Se contrazic Sfinții Apostoli Paul și Iacov în ceea ce privește doctrina justificării?

Există multe voci în prezent care reclamă existența unei contradicții între teologia Sfântului Apostol Paul și teologia Sfântului Apostol Iacov cu privire la justificare. Mai precis, Sfântul Apostol Paul afirmă astfel:

”Căci noi credem că omul este justificat prin credinţă, fără faptele Legii” (Rom.3,28)

respectiv:

”Ştiind că omul nu este justificat din faptele Legii, ci doar prin credinţa în Isus Cristos, am crezut şi noi în Isus Cristos ca să fim justificaţi prin credinţa în Cristos, şi nu prin faptele Legii, pentru că nimeni nu va fi justificat prin faptele Legii” (Gal.2,16)

Sfântul Apostol Iacov pare să fie în contradicție cu aceste afirmații ale teologiei pauline atunci când scrie în epistola sa următoarele:

”Ce folos, fraţii mei, dacă cineva spune că are credinţă, dar nu are fapte; oare poate credinţa să-l mântuiască? Dacă un frate sau o soră sunt lipsiţi de îmbrăcăminte şi de hrana de toate zilele şi cineva dintre voi le-ar spune: „Mergeţi în pace, încălziţi-vă şi săturaţi-vă!”, dar nu le daţi cele necesare pentru trup, ce folos? La fel şi credinţa, dacă nu are fapte, este moartă în ea însăşi” (Ic.2,14-16)

respectiv:

”omul este justificat prin fapte şi nu numai prin credinţă” (Ic.2,24)

Așa dar, pe scurt, cei care susțin această versiune a contradicției între cei doi teologi ai Bisericii Apostolice, reclamă faptul că Sfântul Apostol Paul vorbește despre o justificare exclusiv prin credință în timp ce Sfântul Apostol Iacov afirmă faptul că faptele joacă un rol important în justificare. Trebuie să admitem faptul că în materie de justificare, creștinismul actual este divizat de această aparentă confuzie teologică.

O să încep să răspund la această dilemă destul de abrupt, spunându-vă faptul că eu nu cred că între Sfântul Apostol Paul și Sfântul Apostol Iacov a existat o contradicție teologică reală în ceea ce privește justificarea. O astfel de contradicție este exclusă de către o altă învățătură importantă a Bisericii, aceea care ne învață faptul că Sfintele Scripturi – din care fac parte și epistolele Sfântului Apostol Paul și Epistola Sfântului Apostol Iacov – sunt inspirate de către Duhul Sfânt și sunt fără greșeală.

Cred că acesta confuzie care apare cu privire la justificare atunci când studiem teologia Sfântului Apostol Paul și teologia Sfântului Apostol Iacov apare deoarece interpretăm expresiile: ”credință” respectiv ”justificare” într-o cheie îngustă.

Noi, luteranii confesionali, credem și mărturisim faptul că ”credința” nu este altceva decât încrederea pe care omul o are în promisiunile lui Dumnezeu, mai precis în acea promisiune care spune faptul că omul păcătos este reabilitat înaintea lui Dumnezeu prin jertfa Domnului nostru Isus Cristos. Sunt ferm convins faptul că atât Sfântul Apostol Paul cât și Sfântul Apostol Iacov au avut această înțelegere cu privire la credință. De asemenea, sunt ferm convins cu privire la faptul că atât Sfântul Apostol Paul cât și Sfântul Apostol Iacov au înțeles faptul că justificarea omului de către Dumnezeu are loc prin credință ci nu în urma unui cumul de fapte bune.

Vă invit acum să privim lucrurile într-un sens ceva mai larg. Noi, luteranii confesionali, credem faptul că omul este justificat de către Dumnezeu numai prin credință, fără faptele Legii, exact așa cum afirmă Sfântul Apostol Paul. Credem și mărturisim faptul că justificarea este un act juridic, o declarație pe care Dumnezeu o face în ”tribunalul ceresc” cu privire la vinovăția sau nevinovăția omului. Justificare este, pe scurt, un verdict de nevinovăție pe care Dumnezeu îl rostește în dreptul unui om.

Ar fi însă nefericit să credem faptul că mântuirea omului se rezumă exclusiv la această declarație, ca și când, după ce Dumnezeu îl declară pe om justificat, fiecare dintre cei doi – Dumnezeu respectiv omul justificat – ar pleca pe drumuri diferite și și-ar vedea fiecare de treaba lui fără nici un fel de altă legătură între ei. De asemenea, ar fi greșit să credem că după ce este declarat justificat – adică nevinovat de păcat – omul respectiv s-ar reîntoarce fără nici o urmă de schimbare la vechea lui viață în care nu exista nici un pic de interes pentru Dumnezeu.

Sfântul Apostol Paul ne spune următoarele lucruri importante:

”nu ştiţi că noi, toţi care am fost botezaţi în Cristos Isus, am fost botezaţi în moartea lui? Aşadar, am fost înmormântaţi împreună cu el prin Botez în moartea [lui] pentru ca, după cum Cristos a înviat din morţi prin gloria Tatălui, la fel şi noi să umblăm într-o viaţă nouă” (Rom.6,3-4)

Așadar, un om care a fost justificat de către Dumnezeu este un om care trăiește o viață nouă ci nu un om care se întoarce la viața lui cea veche de rebeliune față de Dumnezeu. Mai mult, Sfântul Apostol Paul ne spune astfel:

”toţi cei care sunt călăuziţi de Duhul lui Dumnezeu sunt fiii lui Dumnezeu, pentru că nu aţi primit un Duh de sclavie, ca să vă fie din nou teamă, ci aţi primit Duhul înfierii prin care strigăm: „Abbá, Tată!”. Însuşi Duhul dă mărturie duhului nostru că suntem fii ai lui Dumnezeu. Iar dacă suntem fii, suntem şi moştenitori, moştenitori ai lui Dumnezeu şi împreună-moştenitori cu Cristos” (Rom.8,14-17)

Vedem în aceste cuvinte ale Sfântul Apostol Paul faptul că justificarea omului nu este doar o declarație prin care Dumnezeu îl declară pe omul păcătos ca fiind nevinovat de păcat ci este inclusiv o declarație prin care omul respectiv este adoptat ca fiu al lui Dumnezeu și făcut moștenitor al lui Dumnezeu împreună cu Domnul Isus Cristos. Această adopție a omului justificat ca fiul al lui Dumnezeu are efecte directe și importante în tot ceea ce ține de persoana justificată, adică are implicații majore la nivel ontologic.

Biserica Lutherană Confesională învață faptul că declarația lui Dumnezeu cu privire la nevinovăția omului – declarație pe care noi o numim justificare – este imediat urmată de sfințirea omului. Astfel, în omul adoptat de către Dumnezeu ca fiu al său prin justificare, Duhul Sfânt începe să lucreze o viață nouă. Sfințirea este un proces în care omul, prin lucrarea Duhului Sfânt, este transformat dintr-un împotrivitor într-un om care trăiește în voia lui Dumnezeu.

Am spus faptul că sfințirea omului prin lucrarea Duhului Sfânt este un proces. Astfel, viața omului justificat este o viață în care omul, deși rămâne sub spectrul păcatului iar păcatul continuă să își facă simțită prezența, nu mai trăiește în rebeliune față de Dumnezeu ci devine un om doritor, pasionat de a trăi o viață așa cum Dumnezeu dorește, adică în acord cu sfințenia pe care Dumnezeu însuși o cere și o așteaptă de la om. Rețineți faptul că omul nu devine doritor să trăiască o viață plăcută lui Dumnezeu în vederea justificării ci el dorește acest lucru tocmai pentru că a fost justificat de către Dumnezeu. Așadar, procesul de sfințire este lucrarea pe care Duhul Sfânt o face în omul deja justificat ci nu în omul care se pregătește pentru a fi justificat sau omul aflat în așteptarea justificării. Omul în care Duhul Sfânt lucrează sfințirea este un om deja îmbrăcat în Cristos, așa cum spune Sfântul Apostol Paul:

”toţi câţi aţi fost botezaţi în Cristos v-aţi îmbrăcat în Cristos” (Gal.3,27)

Așadar, omul în care Duhul Sfânt lucrează sfințirea este deja un om în Cristos, un om care tânjește după o viață în acord cu voia lui Dumnezeu, un om care nu se mai împotrivește lui Dumnezeu ci un om care îl iubește pe Dumnezeu și vrea să îl urmeze pe Dumnezeu. Omul justificat este un om care luptă cu păcatul având pasiunea de a trăi sfințenia cerută de către Dumnezeu, chiar dacă pe tot parcursul vieții omul acesta va fi chinuit de păcat. Omul justificat nu este omul care nu mai păcătuiește ci este omul care nu mai vrea să păcătuiască, este omul care luptă cu păcatul, este omul dezgustat de păcat dar care, datorită cărnii sale, nu reușește mereu să facă față ispitelor. Lupta omului justificat cu păcatul este o luptă care se întinde pe tot parcursul vieții, până atunci când, dezbrăcându-se de trupul păcătos, omul va fi complet eliberat de păcat. Pe tot parcursul vieții sale, omul justificat trăiește continuu experiența descrisă de către Sfântul Apostol Paul în Epistola sa către Romani la capitolul șapte.

Lupta omului credincios cu păcatul este unul dintre aspectele fundamentale ale procesului de sfințire, proces care derivă din declarația de justificare rostită de către Dumnezeu. Pe măsură de Duhul Sfânt ne spală de mizeria păcatului, dorința omului justificat după o viață curată crește. Omul justificat este un om ridicat din mocirla rebeliunii împotriva lui Dumnezeu iar pe măsură ce dorința omului după o viață trăită după voia lui Dumnezeu crește, la fel crește și dorința omului de a se împotrivi păcatului. Dacă până la momentul justificării omul își găsea plăcerea în a trăi o viață de păcat, și era hrănit de faptele păcătoase pe care le făcea cu pasiune, după justificare omul nu mai are atracție pentru păcat ci acesta este înlocuită de către Duhul Sfânt cu regretul față de păcat. Omul nu mai este pasionat ci este scârbit de păcat chiar dacă, în mod accidental, păcatul continuă să fie prezent în viața omului. Dar păcatul nu mai naște în omul justificat plăcere ci împovărare și nefericire. De aceea omul justificat este un om al pocăinței. El este îngrozit de păcatele sale și mereu și mereu cade la picioarele lui Cristos recunoscându-și vina și implorând iertare, încredințat în promisiunile făcute de către Dumnezeu cu privire la mântuirea sa.

Omul justificat este, așadar, un om schimbat. Iar schimbarea acesta se vede în atitudinea omului față de Dumnezeu. Un om justificat este un om care își găsește plăcerea în Dumnezeu, un om care are pasiune față de Dumnezeu. Un om care are pasiune față de Dumnezeu este un om care își găsește bucuria în a fi cu Dumnezeu, în a primi darurile oferite de către Dumnezeu și în a fi în comuniune cu Dumnezeu. Omul justificat este un om care are pasiune pentru Biserica lui Dumnezeu. Este un om care dorește mereu și mereu să se împărtășească cu Dumnezeu în Biserica lui Cristos prin mijloacele harului care sunt Cuvântul și Sfintele Sacramente. Omul justificat este omul care tânjește să se împărtășească cu prezența lui Cristos în Sfânta sa Biserică, prin Cuvânt dar și prin împărtășirea cu adevăratul trup și adevăratul sânge al Domnului Isus Cristos oferit în pâinea și vinul consacrate la Sfânta Euharistie. Omul justificat este un om care dorește să fie mereu și mereu în contact cu Mântuitorul său prin mijloacele harului pe care însuși Cristos le-a instituit. Așadar, omul justificat este pasionat de a fi într-o relație cu Cristos după voia lui Dumnezeu, așa cum Cristos însuși a instituit această relație ci nu după cum omul dorește. Un om justificat este întotdeauna un om însetat în această direcție. Comuniunea cu Dumnezeu devine obiectivul vieții oricărui om justificat.

Îmi permit acum, cu îngăduința dumneavoastră, să mă reîntorc la o afirmație anterioară. Pe lângă plăcerea pe care omul justificat o are pentru a fi în comuniune cu Dumnezeu, justificarea naște și o pasiune pentru comuniunea cu aproapele său. Această comuniune cu aproapele său este o altă sferă în care omul justificat dovedește faptul că viața lui a fost schimbată, adică o viață în care omul justificat acționează diferit față de perioada trecută. Dacă înainte de justificare omul dovedea o totală lipsă de pasiune pentru Dumnezeu nefiind interesat să meargă la Biserică, să asculte Cuvântul lui Dumnezeu, să se roage și să se împărtășească cu Sfintele Sacramente, după justificare valorile acestea sunt răsturnate iar omul justificat devine pasionat de a merge la Biserică, de a asculta și studia Cuvântul lui Dumnezeu, devine pasionat de rugăciune și își dorește să se împărtășească cu trupul și cu sângele Domnului Isus Cristos, pentru că acesta este modul în care omul intră și stă în părtășie cu Dumnezeu. La fel, dacă înainte de justificare omul nu era interesat de părtășia cu aproapele lui, faptele sale fiind întotdeauna unele egoiste, după justificare, omul credincios devine un om deschis pentru părtășie cu aproapele său în conformitate cu voia lui Dumnezeu. Dragii mei, această părtășie a omului justificat cu aproapele său este sfera sau mediul în care se manifestă acele fapte bune despre care vorbește Sfântul Apostol Iacov. Apar faptele bune deoarece părtășia cu aproapele nostru este fundamentată pe dragoste, așa cum însuși Dumnezeu ne poruncește când spune:

”Să-l iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi!” (Mc.12,31)

Faptele acestea de iubire față de aproape nu reprezintă însă o pregătire a omului în vederea justificării sale de către Dumnezeu sau un examen la care Dumnezeu îl supune pe om în vederea justificării ci ele sunt o consecință a faptului că omul a fost deja justificat înaintea lui Dumnezeu iar prin justificare Duhul Sfânt a început în viața omului procesul de schimbare, sau procesul de sfințire. Reafirm faptul că Duhul Sfânt începe procesul de sfințire imediat după ce Dumnezeu îl declară justificat pe omul respectiv. Astfel, da, putem spune faptul că justificare manifestă efecte imediate în viața omului, chiar dacă uneori, acestea nu sunt foarte clar vizibile. Dar schimbarea acesta există și are loc imediat. De ce? Pentru că imediat după ce un om este justificat de către Dumnezeu el este adoptat ca fiu de către Dumnezeu. Scriptura ne spune faptul că imediat după ce omul este justificat el este umplut de Duhul Sfânt. Toate aceste lucruri demonstrează faptul că omul justificat este un om schimbat iar această schimbare se manifestă inclusiv la exterior printr-o viață care nu mai este în rebeliune cu Dumnezeu ci este o viață care manifestă dorința de a împlini voia lui Dumnezeu atât în ceea ce privește relația cu Dumnezeu cât și în ceea ce privește relația cu aproapele său.

Revenind la subiectul cu care am început, personal nu cred că între Sfântul Apostol Paul și Sfântul Apostol Iacov există divergențe pe tema justificării. Ași putea totuși să accept faptul că cei doi teologi ai Bisericii Apostolice se exprimă diferit dar predică aceeași idee. Sfântul Apostol Paul are dreptate spunând faptul că justificare este numai prin credință, fără să implice faptele de ascultare cerute de către Lege. Faptele Legii nu vin în justificare ca un fel de dosar pe care o anumită persoană îl depune la Dumnezeu în vederea justificării sale ci faptele de ascultare sunt rezultatul lucrării de sfințire pe care Duhul Sfânt o face în viața omului deja justificat de către Dumnezeu. Faptul că Sfântul Apostol Iacov pune în discuție faptele îl văd ca pe un efort de a decaricaturiza modul în care doctrina acesta a justificării predicată de către Sfântul Apostol Paul ajunsese să fie înțeleasă de unii creștini. Practic, Sfântul Apostol Iacov, prin afirmația corectează niște concepte eronate care au fost atașate în mod abuziv doctrinei despre justificarea numai prin credință. Este evident faptul că unii oameni au înțeles faptul că justificare numai prin credință ar conduce la faptul că omul și-ar putea continua nestingherit vechiul stil de viață, un stil de viață manifestat de rebeliune cu privire la voia lui Dumnezeu pentru om. Astfel, personal cred faptul că Sfântul Apostol Paul explică doctrina justificării numai prin credință în timp ce Sfântul Apostol Iacov corectează niște anomalii de înțelegere a ceea ce este cu adevărat doctrina despre justificarea numai prin credință. De aceea refuz să cred ideea conform căreia Sfântul Apostol Iacov ar fi afirmat faptul că faptele de ascultare față de Lege sunt necesare în vederea justificării omului de către Dumnezeu. Din contră, cred cu tărie faptul că Sfântul Apostol Iacov predica faptul că faptele sunt o dovadă externă a unui om deja justificat și aflat în procesul de sfințire lucrat de către Duhul Sfânt.

Nu ași vrea să închei acest subiect până când nu mai lămuresc o problema arzătoare, cred eu. Am spus faptul că sfințirea este un proces care urmează declarației de justificare din partea lui Dumnezeu. Acest lucru afirmă faptul că omul nu este transformat complet de către Duhul Sfânt într-o secundă. Astfel, omul care a fost un rebel împotriva lui Dumnezeu nu devine într-o clipă un om care ascultă în mod perfect de voia lui Dumnezeu. Sfințirea lucrată de către Duhul Sfânt este un proces. Inima omului este imediat orientată de la rebeliune la ascultare dar putința omului de a asculta de Dumnezeu este o lucrare de durată. Pasiunea pentru Dumnezeu este imediat plantată de către Duhul Sfânt în inima omului dar, asemenea multor situații cotidiene, pasiunea în sine nu generează performanță ci doar dorința după performanță. Performanța vine în timp, prin exerciții, prin eșecuri, prin corectarea acestor eșecuri, prin învățare de lucruri noi, prin efort, prin repetare și așa mai departe. Un creștin justificat este un om care are pasiune pentru Dumnezeu, care vrea să facă voia lui Dumnezeu chiar dacă manifestă numeroase stângăcii în această direcție. De aceea, privind la omul justificat, am fi deseori să afirmăm faptul că ”una spune și alta face”. Acest lucru îl remarcă și Sfântul Apostol Paul când spune:

”după omul lăuntric îmi găsesc plăcere în Legea lui Dumnezeu; dar văd o altă lege în mădularele mele, care luptă împotriva legii minţii mele şi mă ţine sclav prin Legea păcatului care este în mădularele mele.” (Rom.7,22-23)

De aceea, teologia Reformei Luterane din Secolul al XVI-lea și Biserica Lutherană Confesionlă învață faptul că omul este pe tot parcursul vieții sale ”simul iustus et peccator” adică ”justificat și păcătos în același timp”. Asta deoarece în omul justificat de către Dumnezeu, cu alte cuvinte în omul declarat sfânt de către Dumnezeu există mereu această luptă cu păcatul. Omul justificat este un om care nu mai are pasiune pentru păcat ci luptă cu păcatul chiar dacă nu are încă performanța necesară de a învinge păcatul ci uneori pierde aceste lupte. Acest lucru nu este străin filozofiei de viață. Niciodată un copil pasionat de fotbal nu ajunge un bun fotbalist doar pentru că are această pasiune. Pentru a ajunge la performanță este nevoie de ani de antrenament intensiv, timp în care nu se înregistrează succes după succes ci eșecul își face simțită prezența. Omul justificat are parte de eșec în lupta împotriva păcatului dar acest eșec nu îi mai provoacă pasiune ci îi provoacă pocăință, regret. În același timp, eșecul nu îl poate doborî pe omul justificat deoarece el este deja un Fiul al lui Dumnezeu în Cristos. Să nu uităm nici faptul că Sfânta Scriptură ne spune faptul că nici un om justificat nu va reuși performanța de a învinge pe deplin păcatul cât timp se află în acest trup al păcatului. Momentul în care vom fi pe deplin goliți de păcat este momentul în care vom fi înviați cu Cristos pentru viața veșnică după ce acest trup al păcatul va fi putrezit. Atunci, fie la înviere pentru cei care vor gusta moartea, fie la schimbarea care îi va afecta pe cei care nu o vor gusta, păcatul va fi complet înlăturat din existența noastră pentru veșnicie. Până atunci însă, omul justificat rămâne ”simul iustus et peccator” adică, deși mântuit de către Dumnezeu, el rămâne prins în acest conflict cu păcatul, continuând să eșueze și să se ridice prin Cristos.

Însă omul justificat este radical diferit față de omul aflat în rebeliune față de Dumnezeu. Omul justificat este un om care înțelege ceea ce vrea Dumnezeu cu privire la el, este un om care crede promisiunea lui Dumnezeu cu privire la mântuirea prin jertfa lui Cristos și este un om care își găsește pasiunea în a fi cu Dumnezeu. De aceea, dorințele, pasiunile și efortul omului justificat sunt îndreptate spre Dumnezeu, chiar dacă acestea sunt caracterizate de numeroase stângăcii.

De asemenea, ași vrea să înțelegeți faptul că sfințirea nu este un aspect neimportant. Justificarea este un lucru fundamental și la fel este și procesul de sfințire. Luteranii au fost acuzați de faptul că nu pun accentul pe fapte bune. Cred însă că o astfel e concluzie este lucrată de incapacitatea unora de a înțelege corect și deplin care este învățătura Bisericii Lutherane Confesionale în această direcție. Din contră, chiar doctrina luterană a vocație este dovada cea mai clară despre modul în care luteranii dau importanță faptelor bune. Luteranii nu cred că faptele bune sunt necesare în vederea justificării însă cred cu tărie faptul că omul justificat, prin lucrarea continuă a Duhului Sfânt, este un om care trăiește în fapte bune. Acest lucru nu înseamnă că privind la omul justificat nu mai zărim nici un fel de păcat ci doar faptul că omul justificat nu mai este un om înrobit de păcat ci conștiința lui, pasiunile lui, eforturile lui sunt înrobite de către Cristos.

De aceea, cu multă maturitate spirituală, luteranii confesionali fac distincția între fapte ca necesitate în vederea justificării și fapte ca rod al justificării. Luteranii resping ca eretică afirmația conform căreia faptele pe care noi le facem reprezintă motivul pentru care Dumnezeu ne justifică, afirmând faptul că în justificare Dumnezeu nu privește nici la faptele bune dar nici la faptele rele ale omului. De aceea, luteranii confesionali afirmă, asemenea Sfântului Apostol Paul faptul că:

”toţi sunteţi fii ai lui Dumnezeu prin credinţa în Cristos Isus” (Gal.3,26)

Dragii mei, acest subiect este unul deosebit de stufos. De aceea, acest articol nu reprezintă nicidecum epuizarea acestei teme. S-ar mai putea discuta și scrie ani în sir și nu am putea spune că am terminat subiectul. De aceea, vă propun să continuați să studiați această doctrină fascinantă iar eu voi reveni și cu alte articole.