Embedded Files
Data postării: 26.08.2014 14:00:23
Acest document cuprinde o serie de sapte prelegeri audio insotite si de versiunea text, cu o singura exceptie, prelegeri care au fost tinute in Bisericii Evanghelice Lutherane din Bucuresti, Parohia Maghiara si Romana in cadrul prelegerii introductive a liturghiei duminicale. Scopul acestor prelegeri este unul catehic. Autorul a intentionat ca acestea sa reprezinte o parte a unui document mai complex care sa vina in sprijinul intelegerii “Micului Catehism a lui Martin Luther”. In acest sens, autorul a finalizat un studiu asupra rugaciunii “Tatal nostru” si are in proiect un studiu al celor zece porunci.
1. Introducere
Biserica Crestina, aparuta acum mai bine de doua mii de ani, poate sa spuna foarte multe lucruri despre istoria sa insa, cu siguranta, nu poate sa afirme faptul ca acest parcurs a fost unul lin, lipsit de probleme si controverse. Inca din primele zile Biserica a fost nevoita sa faca fata atacurilor indreptate impotriva ei. Nu a fost aproape deloc timp pentru o adaptare a Bisericii la existenta. Atacurile care au lovit Biserica inca de timpuriu au fost de doua categorii: fizice si teologice. Atacurile fizice, cunoscute de noi sub denumirea de persecutii, au afectat Biserica din primele clipe si au venit din partea cetatenilor evrei si din partea autoritatilor de la Ierusalim pentru ca mai apoi sa vina din partea paganilor si in mod special din partea Imperiului Roman. In primele secole de existenta a Bisericii, cu oarecare perioade de liniste si pace, persecutiile au reprezentat o foarte mare incercare pentru crestinii din acea perioada. Incepand din jurul anului 65 d.Cr. si pana la Edictul de la Milan din 313, martirii crestini au suferit cu un curaj neinfricat, un curaj care a uimit lumea pagana dar care a avut darul sa intareasca si Biserica. Copiii lui Dumnezeu aveau un exemplu viu de credinta si de verticalitate inclusiv in fata rugului, al sabiei, al fiarelor sau a altor modalitati brutale de curmare a vietii. Martirii au aratat o credinta nezdruncinata in puterea lui Dumnezeu si Fiului Sau, Isus Cristos. Chiar daca persecutiile au curmat mii de vieti, chiar daca in cadrul acestor persecutii si-au pierdut viata o parte dintre apostoli si mai multi eruditi ai Bisericii, Dumnezeu, in providenta Sa, a folosit aceste atacuri violente asupra Bisericii Sale pentru a o intarii si pentru a o aduce mai aproape de rolul acesteia in cadrul acestei lumi pacatoase.
Un alt atac subtil si extrem de dur a venit din partea gnosticismului. Purtand diferite masti si abordand o filozofie extrem de variata, gnosticismul a atacat foarte violent bazele teologie crestine. Gnosticismul reprezenta un sicretism total nefericit intre doctrinele crestine si filozofiile pagane ale acelui moment. Efectele grave ale acestor erezii gnostice se fac si ele simtite inca din timpul vietii apostolilor. Lupta apostololilor impotriva acestor invataturi este evidenta in foarte multe epistole din Noul Testament.
O data cu trecerea in vesnicie a apostolilor, incepand din prima jumatate a secolului al II-lea, Biserica a trebuit sa faca fata si unor atacuri teologice mult mai distrugatoare decat cele ale iudaizatorilor sau gnosticilor. Daca iudaizatorii si gnosticii incercau sa impuna un sincretism intre invatatura crestina si cea iudaica sau filozofiile pagane, aceste noi atacuri, venite exclusiv din interior si din partea unor eruditi ai Bisericii, avea ca scop subminarea temeliilor dogmatice ale crestinismului. Aceste erezii loveau in dogmele fundamentale ale Bisericii, dogme care functionau deja ca repere pentru pozitia crestina a credinciosilor. Pe rand, au fost atatcate doctrinele despre Scriptura, despre Trinitate, despre dumnezeirea lui Isus Cristos, despre existenta fizica-pamanteana a lui Cristos, despre relatia dintre natura umana si cea divina, despre dumnezeirea Duhului Sfant, dar si doctrine precum moartea si invierea lui Cristos, iertarea pacatelor, invierea trupului si viata vesnica. Biserica era acum fata in fata cu un pericol foarte grav. Apostolii nu mai traiau si astfel, Biserica nu se mai putea bucura de suportul lor spiritual. In lumea crestina circulau scrierile acestora dar si numeroase alte scrieri care prezentau mai mult sau mai putin amprenta apostolilor sau a principalelilor colaboratori ai acestora. Existau diverse colectii de scrieri sfinte, mai mult sau mai putin diferite, insa nu exista nici un fel de strandard al Bisericii in acest sens.
Fata in fata cu aceste atacuri teologice fara precedent, Biserica, in providenta lui Dumnezeu, a strans randurile si a trecut la primele sistematizari ale invataturii crestine. A fost astfel definit, in timp, canonul Sfintei Scripturi asa cum il avem si noi astazi. Pe langa canonul Sfintei Scripturi, in primele secole au fost strabilite oficial si principalele doctrine ale crestinismului. Acestea sistematizari au venit in urma unor consultari de mare amploare a pozitiilor dogmatice ale principalilor teologi ai perioadei respective. Aceste consultari au avut loc in cadrul asa-numitelor “sinoade ecumenice”. Aceste sinoade constau in reunirea celor mai insemnati reprezentanti ai tuturor Bisericilor, episcopi, preoti dar si ganditori crestini. In marea lor majoritate, aceste sinoade au fost convocate pentru a aduce un raspuns oficial din partea Bisericii cu privire la anumite erezii care castigau teren si se faceau din ce in ce mai simtite in Biserica.
Primul sinod ecumenic s-a tinut in anul 325 la Niceea sub patronajul imparatului roman Constantin cel Mare. Acest sinod a avut drept scop principal combaterea invataturilor sustinute de Arie, un controversat preot din Alexandria. Acesta avea o teologie anti-trinitariana, sustinand ca numai Tatal este vesnic si cu adevarat Dumnezeu in timp ce Fiul are un inceput si este subordonat Tatalui. Arianismul domina deja o parte a Bisericii existand la acel moment poapoare intregi care adoptasera invatatura ereticului din Alexandria. La finalul sinodului de la Niceea, ca o concluzie a tuturor discutiilor si pentru a evidentia pozitia ortodoxa, calea cea dreapta a doctrinei crestine, a fost elaborat “Crezul de la Niceea” crez care sustine Trinitatea si egalitatea intre Tatal si Fiul in ceea ce priveste dumnezeirea, eternitatea si suveranitatea.
Linistea nu s-a asternut pentru foarte multa vreme peste Biserica proaspat iesita din una dintre cele mai mari incercari prin care trecuse la de nasterea ei si pana in prezent. Aproape imediat au aparut alte erezeii, acestea aducand in actualitate invatatura depre unitatea Sfintei Treimi, invatatura despre Duhul Sfant si despre umanitatea Domnului Cristos. Macedonie sustinea faptul ca Duhul Sfant nu este o persoana ci El este o simpla forta rezultata din vointa lui Dumnezeu. Duhul Sfant este inferior Tatalui si Fiului. Sinodul ecumenic intrunit la Constantinopol in anul 381 sub patronajul imparatului roman Teodosie I a combatut aceasta invatatura eretica stabilind invatatura completa despre Trinitate afirmand existenta unui Dumnezeu in trei ipostasuri proclamand ca Duhul Sfant este Dumnezeu, egal cu Tatal si cu Fiul, fiind de aceeasi fiinta cu Acestia. Finalul sinodului de la Constantinopol a dus la completarea “Crezului de la Niceea” cu aceste concluzii, elaborandu-se astfel un cred mai complex cunoscut astazi sub numele de “Crezul Niceo-Constantinopolitan”.
Un al treilea sinod ecumenic a avut loc in anul 431 la Efes si in cadrul acestuia au fost condamnate invataturile lui Nestorie, arhiepiscop al Constantinopolului, care sustinea ca Domnul Cristos a avut doua naturi separatem una divina si una umana. Nestorie accentua natura divina invatand ca din fecioara Maria s-a nascut doar umanitatea, doar omul Isus ci nu si dumnezeul Cristos. Dumnezeul Cristos a locuit in omul Isus fara insa a se confunda cu acesta. In urma discutiilor, sinodul a stabilit ca Fiul lui Dumenzeu, la intrupare a fost om adevarat si, totodata, Dumnezeu adevarat.
In anul 451, la Calcedon, a avut loc cel de-al patrulea sinod ecumenic in cadrul acestuia fiind combatute ereziile lui Eutih, un preot controversat din Constantinopol, care constidera ca Isus Cristos a manifestat o singura fire, cea divina, care a dizolvat in ea aproape complet firea umana, Astfel, Eutih sustinea monofizismul, adica faptul ca Mantuitorul a detinut o singura fire. Cei 650 de episcopi participanti au hotarat ca cele doua firi, umana si divina, au existat in mod desavarsit si unite in Cristos. La final a fost elaborat un crez conoscut drept “Formula de la Calcedon” sau “Marturia de la Calcedon”. Controversa monofizita insa nu a fost complet eradicata, ea afectant Biserica pentru mai multe secole la fel cum s-a intamplat si cu nestorianismul.
Mai tarziu, dupa sute de ani, in prima jumatate a secolului al XVI-leam atunci cand Biserica Lutherana a luat nastere din marea trezire spirituala cunoscuta sub numele de reforma Protentanta, adeptii acestei noi miscari crestine au considerat impetuos necesara sumarizarea invataturilor acestei Bisericii in documente asemanatoare crezurilor. Aceste noi sistematizari ale invataturii crestine erau, de data aceasta mult mai complexe in ceea ce priveste amanunte si aveau drept scop inradacinarea lutheranismului in credinta apostolica prin adoptarea celor trei mari sumarizari ale doctrinei crestine de baza asa cum sunt ele reprezentate in“Crezul Apostolic”, “Crezul Niceo-Constantinopolitan” si “Crezul Athanasian”,dar si pentru a detasa lutheranismul de teologia romano-catolica, in special al pozitiei scolastice sub influenta lui Toma d’Aquino si a adeptilor acestuia. Astfel, Biserica a elaborat “Micul Catehism al lui Martin Luther” si “Confesiunea de la Augsburg” sau “Confesiunea Augustana”. Ulterior, pe masura ce noua Biserica era atacata din exterior si acuzata de erezeie, dar si pentru a face fata cat mai eficient organizarii interne, au fost elaborate si alte documente care reglementau anumite aspecte teologice dar si ecleziastice.
Incepand din prima duminica a anul 2014, in providenta lui Dumnezeu, vom incepe un ciclu de unsprezece prelegeri in care vom incerca, cu ajutorul lui Dumnezeu, sa explicam invatatura sumarizata de “Crezul Apostolic”. Vom trece in revista, in mesajele introductive la liturghia Bisericii, principalele teme cuprinse in acest documnt al Bisericii Antice.
“Crezul Apostolic” a fost elaborat de catre Biserica in primele secole ale crestinismului. El sta la baza “Crezului de la Niceea” si poarta denumitea de “apostolic” nu pentru ca ar fi rezultatul direct al apostolilor ci pentru ca el sumarizeaza invatatura acestora. Deoarece acest cred are o incarcatura liturgica speciala si prezinta o simplitate si o orfine foarte frumoasa, Biserica Evanghelica Lutherana din Bucuresti, Parohia Maghiara si Romana, are bucuria sfanta de a parcurge aceasta minunata lucrare a harului lui Dumnezeu si propune o intelegere a “Crezului Apostolic” in lumina documentelor confesionale ale Bisericilor Lutherane, mai precis “Micul Catehism al lui Martin Luther” si “Confesiunea de la Augsburg”sau “Confesiunea Augustana”.
2. Despre credinta
Credinta este mijlocul lasat de Dumnezeu pentru ca noi, pacatosii muritori, sa putem sa ne bucuram de viata vesnica. Credinta reprezinta darul lui Dumnezeu facut omului pacatos. Moartea lui Cristos reprezinta mijlocul prin care Dumnezeu a rezolvat problema pacatului si a mantuirii iar darul credintei este “pasaportul” prin care fiecare dintre noi intram in viata vesnica pe baza jertfei lui Isus Cristos.
Este importanta credinta in viata unui crestin? Crezul Apostolic spune ca da. Desi apare in clar doar de doua ori, aceast cuvant se subantelege de cel putin sapte ori daca nu de mult mai multe ori. Putem sa spunem, fara riscul de a gresi, ca aproape fiecare idee din Crezul Apostolic incepe cu acest cuvant “cred”: “…cred in Dumnezeu”, “…cred in Isus Cristos”, “…cred ca Acesta s-a nascut din fecioara Maria”, “…cred ca a inviat din morti”…si asa mai departe. Iata cat de important este pentru autorii acestui crez conceptul de credinta.
Credinta adevarata, credinta placuta lui Dumnezeu, acea credinta in conformitate cu cerintele Scripturii, nu este insa un concept atat de simplu. Foarte multi oameni considera credinta un lucru “de rutina”. Un lucru la indemana oricui si usor de atins. Procentul de crestini care trateaza “credinta” ca pe un lucru banal este foarte mare. Dar este oare asa? Este atat de simplu sa spui: “cred in Dumnezeu”, este aceasta credinta una mantuitoare? Una corecta? Una placuta lui Dumnezeu?.
Credinta autentica, acea credinta pe care o putem declara “mantuitoare”se incadreaza in trei mari parametrii. Fara aceste trei coodonate cu greu putem sa discutam despre o credinta placuta lui Dumnezeu, o credinta dupa Scriptura.
Primul pas pentru o credinta autentica il reprezinta “cunosterea”.Acesta nu este un pas simplu. Este un aspect destul de dificil. Un procent enorm de crestini esueaze inca de la acest prim pas. O cunoastere efemera a lui Dumnezeu duce la o credinta extrem de slaba, una volatila. Acesti oameni ajung sa creada aproape orice lucru li se spune. Sunt ca o barca in voia valurilor, care este dusa in orice directie fara nici un control voluntar. Toti acesti oameni sunt, in realitate, pe calea pierzarii.
Credinta adevarat implica o cunoastere cat mai corecta si cat mai completa a lui Dumnezeu. Acest lucru se face prin studierea atenta a Scripturilor. In Biblie gasim toate informatiile necesare cunoasterii corecte si complete a lui Dumnezeu. Doar in acest fel ne putem desavarsi cunoasterea. O cunoastere slaba sau eronata a lui Dumnezeu poate sa fie insotita de o credinta sincera. Acest lucru nu este o surpriza. O multime de oameni se inchina idolilor, sfintilor, osemintelor sau chiar unor oameni aflati inca in viata, crezand sincer ca asa implinesc voia lui Dumenzeu. Dar aceasta credinta se impotriveste de fapt voii lui Dumenzeu. Aceasta credinta este o uraciune inaintea Domnului chiar si atunci cand este una extrem de sincera. Dumnezeu nu ii va tolera pe acesti oameni doar pentru ca sunt sinceri. Uza a fost sincer in dorinta lui de a sprijinii Chivotul Legamantului si totusi, pentru ca a incalcat porunca lui Dumnezeu, el a fost ucis pe loc. Si exemplele pot sa continue... Credinta adevarata implica o cunoastere corecta a lui Dumnezeu, pentru ca in credinta adevarata, omul cauta sa faca voia lui Dumnezeu exact asa cum vrea Dumnezeu.
Un al doilea pas important este acela ca trebuie sa credem ca ceea ce cunoastem despre Dumnezeu este si adevarat. Sunt oameni care studiaza Scriptura si alte scrieri crestine cu mare atentie, dar acestia sunt sceptici in ceea ce priveste exactitatea relatarilor biblice. Liberalismul este cancerul crestinismului pentru ca pune la indoiala relatarea Biblica. Liberalismul considera ca Biblia este plina de fictiune, de basme. Crestinul adevarat, cel care are o credinta corecta trebuie sa creada ca relatarile Scripturii sunt adevarate si ca nu ascund nici un fel de fantezie.
Dar oare sunt suficiente aceste doua lucruri pentru o credinta mantuitoare? Biblia face o afirmatie cu mare greutate pentru analiza credintei noastre. Ne spune ca “demonii cred si se infioara”. Iata ca demonii, fiintele ceresti care nu vor avea parte de mantuire, dusmanii lui Dumnezeu, cunosc adevarul si cred ca acesta este adevarat. Ei se infioara stiind ca totul este corect. Avem noi curajul sa spunem ca acesti demoni dispun de o credinta mantuitoare? O, nu, nu cred ca este nimeni atat de irational incat sa faca o astfel de afirmatie.
Pentru a desavarsi credinta, pentru a o face mantuitoare, mai este nevoie de un pas. Un pas extrem de important in acest algoritm. Acest ultim pas implica increderea noastra totala in ceea ce cunoastem si ceea ce stim ca este adevarat. Acesta par poate sa para destul de ambiguu, dar lasati-ma sa il explic pe scurt. Un om bolnav poate sa cunoasca foarte bine boala pe care o are, poate sa studieze aspecte legate de boala si sa cunoasca foarte bine capacitatile medicilor care urmeaza sa ii opereze. El nu se indoieste de capacitatea medicilor si totusi nu are curajul sa se lase in mana lor pentru a fi operat. Nu vrea sa faca acest pas. Cam tot asa stau lucrurile si cu Dumnezeu. Degeaba cunoastem foarte bine pe Dumnezu, degeaba suntem convinsi total ca ceea ce cunoastem este adevarat daca nu ne lasam cu totul in mana acestui Dumnezeu. Acest punct arata cu adevarat daca noi credem sau nu. Primele doua puncte ne ajuta sa ne putem preda in mana lui Dumnezeu. Dar daca noi nu o facem, degeaba stam bine la cunoasterea. Aceste lucruri pe care le studiem sunt adevarate si, apoi, cu tot trupul si cugetul nostru sa ne predam in mana acestui Dumnezeu convinsi fiind ca doar asa vom ajunge in Imparatia Vesnica. Un om care il iubeste pe Dumnezeu si care il crede pe Dumnezeu isi va gasi placerea sa il cunoasca si sa se lase in mana Lui atat pentru viata aceasta trecatoare cat si pentru mantuire. Prin cunoastere stim ca Dumnezeu l-a dat pe Cristos pentru mantuirea noastra, credem cu putere ca acest lucru este adevarat ci nu este doar un basm si cu toata sinceritatea ne lasam in mana promisiunilor lui Dumnezeu, stiind ca mantuirea noastra este sigura, pentru ca este in mana lui Dumnezeu, si ca, chiar daca in viata noastra mai facem greseli si pacatuim, totusi noi suntem in legamantul vesnic al lui Dumnezeu si vom merge cu Mantuitorul nostru in ceruri.
3. Cred in Dumnezeu atottiitorul
David a binecuvântat pe Domnul în faţa întregii adunări. El a zis: „Binecuvântat să fii Tu, din veac în veac, Doamne Dumnezeul părintelui nostru Israel! A Ta este, Doamne, mărirea, puterea şi măreţia, veşnicia şi slava, căci tot ce este în cer şi pe pământ este al Tău; a Ta, Doamne, este domnia, căci Tu Te înalţi ca un stăpân mai presus de orice! De la Tine vine bogăţia şi slava, Tu stăpâneşti peste tot, în mâna Ta este tăria şi puterea, şi mâna Ta poate să mărească şi să întărească toate lucrurile. (1 Cronici 29: 10-12)
Crezul Apostolic, crezul Bisericii noastre si baza confesionala a orcarei Bisericii care se considera crestina, spune inca de la primul aliniat urmatorul lucru: Cred în Dumnezeu, Tatăl Atottiitorul, Făcătorul cerului şi al pământului. Acest prim pasaj al crezului parintilor Bisericii ne face cunostinta cu Dumnezeu Tatal. Expresia atottiitorul are aici intelesul evident de atotputernicul. In versiunile literare mai noi ale acestui document cel de-al doilea termen l-a inlocuit deja pe primul. Asadar, Crezul ne face cunoscut faptul ca Dumnezeu este atotputernic. Ce trebuie noi sa intelegem din aceasta invatatura? Pana acum o vreme, aceasta era inteleasa aproape fara exceptie de orice crestin. Acum, datorita secularizarii societatii, sunt din ce in ce mai multi crestin care nu mai au o intelegere corecte a acestei doctrine. A declara ca Dumnezeu este Atotputernic inseamna sa sustinem ca Dumnezeu detine absolut toata puterea, in cer si pe pamant, si nimeni, absolut nimeni, nu poate infrange sfatul Sau, nu-l poate abate de la planul Sau, nu se poate impotrivi voii Lui. Cat de diferita este prezentarea aceasta fata de conceptia care predomina astazi in lume. Dumnezeu este vazut ca o caricatura, Dumnezeul inchipuit de oamenii secolului XXI este o fiinta neajutorata, efeminata, incapabila sa impuna respect. Oamenii inteligenti il iau peste picior pe acest Dumnezeu. Dumnezeul prezentat astazi inclusiv in multe Bisericii este un Dumnezeu care inspira mai degraba mila decat sa impuna respect si reverenta. Nu putini sunt cei care considera ca Diavolul a incurcat planurile lui Dumnezeu si il concureaza pe acesta in suprematie. Multe dintre afirmatii se deduc din multe predici asa-zis crestine.
Sf.Scriptura ne invata insa ca Dumnezeu este absolut in putere si in irezistibilitate. El este infinit. Nimeni nu il poate atinge in planul Sau. Cand spunem ca Dumnezeu este Atotputernic, afirmam ca El este singurul care are dreptul si puterea de a guverna intreg universul. El l-a creat, este al Lui si el in conduce in mod atotputernic. Dumnezeu nu se afla sub nici o lege sau stapanire in afara de voia sa si bunul sau plac. El isi este siesi lege si El nu este obligat sa dea nimanui socoteala cu privire la hotararile sau actiunile sale. Atotputernicia caracterizeaza intreaga sa Fiinta. El este Atotputernic atat in fapte cat si in vointa. Face ce voieste, cand voieste, unde voieste si cat voieste. Sunt momente in care aceasta putere este lasata in adormire, dar atunci cand hotaraste, forta lui Dumnezeu este irezistibila. Acest lucru inseamna ca nimeni nu ii poate sta impotriva. Sf. Scriptura este plina de astfel de exemple. Nu avem timp suficient sa le amintim acum, dar chiar si o citire superficiala a Scripturii ne va arata aceste exemple.
In privinta omului, Dumnezeu este atotputernic si in ceea ce inseamna exercitatea indurarii sale. Indurarea nu este un drept al omului, ea nu I se cuvine omului cazut si macinat de pacate. Mania lui Dumnezeu este ceea ce i se cuvine acestuia in mod drept. Indurarea este acel atribut vrednic de adoratie a lui Dumnezeu prin care Acesta ii arata mila si il alina pe omul nenorocit de pacate fara ca individul sa o merite. Atotputernicia lui Dumnezeu se observa foarte frumos in har. Harul este contrar dreptatii. Numai o fiinta atotputernica poate sa arate clementa in loc sa puna in aplicare sentinta grozava a chinului vesnic. Doar pentru ca este Atotputernic, Dumnezeu a dat la moarte pe Fiul Sau pentru omul pacatos. Harul este o expresie a Atotputerniciei Tatalui.
Crezul Apostolic afirma si faptul ca Dumnezeu este creatorul cerului si al pamantului. Si acest aspect demonstreaza atotputernicia Creatorului. Prin propriai putere, fara nici un efort, doar prin Cuvant, Dumnezeu a creat tot ceea ce vedem. El a spus si totul a inceput instantaneu sa existe. Dumnezeu este Atotputernic si pentru ca a decis sa creeze universul. Putea sa o faca sau sa nu o faca. Cine l-a fortat pe Dumnezeu sa o faca? Nimeni! El a decis in Sinea lui sa faca acest lucru! S-a sfatuit Dumnezeu cu cineva? Nu! El este acela care a hotarat locul fiecarei pietricele, viata fiecarui fluture, a celor mai neinsemnate aspecte ale creatiei. Si nu doar atat. Atotputernicia inseamna ca Dumnezeu gestioneaza cu putere tot ceea ce se misca. Totul urmeaza fara nici un fel de obiectie planul Marelui Creator. Nici un fir de praf nu se abate de la menirea pentru care a fost creat. Nici o vrabie nu cade fara voia si aprobarea Tatalui nostru din ceruri. Nici unul dintre noi nu putem sa ne adaugam macar un minut in plus la viata pe care Dumnezeu ne-a hotarat-o de la un capat la altul, toti perii nostrii din cap ne sunt numarati si sunt atat de multi sau de putini precum a hotarat Creatorul inca din vesnicie.
Atotputernicia lui Dumnezeu se rasfrange asupra a tot ceea ce exista. Stapanirea Lui se exercita asupra materiei moarte, asupra animalelor, asupra copiiilor oamenilor, asupra ingerilor fie ei buni fie ei rai si asupra Diavolului insusi. Lumea nu s-ar invarti, stelele nu ar mai straluci, nu ar mai fi vant, nici o miscare, nici o actiune, nici un inger nu ar mai misca, nici o fapta a celui rau nu ar mai exista daca Dumnezeu, Atotputernicul ar hotara acest lucru.
Marele reformator Martin Luther, spune in Micul Catehism urmatorul lucru: Cred ca Dumnezeu m-a facut pe mine si pe toate creaturile; ca El mi-a dat trupul si sufletul, ochii, urechile si toate madularele mele, ratiunea mea si toate simturile mele, si inca mai are grija de ele; de asemenea imbracaminte si incaltaminte, carne si bautura, casa si camin, sotie si copii, ogoare, vite si toate bunurile; ca El imi da din belsug si in fiecare zi tot ce am nevoie pentru trupul acesta si viata; ca El ma apara de toate primejdiile, si ma pazeste si ma ocroteste de orice rau; si toate acestea numai din bunatate si indurare divina, de tata, fara nici un fel de merit sau valoare din partea mea; pentru care toate aceste lucruri este de datoria mea sa-I multumesc si sa-L proslavesc, sa-I slujesc si sa-L ascult. Asta este, fara nici o indoiala, adevarat.
Nimic din univers nu se poate intampla in afara planului vesnic al lui Dumnezeu. Aceasta este temelia credintei noastre in Atotputernicia lui Dumnezeu. Acesta reprezinta locul de odihna a mintii noastre si ancora neclintita si sigura a sufletului nostru. Nici o soarta oarba, nici un destin intamplator, nici un rau dezlantuit, nici Diavolul si armata sa de demoni, ci Dumnezeu cel Atotputernic stapaneste lumea, domnint dupa voia Sa, spre slava Sa eterna. Deaceea, noi, creaturile Sale, rascumparati exclusiv prin voia Sa din pacatele noastre, salvati de la chinurile vesnice prin Isus Cristos, avem obligatia de a inchiana si de a asculta de Dumnezeul nostru cel Atotputernic mai presus de absolut orice.
4. Cred in Isus Cristos, Domnul nostru
Acest subcapitol nu dispune de versiunea text. Puteti accesa exclusiv versiunea audio.
5. Cred in Duhul Sfant
„Nouă însă Dumnezeu ni le-a descoperit prin Duhul Său. Căci Duhul cercetează totul, chiar şi lucrurile adânci ale lui Dumnezeu. În adevăr, cine dintre oameni cunoaşte lucrurile omului, afară de duhul omului care este în el? Tot aşa, nimeni nu cunoaşte lucrurile lui Dumnezeu, afară de Duhul lui Dumnezeu” - 1 Corinteni 2:10-11
Parcurgem astazi, prin harul lui Dumnezeu, cel de al patrulea capitol din seria de explicatii aduse Crezului Apostolic. Am vorbit in prima prelegere despre ceea ce trebuie sa intelegem prin “Credinta”, cum este credinta placuta lui Dumnezeu. Apoi am discutat despre “Dumnezeu Tatal cel Atotputernic” si despre “Domnul nostru Isus Cristos fiul lui Dumnezeu”, despre umanitatea si despre divinitatea Acestuia. Am ajuns acum la pasajul in care Crezul Apostolic afirma urmatoarele “Cred in Duhul Sfant”.In urmatoarele cateva minute vom incerca sa intelegem esenta acestei credinte a Bisericii noastre.
Duhul Sfant a cunoscut, din punct de vedere teologic, o evolutie foarte interesanta. Pentru mai bine de 1.500 ani, Duhul Sfant a fost, din punct de vedere teologic, un fel de “cenusereasa” Trinitatii, fiind mult prea putin analizat de teologia primelor secole. Abia incepand cu a doua jumatate a secolului al 19-lea , Duhul Sfant a inceput sa capteze din ce in ce mai multa atentie pana acolo incat a ajuns sa acapareze aproape in totalitate gandirea teologica a anumitor denominatii, in special ale celor cunoscute astazi sub denumirea de “carismatice”.
Pentru inceput este important sa intelegem cine este Duhul Sfant. Exista in lumea multe conceptii legate de identitatea Acestuia. Unii il vad drept o forta mistica. Altii il inteleg ca fiind o putere impersonala a lui Dumnezeu. Dar cum il vede Scriptura? Pe scurt, Biblia ne vorbeste despre Duhul Sfant ca fiind Dumnezeu, parte a Sfintei Treimi. Sf.Scriptura vorbeste in mod clar despre Duhul Sfant ca despre o persoana care detine ratiune, emotii si vointa. Faptul ca Duhul Sfant este Dumnezeu este aratat clar in multe pasaje din Sf.Scriptura, inclusiv in Faptele Apostolilor 5:3-4. In acest pasaj, Sf. Apostol Petru îl confruntă pe Anania întrebându-l pe acesta de ce a minţit pe Duhul Sfânt şi spunându-i: “N-ai minţit pe oameni, ci pe Dumnezeu”. Aceasta este o declaraţie fermă asupra faptului ca Duhul Sfant este in mod clar Dumnezeu. De asemenea, ştim că Duhul Sfânt este Dumnezeu pentru că El are atributele sau caracteristicile lui Dumnezeu. De exemplu, faptul că Duhul Sfânt este omniprezent este arătat în Psalmul 139:7-8: “Unde mă voi duce departe de Duhul Tău, şi unde voi fugi departe de Faţa Ta? Dacă mă voi sui în cer, Tu eşti acolo; dacă mă voi culca în locuinţa morţilor, iată-Te şi acolo.” Apoi în 1 Corinteni 2:10, vedem atributul omniscienţei Duhului Sfânt: “Nouă însă Dumnezeu ni le-a descoperit prin Duhul Său. Căci Duhul cercetează totul, chiar şi lucrurile adânci ale lui Dumnezeu”. Ştim de asemenea că Duhul Sfânt este o Persoană deoarece El are raţiune, sentimente şi voinţă. Sf. Scriptura ne arata faptul ca Duhul Sfânt gândeşte şi cunoaşte, ca Duhul Sfant poate fi întristat, ca Duhul Sfânt mijloceşte pentru noi, ca ia decizii conform cu voia Sa. Duhul Sfânt este Dumnezeu, a treia Persoană a Trinităţii. Credinta in Duhul Sfant ca Dumnezeu, reprezinta o ancora importanta a credintei noastre deoarece Acesta poate cu adevărat să îndeplinească rolul de Mângâietor şi Călăuzitor despre care Iisus a promis că va fi.
Foarte pe scurt mai trebuie sa abordam inca un aspect important al doctrinei despre Duhul Sfant. Suntem acum lamuriti cu privire la faptul ca Acesta este o persoana, si nu una oarecare, ci este chiar Dumnezeu in Taina Sfintei Treimi. Dar care este in mod direct rolul Duhului Sfant in viata noastra, a fiecaruia?
Sf. Scriptura ne spune deslusit ca Duhul Sfant este acela care, prin Evanghelie, invita pe oameni la Cristos. Tot prin Evanghelie, Duhul Sfant lucreaza in inima poporului lui Dumnezeu credinta, dorinta si puterea de al crede, de al accepta si de al urma pe Isus Cristos. Cu alte cuvinte, Duhul Sfant este cel care naste credinta in fiecare dintre noi.
Exista trei mari pozitii cu privire la modul in care noi am ajuns sa credem si sa ne inchinam astazi lui Dumnezeu. (1)Prima viziune este aceea ca prin vointa si puterea noastra, noi am hotarat sa credem, sa-l acceptam si sa-l urmam pe Cristos. Noi ne-am gandit, am analizat, am vrut, am putut si am actionat. Aceasta viziune afirma ca exista in fiecare dintre noi o astfel de putere spirituala. Din fericire pentru crestinism, aceasta invatatura sustinuta in mod special de ereticul Pelagius a fost anatemizata cu multe secole in urma. (2) A doua pozitie, destul de des intalnita astazi in special in cercurile romano-catolice dar si in multe dintre cercurile evenghelice, este aceea conform careia noi am facut un pas si Dumnezeu a facut un pas, astfel ca ne-am intalnit undeva la mijloc. Cu alte cuvinte, relatia noastra cu Dumnezeu reprezinta un sinergism, adica un efort voluntar de ambele parti. Atat omul cat si Dumnezeu depun eforturi personale, fiecare in dreptului lui pentru a pune bazele unei relatii prin credinta. (3) Cea de a treia pozitie, sustinuta de Reforma Protestanta si dezvoltata de marele reformator german Martin Luther, este asa-numita pozitie monergica. Adica, Dumnezeu in mod unidirectional, prin Duhul Sfant naste credinta in inima omului. Omul, fiind mort in pacatele sale, vionovat inca din prima clipa de viata, nu vrea, nu poate sa il caute si nici sa il accepte pe Dumnezeu. Acesta este rezultatul pacatului original. Dar Dumnezeu, prin Duhul Sfant, schimba aceasta inima impietrita cu una deschisa catre Dumnezeu si doritoare de al urma pe Cristos. Sf. Scriptura ne spune ca Dumenzeu este cel care ne da credinta ca un dar al milei si al dragostei Sale. Abia din acest moment omul devine capabil si interesat sa colaboreze cu Dumnezeu prin credinta. Si acest lucru se face exclusiv prin Duhul Sfant. In aceast fel gloria si slava ramane exclusiv in dreptul lui Dumnezeu cel Atotputernicul.
In aparenta, privind la Crezul Apostolic, exista riscul sa tragem o concluzie pripita. Si din nefericire nu sunt putini cei care o fac. Sunt persoane care afirma urmatoarele: “Despre Tatal, Crezul Apostolic ne spune ca este Dumnezeu Atotputernicul, creatorul cerului si al pamantului. Despre Isus Cristos afirma foarte pe larg faptul ca este Fiul lui Dumenzeu, Domnul nostru, ca a trait, ca a patimit, ca a murit, ca a inviat a treia zi, ca s-a inaltat la ceruri si sade la dreapta Tatalui si ca va revenii pentru judecata. Despre Duhul Sfant, in mod surprinzator ni se spun doar patru cuvinte: Cred in Duhul Sfant. Atat si nimic mai mult”. Dar este oare acest lucru adevarat? Doar atat de putina importanta sa arate Crezul Bisericii noastre pentru doctrina despre Duhul Sfant? Nimic mai gresit decat aceasta afirmatie trista…
Practic cel de-al treilea aliniat al Crezului Apostolic vorbeste in totalitate despre Duhul Sfant. Nu in mod direct despre persoana acestuia, ci indirect prin faptul ca face referire la lucrarea Duhului Sfant in poporul lui Dumnezeu. Care este aceasta? Este suficient sa urmarim restul de continut. Putem sa afirmam, pe baza invataturilor Sf. Scripturi faptul ca Duhul Sfant este cel care a format si continua sa sustina Biserica lui Cristos. Duhul Sfant misca inimii de pretutindeni, din orice limba, popor, etnie sau clasa sociala, barbati si femei, tineri, copii sau batrani, toti sunt condusi de Duhul Sfant in Biserica lui Cristos. In Biserica noastra, cea din Romania, Duhul Sfant ne-a binecuvantat cu inimi credincioase din toate etniile. Suntem impreuna maghiari, germani, slovaci si romani. Duhul Sfant este acela care prin lucrarea sa continua sa mentina partasia sfintilor in harul lui Cristos. Duhul Sfant este acela care pune presiune pe constiinta fiecaruia dintre noi, si ne pune astfel fata in fata cu pacatul nostru. In acest fel, Duhul Sfant ne deschide drumul spre Crucea lui Cristos, spre pocainta si spre iertarea pacatelor Apoi, iertati in jertfa lui Cristos, justificati inaintea lui Dumnezeu, prin Duhul Sfant devenim parte a poporului rascumparat, fii si fice ai lui Dumnezeu si beneficiem de invierea trupurilor si de viata vesnica. Toate acestea reprezinta minunata lucrare a Duhului Sfant in viata poporului lui Dumnezeu, a Bisericii lui Cristos, a fiecaruia dintre noi.
In Micul Catehism, de altfel Catehismul Bisericii noastere, Reformatorul german Martin Luther face urmatoare afirmatii ca o concluzie a acestei doctrine: “Cred ca nu pot ca prin propria mea ratiune sau putere sa cred in Isus Cristos, Domnul meu, sau sa vin la El; ci Duhul Sfant m-a chemat prin Evanghelie, m-a luminat cu darurile Sale, m-a sfintit si m-a pastrat in credinta adevarata; asa cum El cheama, aduna, lumineaza si sfinteste intreaga Biserica crestina de pe pamant, si o pastreaza cu Isus Cristos in singura credinta adevarata; in care Biserica crestina El imi iarta in fiecare zi si din belsug toate pacatele mie si tuturor credinciosilor, si ma va invia in Ziua de Apoi pe mine si pe toti mortii, si imi va da viata vesnica mie si tuturor celor ce cred in Cristos. Asta este, fara nici o indoiala, adevarat.”
6. Cred Biserica cea sfanta si atotcuprinzatoare
Iata-ne ajunsi astazi la cea de-a cincea prelegere din ciclul de scurte explicatii aduse Crezului Apostolic. Am discutat pe rand despre credinta, despre Dumnezeu Tatal, despre Dumnezeu Fiul care este Isus Cristos, Mantuitorul nostru si despre Dumnezeu Duhul Sfant. Astazi vom analiza o noua afirmatie existenta in Crezul Apostolic si care face referire la una dintre doctrinele de baza ale crestinismului. Acest paragraf afirma urmatoarele: „[cred] in Biserica cea sfanta si atotcuprinzatoare si in comuniunea sfintilor”. In cadrul acestui scurt paragraf, Biserica Crestina afirma importanta doctrinei despre Biserica in viata de credinta au unui crestin autentic.
Noi, in calitate de crestini lutherani, sustinem că există o Biserică Creștină Sfântăcare este templul lui Dumnezeu și trupul lui Isus Cristos. Membrii acestei Biserici sunt toți aceia despre care Sf. Scriptura afirma ca sunt "fii ai lui Dumnezeu, prin credința în Cristos Isus". Biserica este formată din acei oamenii credincioși, sau sfinți, pe care Dumnezeu îi acceptă astfel de dragul neprihănirii lui Isus Cristos care a făcut ispășire pentru ei. Acești sfinți sunt împrăștiați prin întreaga lume. Toți oamenii care cred că Isus Cristos este Mântuitorul lor sunt membrii ai Sfintei Bisericii Creștine, indiferent de națiune, de rasă, sau de trupul Bisericii locale din care acestia fac parte.
Sfântă BisericăCreștină este o realitate iar prezența acesteia poate sa fie usor recunoscută. Ori de câte orieste predicată Evanghelia și sunt administrate corect Sacramentele putem sa afirmam ca avem de-aface cu Biserica lui Dumnezeu unde adevărata credințăeste produsă și păstrată.Prin urmare, Mijloacele haruluir, predicarea Cuvantului si administrarea Sacramentelor, reprezintă semnele adevăratei Biserici Crestine.
Este voia Domnului cacreștinii să se întâlnescă pentru a se intări unul pe altul in credinta prin utilizarea împreună a mijloacelor harului șisă lucreze impreuna pentru răspândireaEvangheliei în toatălumea.
Din moment ce aceste adunări vizibile sau congregatii locale uzeaza de mijloacele harului, acestea sunt denumite în mod corect „Biserici”.Adunare locală poartă acest nume deoarece în cadrul acesteia sunt prezenți efectiv adevăratii credinciosi.
Un alt adevar prezentat in Sf. Scriptura si pe care Biserica Lutherana il sustine este acela ca fiecare creștin este un preotînaintea lui Dumnezeu. Toți credincioșiiau acces direct și în mod egal la tronul harului lui Dumnezeu, prin Isus Cristos,Mijlocitorul nostru. Toți creștiniitrebuie să aducă laudeleCelui care i-a chemat din întuneric la lumina Sa minunată. În acest sens, toți creștinii sunt slujitori,sau lucratori, aiEvangheliei. Dumnezeu vrea ca toțicreștinii să împărtășească mesajul mântuirii cu alte persoane pentru Gloria lui Dumnezeu.
Noi credem că misiunea Bisericii este aceea de a predica oamenilor Cuvântul lui Dumnezeuși de a administra corect Sacramentele.Acestă slujire se face, de obicei,în cadrul bisericilor locale.
In Bisericile Evanghelice Lutherane, slujirea pastorală este cea mai cuprinzătoareformă de slujire publicăa Cuvântului lui Dumnezeu. Păstoriisunt instruiți și chemați să se investească în supraveghere spirituală cuprinzătoare pentru adunareași hrănirea spirituală a sufletelor încadrul Bisericilor locale.
Iata ceea ce ne invata Confesiunea Augustana, cunoscuta si sub denumirea de Marturisirea de Credinta de la Augsburg, despre Biserica:
De asemenea ni se predă învăţătura că trebuie să fie şi să dureze biserica: “una, sfântă, sobornicească şi apostoleacă”, care reprezintăcomuniunea tuturor credincioşilor, cărora li se predică Evanghelia în mod nedenaturatşi li se administrează corect Sfintele Taine. Căci unităţii adevărate a bisericii creştine îi este suficient ca, de comun acord, Evanghelia să fie predicată pe înţeles şi nedenaturat şi tainele să fie administrate după cuvântul lui Dumnezeu. Iar pentru adevărata unitate a bisericii creştine nu este neapărat necesar ca pretutindeni să se respecte acelaşi ceremonial, pe care oamenii l-au orânduit, doar, cum spune Sfântul Pavel în epistola către efeseni în capitolul 4, “este un singur trup, un singur Duh, după cum şi voi aţi fost chemaţi la o singură nădejde a chemării voastre; un singur Domn, o singură credinţă, un singur botez”.
Doresc acum sa acordam atentie, pentru cateva minute, unui aspect mai delicat dar din ce in ce mai des intalnit in relatia dintre crestini si Sfanta Biserica a lui Cristos.
Am afirmat ca, in conditiile in care o persoana se declara credincios iar Isus Cristos este obiectul credintei sale si in conditiile in care respectiva persoana este unita in Cristos prin sacramentul Botezului, in mod natural, automat, ea este unita cu toti cei care apartin lui Isus Cristos. Deci, unirea credinciosului cu Cristos duce la unirea acestuia cu tot trupul lui Cristos, adica cu toti aceea care, asemenea lui, isi pun increderea in Mantuitor.
In trupul lui Cristos, Dumnezeu este Tatal nostru, al tuturor celor ce credem si, prin botez suntem parte a acestui trup, iar noi intre noi, credinciosii suntem frati si surori in Domnul. Crezul Apostolic numeste acest trup al lui Cristosca fiind comuniunea sfintilor. In Evanghelia adresata credinciosilor din Colose, Sfantul Apostol Pavel afirma urmatoarele: “El este Capul trupului, al Bisericii. El este Începutul, Cel întâi născut dintre cei morţi, pentru ca în toate lucrurile să aibă întâietatea.” (Coloseni 1:18).
In lume exista, din nefericire destul de multi crestini care afirma ca ei cred cu putere ca Isus Cristos este Mantuitorul lor, dar care nu doresc sa aiba nici o legatura cu Biserica. Sunt crestini care, atunci cand deschizi subiectul Biserica, iti dau urmatorul raspuns:„Eu am Scriptura, Cuvantul lui Dumnezeu, il am pe Cristos ca Mantuitor personal si nu am absolut deloc nevoie de complicatii precum apartenenta la o Biserica...”. Din nefericire pentru ei, acesta nu este deloc un lucru bun. Acestia sunt, practic, niste crestini singuratici. Ei sustin ca il au pe Cristos dar nu vor Biserica Lui cu toate ca Sf. Scriptura ne spune ca Isus Cristos este capul Bisericiiiar aceasta este trupul Sau .
Poate ca urmatoare ilustratie este una destul de socanta, dar in dorinta de a intelege cat mai corect adevarul doresc sa o spun. Puteti, pentru o clipa, sa va imaginati cum arata un cap fara trup? Cum ar arata persoana iubita daca nu ar avea trup? Daca ar avea numai cap? Exact acest lucru fac acesti oameni. Ei declara ca au capul si din acest motiv nu au nevoie si de trup. Pentru ei este suficient capul. Ei il primesc pe Cristos dar ii trateaza cu dispret trupul Acestuia care este Biserica Sa.
Datorita fragmentarii acestui trup al lui Cristos in zeci de denominatii, unii credinciosi pot sa devina confuzi. Acest aspect nu trebuie ocolit ci trebuie recunoscut pentru ca Biserica sa il poata confrunta. Sunt crestini care dispretuiesc Biserica doar pentru ca nu isi gasesc locul in aceasta. Ei sunt confuzi cu privire la identitatea lor si nu reusesc sa inteleaga carei denominatii sau carei Biserici ar trebui sa apartina. Ei viziteaza, pentru o perioada mai scurta sau mai lunga, anumite Bisericii cu care cauta sa stabileasca relatii spirituale. Din anumite motive, uneori, unele persoane nu reusesc sa isi gaseasca locul in niciuna dintre aceste Biserici. Fie ca acestea nu corespund viziunilor teologice ale persoanei respective, fie inchinarea nu este pe gustul lor, fie relatiile interumane nu sunt asa cum si le-ar fi dorit. Acesta este, cel mai adesea, momentul in care acesti crestini ajung sa spuna stop mersului la Biserica si incearca sa isi creeze propria lor Biserica, in intimitatea lor. Pentru cei care au astfel de probleme, iar indepartarea lor de Biserica nu este decat un aspect temporar, acest fapt nu reprezinta un pericol foarte mare, desi afara din trupul lui Cristos omul este extrem de vulnerabil din punct de vedere spiritual. Este acceptabil doar atat timp cat credinciosul se afla in cautarea unei Bisericii ci nu a refuzat nicidecum participarea la trupul lui Cristos. Nici un crestin nu poate sa ramana pentru un timp lung in afara trupului. Nici un crestin nu poate sa aiba doar capul fara trup. Nimeni nu il poate avea pe Cristos fara sa faca parte din Biserica Sa.
Biserica apartine lui Cristos, Biserica este mireasa lui Cristos, sangele lui Cristos a fost varsat pentru Biserica Sa. In Biserica Sa, Cristos isi imparte harul Sau tuturor celor care, cu credinta, fac parte din aceasta. Cand un crestin se uneste cu Domnul Cristos, el se uneste, inevitabil, si cu Biserica Acestuia, cutrupul Sau.
Bunul Dumnezeu sa lucreze la inima noastra pentru a intelege cat mai clar cu putinta necesitatea apartenentei noastre la Biserica Sa si, impreuna cu sfintii rascumparati de Cristos sa ii aducem Creatorului nostru toata slava care i se cuvine.
7. Cred in iertarea pacatelor
Fapte 26:17-18 „Te-am ales din mijlocul norodului acestuia şi din mijlocul Neamurilor la care te trimit. ca să le deschizi ochii, să se întoarcă de la întuneric la lumină, şi de sub puterea Satanei la Dumnezeu; şi să primească,prin credinţa în Mine, iertare de păcate şi moştenirea împreună cu cei sfinţiţi”
Am ajuns astazi, in harul lui Dumnezeu, la cea de-a sasea prelegere dedicata intelegerii Crezului Apostolic. Pentru parintii Bisericii, un aspect extrem de important si necesar pentru o credinta sanatoasa a fost doctrina despre „iertare”. Deaceea, in providenta lui Dumnezeu, Crezul Apostolic afirma aceasta doctrina prin expresia „cred in iertarea pacatelor”
Potrivit Sfintei Scripturi toti oamenii sunt păcătoşi. Oamenii nu devin pacatosi atunci cand pacatuiesc ci, afirma Sf. Augustin, ei pacatuiesc deoarece sunt pacatosi. Nasterea este un act care nu mai are loc in curatenie ci Sf. Scriptura ne spune, prin regele David in Psalmul 51:5, ca inceputul vietii orcarui om are loc deja in starea de pacat deoarece fiecare dintre noi mostenim păcatul primului om, stramosul nostru Adam.
Acesta afirmatie este una dezastruoasa pentru umanitate deoarece ne intareste clar faptul ca intreaga rasa umana se afla sub blestemul pacatului si este pusa fata in fata cu mania eterna a lui Dumnezeu. Sf. Scriptura ne invata, iar Biserica marturiseste acest lucru, anume ca nu exista absolut nimic in puterea sau dorinta umana prin intermediul caruia Dumnezeu sa justifice pe omul pacatos si sa il ierte pentru pacatele sale. Fiind pacatos inca din nastere, omul nu are puterea sa stea departe de pacat (Geneza 8:21). Omul, cu fiecare zi din viata, in loc sa isi ispaseasca prin diverse metode pacatele, el adauga alte pacate noi peste cele existente. Omul este complet absorbit de pacat si incapabil de a se elibera din aceasta robie. Nu doar ca nu este capabil sa o faca, dar in conformitate cu Sf. Scriptura si cu marturisirile de credinta ale Reformei Protestante, omul nici macar nu intentioneaza sa iasa de sub stapanirea pacatul deoarece el se simte mai mult decat fericit in starea viciata in care se afla. Din moment cetoți oamenii sunt, prin natura lor morțiîn păcat șidespărțiți de Dumnezeu, dupa cum ne spune Sf. Apostol Pavel in Efeseni 2:1, ei nu sunt în stare să se împacecu Dumnezeu prin nici un fel de eforturi proprii.
In aceasta situatie, care este posibilitatea ca un om sa poata sa scape de mania eterna a lui Dumnezeu? La fel ca si ucenicii Domnului Isus Cristos, si noi ne pune intrebarea: „Atunci cine poate fi mantuit?”. Raspunsul la aceasta infioratoare intrebare il gasim la Mantuitorul nostru scump. Isus Cristos le raspunde ucenicilor sai astfel: „Ce este cu neputinţă la oameni este cu putinţă la Dumnezeu.” (Luca 18:26-27). Domnul nostru arata in mod clar ca mantuirea omului nu atarna de acesta deoarece fiinta umana este neputincioasa in aceasta directie, ci mantuirea depinde exclusiv de Dumnezeu. Doar Dumnezeu poate, in mod unilateral sa puna pe om in starea de mantuire prin iertarea pacatelor.
Vestea cea buna a Sf. Scripturi este aceea ca Domnul Isus Cristos, Fiul lui Dumnezeu, a plătit pentru păcatele noastre dându-şi viaţa în folosul nostru. Jertfa Sa de răscumpărare, care este un dar de la Dumnezeu pentru noi, a făcut posibilă iertarea păcatelor noastre inaintea Tatalui ceresc. Sf. Apostol Ioan ne spune in prima sa epistola astfel: “Dacăzicem că n-avem păcat, ne înşelăm singuri, şi adevărul nu este în noi. Dacă ne mărturisim păcatele, El este credincios şi drept ca să ne ierte păcatele şi să ne cureţe de orice nelegiuire”(1 Ioan 1:8-9).
Iertarea pacatelor noastre este un act venit din eternitate. Dumnezeu nu a fost surprins de pacatul lui Adam si nici de inrobirea umanitatii in pacat. Dumnezeu a planuit iertarea inca dinainte de crearea acestei lumi, inca din vesnicii. Atunci, in planul tainic al Sfintei Treimi, Tatal, Fiul si Duhul Sfant au hotarat modul in care omul, mort spiritual datorita pacatului, sa fie adus la viata si pus intr-o stare dupa voia lui Dumnezeu. Omul, prin Duhul Sfant, in voia eterna a lui Dumnezeu este adus la viata si eliberat din sclavia pacatului. Dumnezeu, pentru a mantui pe om, ii iarta acestuia prin Cristos pacatele comise. Vestea cea Buna a Sf.Scripturi este aceea ca Domnul Isus Cristos, Fiul lui Dumnezeu, a plătit pentru păcatele noastre dându-şi viaţa în folosul nostru. Jertfa sa de răscumpărare, care este un dar de la Dumnezeu, a făcut posibilă iertarea păcatelor noastre inaintea Tatalui ceresc.
Bisericile lutherane afirma că Dumnezeu a justificat pe păcătoșii pe care El i-a declarat neprihăniți de dragul luiIsus Cristos. Acesta este mesajul central al Sf. Scripturii de care însăși existența Bisericii noastre depinde. Este un mesaj relevant pentru oamenii din toate timpurile, din toate locurile, din toate rasele și toate păturile sociale, pentru că Sf. Scriptura ne spune ca"printr-o singură greşeală a venit o osândă care a lovit pe toţi oamenii" (Romani 5:18).Toți oamenii au nevoie de iertarea păcatelor înaintea lui Dumnezeu,și Sf. Scriptură proclamă faptul oamenii au fost justificați,pentru că "printr-o singură hotărâre de iertare a venit pentru toţi oamenii o hotărâre de neprihănire care dă viaţa" (Romani 5:18).
Bisericile Luterane afirma ca, în mod personal, noi am primit acest dar de iertare a păcatelor nu pebaza propriilor noastre fapte, ci numai prin credință (Efeseni 2:8-9).Justificarea prin credința reprezintăacea încredere în Isus Cristos și în lucrarea sa de răscumpărare. Aceastăcredință nu justifică pe baza vreunei puteri existente în om însuși, ci doardatorită mântuirii pregătite în mod special de către Dumnezeuîn Isus Cristos și care este cuprinsă în această credință (Romani 3:28 și 4:05).Noi credem că păcătoșii sunt mântuiți exclusiv prin har. Harul reprezintă dragosteanemeritată aratată de Dumnezeu oamenilor păcătoși. Această iubire l-a condus pe Dumnezeu săle ofere oamenilor păcătoși tot ceea ce aceștia au nevoie pentru mântuirea lor. Toate aceeste lucruri reprezintă un dar al lui Dumnezeu. Oamenii nu fac nimic și nici nu pot să facănimic pentru a câștiga macar o parte din acest dar (Efeseni 2:8-9)
Justificarea prin har, fara merite este fundamentul teologiei lutherane. Reformatorul german, Martin Luther afirma despre justificarea prin credinta faptul ca aceasta doctrina reprezinta fundamentul fara de care Biserica Crestina s-ar prabusi. In introducerea Articolelor de la Smalcald, Martin Luther afirma ca “Aceasta [doctrina] se concentrează pe Isus Cristos și justificarea câștigată de Acesta pentrunoi. Aceasta este articolul principal al credintei. Nu putem renunțasau modifica nimicla acest articol chiar dacă cerul și pământul,sau orice altceva, ar dispărea”.Iata cat de importanta era aceasta doctrina pentru reformatorii din secolul al XVI-lea. Si asa trebuie sa ramana si pentru noi.
In teologia scolastica, iertarea pacatelor si justificarea reprezenta o forma de colaborare dintre Dumnezeu si om. Cu alte cuvinte, Dumnezeu este dispus sa acorde iertarea Sa tuturor acelor care dovedesc prin diverse fapte ca merita acest lucru. Omul trebuie sa depuna eforturi de natura ascetica sau de alta natura astfel incat sa implineasca o parte din voia lui Dumnezeu. Va este cunoscuta aceasta invatatura? Nu cumva crestinismul de astazi, in mare parte a adoptat diverse forme ale acestei invataturi? Atat de multi crestini au uitat de mantuirea prin har si de justificarea doar prin credinta incat se pare că Reforma Protestantă a fost definitiv uitată și o buna parte dintre Bisericile Crestine Protestante se întorc linistite acasă, la mama Roma.
Aproximativ doua treimi dintre Bisericile declarate Lutherane au semnat impreuna cu reprezentantii Vaticanului in anul 1999 o declaratie numita “Declarația Comună privind Doctrina Justificarii” in cadrul careia se afirma ca problema justificarii care a dezbinat Biserica a fost rezolvata si ca, Biblia nefiind suficient de clara in aceasta privinta, se poate afirma ca justificarea nu este exclusiv numai prin credinta. Deci, intre teologia scolastica si cea a Reformei Protestante nu mai exista diferente semnificative asa cum s-a sustinut in secolul al XVI-lea. Dar aceasta este pozitia reformatorilor? Acest raspuns l-au gasit ei condusi de Duhul Sfant in paginile Sf. Scripturi? Reformatorii au fost atat de convinsi de valoare doctrinei justificarii doar prin har, doar prin credinta, incat o parte din ei si-au dat viata aparand aceasta doctrina.
Nevoia de iertare a pacatelor noastre este la fel de actuala pentru noi cum era si pentru Biserica primara. Si noi, asemenea sfintilor din vechime, credem cu tarie in „iertarea pacatelor”, credem ca Dumnezeu este cel care ne iarta pacatele prin Isus Cristos. Acesta iertare ne face sa putem sta in fata judecatii lui Dumnezeu fara frica de a avea parte de un verdict ingrozitor. Cristos a purtat pacatele noastre pe cruce, deaceea iertarea aceasta este una eterna. Nu este nevoie da facem nicim pentru a castiga iertarea deoarece Cristos a platit deja pretul pacatelor noastre. Si El ne iarta gratuit fara un pret pe care noi sa il achita,. Ce trebuie noi sa facem este doar sa credem, iar credinta, slava lui Dumnezeu, este tot un dar facut omului pacatos de catre Dumnezeu.
Acum stam in casa lui Dumnezeu cu totii. Noi toti cei prezenti aici stam inaintea lui Dumnezeu. Dar nu stam ca niste osanditi ci stam ca oameni iertati si curatati in sangele scump al Mantuitorului nostru. Suntem fiii si fiicele lui Dumnezeu, impreuna facem parte din trupul lui Cristos. Noi suntem dintre aceia care vor mosteni cerul si vom imparati pe veci cu Cristos. Si acest lucru se va intampla doar datorita faptului ca Dumnezeu ne-a iertat pacatele savarsite si ne-a declarat nevinovati in Isus Cristos.
SOLI DEO GLORIA
O sinteza de Sorin H. Trifa
Google Sites
Report abuse