în principal pe Botezul pruncilor iar colegii mei de platou, în corpore, au insistat pe negarea acestui Sacrament in dreptul copiilor mici, fiind unul adventist de ziua a șaptea și unul baptist. Timpul scurt al emisiunii și fragmentarea continuă a dialogului, a făcut ca să nu am posibilitatea de a prezenta pe larg și coerent ceea ce intenționam să spun pe acestă temă. Așa se întâmplă mai mereu la TV. De aceea, îmi permit să revin cu acest articol pentru a completa o mărturie coerentă a credinței Lutherane cu privire la Botezul copiilor. Îmi doresc ca toți prietenii mei neo-protestanți să parcurgă întregul comentariu și să nu îl perceapă ca pe un afront personal ci ca pe o apologie a credinței Bisericii Lutherane în această controversă cu Neo-protestantismul.

Încep prin a face o serie de clarificări generale. Astfel, in credința Lutherană, Botezul nu este legământul omului cu Domnul Isus Cristos ci este legământul Domnului Isus Cristos cu omul! Botezul nu este viața omului oferită Domnului Isus Cristos ci este viața Domnului Isus Cristos oferită omului! Botezul nu este o promisiune a omului pentru Domnul Isus Cristos că îi va dedica acestuia toată viața ci este o promisiune a Domnului Isus Cristos că îți va dedica el omului toată viața sa!

De aceea, in teologia Lutherană, Botezul nu este despre om ci este despre Cristos. Botezul nu este ceva ce omul face pentru Cristos ci ceva ce Cristos face pentru om. Botezul nu este despre omul împreună cu Cristos ci despre Cristos singur care este pentru om. Botezul nu este o dovadă a dragostei omului pentru Domnul Isus Cristos ci o dovadă a dragostei Domnului Isus Cristos pentru om.

Botezul nu este despre om ca personaj activ ci despre Cristos ca personaj activ. În Botez, omul este întotdeauna pasiv și Domnul Isus Cristos este cel activ. Domnului Isus Cristos face iar omul primește ci nu omul face iar Domnul Isus Cristos primește.

De aceea, Botezul mântuiește!

„Aceasta este o imagine a Botezului care vă salvează acum pe voi”  (1Pt.3,21)

Pentru că Botezul este nașterea din nou - nașterea supranaturală -  a omului. Botezul este  moartea supranaturală a omului vechi împreună cu Cristos și o revenire supranaturală la viață a omului nou împreună cu Cristos. Botezul nu este o lucrare naturală deoarece ea nu aparține omului și nu este lucrată de om. Botezul este lucrarea mântuitoare a lui Dumnezeu in omul păcătos ci nu lucrarea pe care omul păcătos o face pentru a fi primit de către Dumnezeu. Botezul nu este despre neprihănirea omului oferită lui Cristos ca un act sacrificial de devotament ci este despre neprihănirea lui Cristos oferită ție, prin har - adică necondiționat - ca un act sacrificial de iubire a lui Dumnezeu pentru om. Nu omul se sacrifică pe sine lui Dumnezeu ci Dumnezeu, în Cristos, se sacrifică pe sine pentru om.

De ce am spus toate acestea? Pentru că, deși Botezul este o învățătură declarată fundamentată în toate Bisericile Creștine, acestea din urmă au dezvoltat înțelegeri diferite ale Botezului. 

Neo-protestanți - aproape fără nicio excepție - nu cred faptul că Botezul mântuiește - adică nu cred faptul că oferă iertarea păcatelor - și nici nu cred că trebuie aplicat copiilor. De ce? Simplu! Pentru că în viziunea Neo-protestantă Botezul este o lucrare pe care omul o face pentru Cristos; o lucrare de neprihănire pe care omul o aduce ca pe o jertfă lui Cristos; un efort de dedicare a omului pentru Cristos. Astfel, doar un adult poate să fie pe deplin conștient și pe deplin capabil de o astfel de lucrare de sacrificiu pentru Cristos. De asemenea, Botezul nu poate să mântuiască deoarece el este o lucrare de natură umană. Este o lucrare făcută de către om și, desigur, ceea ce este omenesc nu poate să mântuiască.

Biserica Lutherană Confesională, în acord cu Biserica Post-Apostolică și cu Biserica Paleo-Lutherană, crede că Botezul este lucrarea supranaturală a lui Dumnezeu prin care omul natural este eliberat din robia păcatului, a morții și a diavolului. Această adevărată naștere din nou nu este lucrarea omului ci este exclusiv lucrarea lui Cristos asupra omului. Așa cum Cristos acționează mântuitor în chip supranatural asupra unui om înrobit păcatului, morții și diavolului și care nu este deloc voitor de sfințenie, la fel,  Dumnezeu poate acționa în chip supranatural - prin Botez - și în nașterea din nou a pruncilor. 

În teologia Lutherană, pruncii și adulții împărtășesc aceeași stare naturală. Ei sunt, in corpore, aflați în robia păcatului, a morții și a diavolului și nu sunt, natural, doritori de sfințenie. Natural, niciun om - fie prunc, fie adult - nu este interesat de cele sfinte ale lui Dumnezeu:

”Omul [numai] cu firea lui nu acceptă cele ale Duhului lui Dumnezeu, căci pentru el sunt o nebunie, şi nu le poate cunoaşte pentru că acestea trebuie să fie judecate în mod spiritual‘ (1Cor.2,14).

Iar zona neutră nu există! Acolo unde nu este Dumnezeu, este întotdeauna și fără nici cea mai mică excepție, domeniul Satanei:

”Cine nu este cu mine este împotriva mea” (Mt.12,30).

De aceea, atât copiii cât și adulții au nevoie ca Dumnezeu să intervină asupra lor și să îi elibereze din robia diavolului. Iar această eliberare nu este posibilă în chip natural. De aceea, ea nu poate să fie lucrată de către om, fie adult, fie copil. Eliberarea aceasta poate să fie făcută doar în chip supranatural, lucrată fiind exclusiv de către Dumnezeu, la cruce, în și prin Cristos. 

Nașterea din nou este lucrată în Botez din apă și din Duh:

”Adevăr, adevăr îţi spun: dacă cineva nu se naşte din apă şi Duh, nu poate să intre în împărăţia lui Dumnezeu” (In.3,5)

adică din apă naturală care este unită în chip supranatural cu promisiune lui Cristos, mai precis cu Evanghelia lui Cristos. De aceea Botezul mântuiește! Pentru că apa Botezului are atașată ei promisiune mântuirii Evangheliei lui Cristos. Iar această promisiune a lui Cristos este pentru noi și pentru copiii noștri:

”promisiunea este pentru voi, pentru copiii voştri şi pentru toţi cei care sunt departe, pentru oricâţi i-ar chema Domnul Dumnezeul nostru” (Fapte 2,39).

Este o promisiune a lui Cristos pentru că ea nu poate să fie lucrată decât de către Domnul nostru Isus Cristos ci niciodată de către om.

Ca o concluzie preliminară dar evidentă, doctrina Botezului este diferită în Lutheranism și neo-protestantism. 

În neo-protestantism, doctrina Botezului este fundamentată pe teoria sinergismului, adică pe opinia teologică în care se afirmă faptul că nașterea din nou este o lucrare umano-divină. Adică, nașterea din nou este o lucrare făcută de om la care Dumnezeu își aduce și el aportul său de har. Cu alte cuvinte, neo-protestantismul învață faptul că în Botez, omul este cel care se decide pentru sfințenie, alegând să se dedice pe sine lui Cristos și renunțând la viața sa păcătoasă. Acestor decizii născute și avansate de către voința umană, Dumnezeu vine și le adaugă harul lui, meritat sau nemeritat de către om. Acesta este teologia sinergismului (colaborării). Omul își face treaba lui naturală iar Dumnezeu completează puzzle-ul cu treaba lui supranaturală. De aceea, Botezul trebuie făcut doar atunci când omul, indiferent de vârstă, naționalitate, etnie, sex sau stare socială, devine conștient de ceea ce are de făcut și devine capabil și decis să își facă partea sa umană.

Lutheranismul predă teologia Botezului pe fundamentul teologiei despre har. Mai precis pe fundamentul credinței că mântuirea omului păcătos are loc exclusiv prin har, fără contribuție umană. Harul este exclusiv voința și acțiunea lui Dumnezeu. Voința omului natural - adică a omului care nu a fost născut din nou în chip supranatural de către Cristos prin Botez - este moartă în păcat, ea dând ascultare glasului păcatului ci nu glasului lui Dumnezeu. În omul natural nu există nici voința și nici putința de a urma calea sfințeniei. Astfel, mântuirea nu poate să fie un act sinergic ci unul exclusiv monergic. Adică mântuirea este exclusiv lucrarea lui Dumnezeu fără contribuția omului. Nicio decizie sau lucrare umană nu este prezentă în nașterea din nou lucrată de către Cristos în și prin apa Botezului. De aceea, Botezul nu este despre o colaborare umano-divină ci este exclusiv lucrarea supranaturală a lui Cristos asupra omului păcătos prin care acesta din urmă este eliberat din robia păcatului, a diavolului și a morții, adică este justificat și regenerat în și prin Cristos, pentru a aparține lui Dumnezeu. Astfel, în Lutheranism nu vorbim despre sinergism ci despre monergism. Doar Cristos și doar harul, fără alte adaosuri.

Dacă Botezul în Lutheranism este despre ceea ce Cristos face în om în chip supranatural în omul păcătos fără să existe vreo contribuție umană, atunci, mântuirea oferită omului prin Botez îmbracă orice om, indiferent de vârstă, naționalitate, etnie, sex, stare socială dar și indiferent de vârstă. Pentru că toți oamenii au nevoie de eliberare din robia păcatului, a morții și a diavolului, toți având nevoie de nașterea din nou lucrată în chip supranatural prin Botez, naștere din nou fără de care mântuirea nu este posibilă nimănui.

Un aspect important al teologiei creștine este acela că doctrinele creștine se întrepătrund și se susțin una pe alta. Greșita înțelegere a uneia, duce inevitabil la prăbușirea multor altor doctrine, poate chiar a întregului sistem creștin. 

Doctrina despre Botez este una dintre doctrinele fundamentale ale Bisericii Creștine. Înțeleasă greșit, doctrina aceasta afectează toată credința creștină. Astfel, pentru că Domnul Isus Cristos spune clar faptul că cine nu este născut din nou nu aparține Împărăției lui Dumnezeu și nu poate întra în Împărăția Cerurilor:

”Adevăr, adevăr îţi spun: dacă cineva nu se naşte din apă şi Duh, nu poate să intre în împărăţia lui Dumnezeu” (In.3,5)

neo-protestantismul care respinge Botezul pruncilor trebuie să găsească tot felul de soluții pentru a le explica membrilor săi de ce copiii acestora sunt excluși de la comuniunea cu Cristos și, implicit, sunt excluși de la mântuire până la o anumită vârstă. 

Aici, în opinia mea, sunt uzate trei cai principale.

Prima cale este cea a negării de către cea mai mare parte dintre neo-protestanți a faptului că omul natural se află în robia păcatului, a morții și a diavolului încă de la zămislirea sa, datorită păcatului strămoșesc. În neo-protestantism se avansează, astfel, teoria conform căreia omul nu este vinovat înaintea lui Dumnezeu până când acesta, chiar dacă încalcă poruncile Legii lui Dumnezeu, nu devine pe deplin conștient de acțiunile sale păcătoase. Cu alte cuvinte, nu Legea lui Dumnezeu condamnă păcatul și păcătosul ci conștiința umană care se folosește de Lege doar ca de o unealtă. În sistemul neo-protestant nu Dumnezeu are autoritate în acest sens, exercitată prin Legea sa, ci conștiința umană. Conștiința este cea responsabilă în ați spune când ești păcătos ci nu neapărat Legea deoarece, fără conștientizarea păcatului scos la iveală de către Lege, nu există practic om păcătos. O astfel de teorie pe care anumite Bisericii neo-protestante o predică, reprezintă o punere în centru a omului în defavoarea lui Cristos care vine la noi în predicarea Legii și a Evangheliei.

Din contră, Scriptura spune că Legea este cea care ne descoperă drept păcătoși, indiferent dacă noi conștientizăm sau nu acest lucru. Legea a fost data tocmai pentru că omul natural nu are o conștiință curată care să îl poată convinge ca este păcătos. Conștiința omului natural nu îi va spune acestuia niciodată faptul că este păcătos ci, din contră, îi va spune mereu că este un om suficient de bun. Măcar prin faptul că nu este la fel de rău ca alții. Dar Scriptura ne spune faptul că Dumnezeu ne-a dat Legea sa tocmai ca să fie închisă gura oricărui om și oricine să fie găsit vinovat înaintea lui Dumnezeu:

”Dar noi ştim că ceea ce spune Legea o spune celor ce sunt sub Lege, pentru ca orice gură să fie închisă şi toată lumea să fie găsită vinovată înaintea lui Dumnezeu” (Rom.3,19)

fie că acest oricine este sau nu conștient de păcatului său. 

Mulți neo-protestanți vor afirma faptul că pruncii nu au nevoie de Botez pentru că ei sunt concepuți imaculat și nu au păcat sau nu sunt vinovați de păcat până la vârsta deplinei conștiințe. O vârstă pe care niciun neo-protestant nu o poate defini exact deși este o chestiune de viață și de moarte deoarece nici măcar conștiința umană sau științele nu pot determina cu exactitate momentul în care copilul trece de la statutul de inocent la cel de vinovat și, implicit, de condamnat înaintea lui Dumnezeu de către Lege. Ca o nevinovată ironie, fac aici o scurtă paranteză pentru a aduce aminte de faptul că neo-protestanți neagă învățătura romano-catolică a concepției imaculate a Sfintei Fecioare Maria deși sunt suficient de dispuși, mulți dintre ei, să afirme faptul că pruncii se nasc imaculați, adică fără păcat prezent în ei și fără de vină pentru păcatul strămoșesc. La acest capitol al concepției imaculate a pruncilor, neo-protestanți au nevoie să inventeze alte teorii ca să poată explica de ce copiii mici experimentează totuși moartea deși nu au păcat, în condițiile în care moartea este consecință directă a prezenței păcatului:

”răsplata păcatului este moartea” (Rom.6,23). 

O altă cale este aceea de a celebra în Biserica un ritual de binecuvântare pentru copiii mici. Un grup mare de neo-protestanți cred că această ritual de binecuvântare - care nu este niciunde poruncit în Scriptură - ar fi un soi de punere a pruncilor în Cristos. Însă punerea această în Cristos pe care ei o practică prin ritul binecuvântării - respingând Botezul - este fundamentată pe toate acele lucruri pe care neo-protestanții,  culmea, le condamnă la Lutherani. Ca un singur exemplu, neo-protestanții, de această dată, nu mai își reclamă dispoziția de a aștepta până când copilul poate să își manifeste voința proprie cu privire la celebrarea acestui ritual. Scriptura ne învață însă că un singur ritual ne pune cu adevărat în Cristos pe oricare dintre noi și acest ritual este Sacramentul Botezului:

”Toţi câţi aţi fost botezaţi în Cristos v-aţi îmbrăcat în Cristos” (Gal.3,27).

O a treia cale neo-protestantă este aceea de a afirma faptul că nașterea din nou din apă și din Duh nu este singura cale spre Împărăția Cerurilor - așa cum însuși Cristos afirmă - ci Dumnezeu privește la sinceritatea sufletului uman și, dacă găsește acolo ceva bun și curat, omul acela va fi mântuit. Iar pruncii sunt niște ființe simpatice și naive în care sinceritatea este la tot pasul. Nu am inventat această idee ci ea a fost afirmată de unul dintre invitații din platou. La acest capitol, insistența care de cuvintele mântuitoare pe care Domnul Isus Cristos le adresează tălharului de pe cruce, căruia îi spune că va fi mântuit deși acesta nu avusese parte de Botez. Lutheranii răspund acestei teze spunând faptul că Botezul este necesar mântuirii din prisma instituirii lui de către Domnul Isus Cristos ca un act de har mântuitor:

”Cine va crede şi va fi botezat se va mântui” (Mc.16,16)

dar, absolut necesar mântuirii este doar Evanghelia lui Cristos prin predicarea căreia Duhul Sfânt naște credință în om. Iar acolo unde este credință este iertarea păcatelor și este mântuire. Aceasta este situația tălharului de pe cruce. El a auzit acolo, pe cruce, Evanghelia predicată de către Cristos însuși și acestă Evanghelie a născut în el credința mântuitoare. Desigur, respingem – sau cel puțin eu resping – teza conform căreia omul acesta a fost botezat în sângele său, mai ales că moartea lui nu a fost nici pe departe un martiraj. Astfel, atunci când nu este cu putință Botezul, omul este mântuit și fără acesta dacă este prezentă în el credința în Cristos însă exemplul tâlharului de pe cruce  - singular de altfel – nu trebuie să ne conducă la o atitudine de dispreț față de Botez, refuzându-l copiilor noștri.

Toate aceste teorii - dar și altele pe care nu le-am abordat - sunt contrare Sfintelor Scripturi dar sunt uzate dintr-o singura motivație, aceea de a respinge învățătura biblică a Botezului. Respingerea doctrinei biblice a Botezului, conduce însă la alterarea gravă a unor doctrine fundamentale și la inițierea unor practici străine de porunca lui Cristos. 

Un ultimă critică neo-protestantă pe care o iau cu acestă ocazie în discuție este aceea că pruncii nu pot crede și nici nu își pot mărturisi credința într-un mod coerent și public. De aceea ei nu trebuie botezați în starea de pruncie. Astfel, Botezul poate să fie făcut doar după ce copilul crește suficient de mult și devine capabil să înțeleagă credința creștină, să aleagă să își împărtășească această credință și să facă o mărturisire publică în acest sens. Astfel, susținătorii acestei teorii pun nașterea credinței în dreptul efortului uman deși Scriptura spune că ea este darul lui Dumnezeu:

”Căci prin har aţi fost mântuiţi datorită credinţei şi aceasta nu e de la voi, ci este darul lui Dumnezeu, nu prin fapte, ca să nu se laude nimeni.” (Ef.2,8-9). 

Lutheranismul afirmă faptul că nu se poate naște credință acolo unde nu este predicată Evanghelia, credința fiind rodul exclusiv al interacțiunii omului cu Evanghelia în diversele forme în care aceasta este predică omului. Această afirmație nu trebuie însă să fie înțeleasă în sensul în care omul aude Evanghelia predicată, o supune unei analizeze personale și apoi se hotărăște în sine însuși dacă să o creadă sau nu. Repet, omul natural - adică omul care nu este deja născut din nou - nu îl poate crede niciodată pe Dumnezeu:

”Omul [numai] cu firea lui nu acceptă cele ale Duhului lui Dumnezeu, căci pentru el sunt o nebunie, şi nu le poate cunoaşte pentru că acestea trebuie să fie judecate în mod spiritual” (1Cor.2,14). 

Lutheranismul învață faptul că prin predicarea Evangheliei, Duhul Sfânt naște credință în om într-un chip supranatural și tainic, un chip de nepătruns de către om. Practic, prin predicarea Evangheliei, Duhul Sfânt învie omul mort in păcat, iar un mort nu își poate aduce aportul la înviere, fie acesta și un aport de acceptare sau unul intelectual. La fel, nici omul mort în păcat nu poate să își aducă vreo contribuție la nașterea sa din nou, naștere supranaturală care nu este alt ceva decât o înviere spirituală din moartea păcatului. 

Expresia: pruncii nu pot să creadă, este una cât se poate de naturală. Natural, așa este: pruncii nu pot să creadă. La fel de natural este însă și faptul că absolut nici un om natural  - adică om nenăscut din nou - nu poate să creadă (1Cor.2,14 - vezi mai sus). Indiferent de vârstă, omul nu poate să creadă dacă Duhul Sfânt, prin predicarea Evangheliei, nu naște credință în el. La acest capitol nu este nicio diferență de natură spirituală între un prunc natural și un adult natural. Amândoi sunt morții în păcat, fiind înrobiți morții și diavolului, și nu pot fi eliberați decât prin nașterea din nou, o naștere spirituală supranatural lucrată de către Duhul Sfânt prin predicarea Evangheliei. 

Nașterea din nou coincide cu nașterea credinței în om deoarece acolo unde este credință este Cristos, unde este Cristos este pocăință, unde este pocăință este iertarea păcatelor și unde este iertarea păcatelor este viața veșnică. Neo-protestanții reclamă aici o neputință psiho-anatomică a pruncilor în a exercita credință. Dar acest lucru este iarăși fals sau, cel puțin, o abordare falsă a problemei. Cristos nu este limitat în lucrarea de mântuire de nicio neputință umană. Cristos a făcut să meargă oameni care aveau neputință anatomică în acest sens. La fel și în cazul orbilor și a surdo-munților. Neputința umană nu poate sta în calea voinței lui Dumnezeu! Ba încă spunem faptul că omul natural are o reală neputință spirituală cu privire la Dumnezeu. Și totuși, Dumnezeu înfrânge această neputință prin lucrarea lui supranaturală de predicare a Evangheliei. 

Exact în același fel, Dumnezeu înfrânge și neputințele psiho-anatomice ale pruncilor și Cristos însuși vorbește despre copilași - mai precis despre acei micuți - care cred în el:  

”Dar oricine ar scandaliza pe unul dintre aceştia mai mici (τῶν μικρῶν), care cred în mine (τῶν πιστευόντων εἰς ἐμέ = literar: [sunt] crezători în mine), ar fi mai bine pentru el să i se lege de gât [o piatră] de moară trasă de măgar şi să fie aruncat în adâncul mării” (Mt.18,6). 

Aici, un neo-protestant va aduce o nouă teorie. Va amenda poziția Lutherană cu ideea ca pruncii nu își pot mărturisi public această credință, chiar dacă ea ar putea fi născută în ei prin lucrarea supranaturală a lui Dumnezeu. Neo-protestanții afirmă fapt că simpla prezență a credinței nu este suficientă pentru Botez ci această credință trebuie mărturisită în public. Iar un prunc nu deține abilitatea intelectual-anatomică pentru a face așa ceva. La prima vedere, acesta este o afirmație cât se poate de naturală. Dar, Cristos însuși spune faptul că Dumnezeu și-a scos laude din gura pruncilor, mai precis a acelor prunci care sug la sânul mamei lor:

”Din gura copiilor (νηπίων) şi a sugarilor (θηλαζόντων) ţi-ai pregătit laudă»?” (Mt.21,16). 

Personal, nu prea înțeleg cum stau lucrurile aici. De fapt, în mai multe aspecte nu prea înțeleg cum stau lucrurile și, cu atât mai puțin pot să le explic rațional. Dar aleg să îl cred pe Cristos! El însuși spune faptul că cei mici cred în el (Mt.18,6) și că gura sugarilor dă slavă lui Dumnezeu (Mt.21,16).

Mă gândesc ce anume este mai bine să fac? Să dau crezare teoriei natural-stiințifice a neo-protestantismului care spune faptul că pruncii nu au abilitatea psihică, intelectuală și anatomică de a crede și de a mărturisi credința sau al crede pe Cristos care îmi spune ca pruncii cred în el și că ei îi dau slavă lui Dumnezeu? Mai mult, Cristos spune că Împărăția lui Dumnezeu este a acelora care au o credință că cea a pruncilor:

”Chemând la sine un copil (παιδίον), l-a pus să stea în mijlocul lor şi le-a spus: „Adevăr vă spun, dacă nu vă veţi întoarce şi nu veţi deveni asemenea copiilor (τὰ παιδία), nu veţi intra în împărăţia cerurilor. Aşadar, cine se va umili asemenea acestui copil (τὸ παιδίον), acela va fi cel mai mare în împărăţia cerurilor. Şi oricine primeşte un copil în numele meu, pe mine mă primeşte” (Mt.18,2-5).

Cum se face una ca asta dacă un prunc nu poate să creadă și nici să mărturisească această credință? De asemenea, Cristos, arătând spre un copilaș, spune faptul că Împărăția lui Dumnezeu este a lor și că cine nu va primi această Împărăției în chipul în care o primește un copilaș, nu va avea parte de ea:

”Îi aduceau şi copilaşi (τὰ βρέφη = infanți) ca să-i atingă; dar discipolii, când îi vedeau, îi mustrau. Atunci, Isus i-a chemat şi le-a spus: „Lăsaţi copilaşii (τὰ παιδία) să vină la mine şi nu le interziceţi, căci a unora ca aceştia este împărăţia lui Dumnezeu! Adevăr vă spun, cine nu primeşte împărăţia lui Dumnezeu ca un copilaş (ὡς παιδίον) nu va intra în ea”.” (Lc.18,15-17).

Cum se face acest lucru? Cum poate explica în mod coerent un neo-protestant toate aceste afirmații ale Domnului nostru Isus Cristos altfel decât deformând discursul Mântuitorului și găsind tot felul de interpretări stranii aduse cuvântului copilași (τὰ παιδία), afirmând ca expresia nu se referă la copiii mici ci la niște așa ziși nou-născuți în credință, adică la acei adulți proaspăt convertiți care, chipurile, au o credință curată. O astfel de abordare sfidează însă atât limba greacă a Noului Testament cât și contextul direct al pericopei date ca exemplu. 

În ceea ce privește teza neo-protestantă care reclamă un așa-zis abuz al părinților asupra copiilor prin faptul că îi botează fără ca să le ceară o eventuală permisiune și că, din acest motiv, trebuie să așteptăm până când aceștia cresc și își pot alege singuri destinul, nu voi comenta. Nu voi comenta deoarece, în opinia mea, acestă teză este de o falsitate și ipocrizie extremă, părinții acționând asupra copiilor lor în numeroase direcții fără a le cere opinia sau permisiunea acestora. Doresc doar să amintesc un aspect important. Sfântul Paul spune faptul că Botezul este circumcizia inimii în Cristos:

”Tot în el aţi fost circumcişi, dar nu cu o circumcízie făcută de mână omenească, ci prin dezbrăcarea de trupul de carne, prin circumcízia lui Cristos. Înmormântaţi fiind împreună cu el prin Botez, aţi şi fost înviaţi, prin credinţă, împreună cu el, prin credinţa în puterea lui Dumnezeu, cel care l-a înviat pe el din morţi” (Col.2,11-12)

Nu îmi amintesc ca în cazul circumciziei vechi-testamentare părinții să fi cerut opinia copiilor ci aceștia își duceau copiii la circumcizie la vârsta de doar opt zile. Prin circumcizie, copiii deveneau parte a națiunii Israel și a legământului lui Dumnezeu. În același fel, infanții devin parte a poporului lui Dumnezeu prin Botez și devin parte a promisiunilor lui Dumnezeu cu privire la mântuirea oricărui om care crede. Nu vreau să îmi imaginez numeroasele semne de întrebare pe care evreii care se converteau la creștinism le-ar fi ridicat dacă Botezul ar fi fost refuzat copiilor nou-născuți de către Biserica Apostolică.

Am scris deja mult, și, cel mai probabil, neconvingător pentru majoritatea covârșitoare a neo-protestanților care condamnă paedo-baptismul Lutheran. Intenția mea cu aceste rânduri care mi-au ocupat o dimineață întreagă nu este însă aceea de ai converti pe neo-protestanți la credința Lutherană cu privire la Botez. O astfel de pretenție este curată nebunie. Ceea ce am intenționat este să ofer cititorului ceea ce nu a fost posibil să ofer telespectatorilor în emisiunea TV menționată în primul alineat. Mai precis, să ofer cititorilor mei ceea ce crede Biserica Lutherană Confesională cu privire la Botezul copiilor. 

O să revin foarte curând cu un nou articol - însoțit și de o înregistrare video - pentru a rezuma învățătura despre Botez în teologia lui Martin Luther dar și în teologia Reformei Lutherane în general.