ce cred LUTHERANII CONFESIONALI DESPRE Icoane

Dragii mei, mă bucur să fim din nou împreună pentru a discuta cu privire la ceea ce cred, trăiesc și învață luteranii confesionali. Pentru această ocazie am ales să vă vorbesc despre un subiect controversat, un subiect care a scindat creștinismul în urmă cu aproximativ 1200 de ani și care, în prezent, reprezintă o sursă de dezbinare în sânul Bisericilor care își declară originea în Reforma Protestantă din Secolul al XVI-lea. Este vorba despre învățătura cu privire la icoane și la uzanța acestora în închinarea Bisericii noastre.

Icoanele sunt obiecte considerate sacre și sunt prezente în închinarea multor Bisericii Creștine. De exemplu, în absolut orice Biserică Ortodoxă Răsăriteană veți intra, indiferent de țara în care vă aflați, este imposibil să nu remarcați prezența acestor icoane, atât sub forma unor tablouri cât și în formă zugrăvită pe pereții așezământului bisericesc. De asemenea, icoanele sunt prezente în casa oricărui creștin ortodox care a rămas ancorat în învățătura acestei Biserici. În mod asemănător stau lucrurile și cu Bisericile Greco-Catolice, unde icoanele sunt la fel de prezente iar icoanele își au locul lor important și în Bisericile Romano-Catolice, însoțite fiind acolo și de prezența crucifixului și a altor statuilor sacre.

Icoanele, deși nu într-un număr atât de ridicat, sunt prezente și în Bisericile Luterane. Cel puțin la altar, aproape orice Biserică Lutherană are un crucifix și o icoană, în general reprezentându-l pe Domnul Isus Cristos. Dacă icoanele lipsesc, atunci altarele sunt împodobite cu statui. Acest lucru face ca Bisericile Lutherane să ocupe o poziție cu totul aparte în sânul creștinismului, poziție criticată de restul Bisericilor Protestante ca dovedind faptul că lutheranismul nu este o reformare completă a Bisericii de practicile idolatre ale romano-catolicismului. Este ușor de dedus din aceste afirmații faptul că toate Bisericile care au apărut ulterior Reformei de la Wittenberg, în special în spațiul elvețian, resping orice formă de uzare a icoanelor, atât în închinarea Bisericii și închinarea privată cât și ca formă de artă. Astfel, împotriva icoanelor se ridică Bisericile Reformate, Bisericile Baptiste, Bisericile Adventiste de Ziua a Șaptea, Bisericile Creștine după Evanghelie, Bisericile Penticostale și toate celelalte Biserici care au derivat din acestea în urma multiplelor treziri spirituale care au tot afectat Protestantismul începând cu mijlocul Secolului al XIX-lea. În general, toate aceste Biserici care își au originea istorică dar și teologică în Reforma Radicală, le vom denumi ”Biserici Evanghelice” pe tot parcursul acestei prelegeri. Mulți evanghelici din prezent consideră faptul că Reforma Radicală a fost o necesitate pentru creștinism deoarece Biserica Lutherană nu a reușit să se îndepărteze suficient de mult de credința și practicile liturgice ale Bisericii Romano-Catolice, acest lucru fiind valabil inclusiv cu privire la uzanța icoanelor în închinarea Bisericii.

Poziția adoptată de către Bisericile Luterane, în mod special a acelor Biserici care subscriu la credința Bisericii Lutherane din Secolul al XVI-lea, așa cum aceasta este redată în Cartea Concordiei, este unică în rândul Bisericilor Creștine și, tocmai din acest motiv, consider că este necesar ca această poziție să fie corect înțeleasă, în mod special în România, acolo unde Bisericile Lutherane vechi – și prin această expresie mă refer la Bisericile germane și maghiare – nu au depus aproape nici un efort pentru a prezența românilor credința Reformei Luterane.

Controversa cu privire la uzarea icoanelor nu este o noutate a lumii post-moderne. Nu a fost nici măcar o noutate adusă de Reforma Protestantă acum cinci sute de ani. Controversa acesta a marcat Biserica Creștină din primele secole, atingând apogeul în Secolul al optulea. La momentul respectiv, Biserica s-a scindat în două grupări.

O primă grupare a fost formată de către aceia care apărau utilizarea icoanelor în închinarea Bisericii. Acești oameni au purtat numele de ”iconoduli”. Termenul acesta conține două cuvinte alăturate: εἰκών (eikon), forma de genitiv al cuvântului εἰκόνος (eiconos) care se traduce prin icoană, imagine; și cuvântul δοῦλος (dulos) care se traduce prin servitor, sclav sau rob. Astfel, prin termenul iconodul se avea în vedere o persoană care slujea icoanelor sau, cu alte cuvinte, se închina icoanelor. Știu foarte bine faptul că lucrurile sunt mult mai complexe decât cele expuse aici și știu faptul că, cel puțin în teorie, ni se spune că icoanele primesc cinstire sau venerare (προσκύνησις, proskinesis) ci niciodată nu primesc adorare (λατρεία, latreia) acest tip de închinare fiindu-i oferită exclusiv lui Dumnezeu. De aceea, vom pune că termenul ”iconoduli” se referă la o persoană care se închină la icoane, indiferent de ce tip de venerare îi aduce.

O a doua grupă a fost formată din acele persoane care au condamnat uzul icoanelor în închinarea Bisericii, afirmând faptul că această practică este o reînvierea a idolatriei păgâne. Termenul folosit pentru această grupare a fost cel de ”iconoclasm”, Cuvântul este forma tot prin alăturarea a doi termeni εἰκών (eikon), forma de genitiv al cuvântului εἰκόνος (eiconos) care se traduce prin icoană, imagine; și cuvântul κλάσμα (clasma) care se traduce prin leziune sau bucată ruptă. Iconoclaștii militau pentru înlăturarea icoanelor din închinarea Bisericii și chiar distrugerea lor complet pe motiv că acestea sunt veritabili idoli. Fundamentul pentru iconoclasm a fost textul Decalogului, amănunt asupra căruia vom reveni.

Această controversă cu privire la uzarea icoanelor în Biserică a fost tranșată la al VII-lea Conciliu Ecumenic al Bisericii, mai precis Conciliul de la Niceea din anul 787. În cadrul acestui Conciliu, Biserica a condamnat iconoclasmul și a dat câștig de cauză iconodulilor.

Ecoul controversei cu privire la icoane s-a propagat în creștinismul următoarelor secole, astfel încât, în aparență, creștinii din prezent sunt împărțiți exact în aceleași două tabere ca acum aproximativ 12 secole. Am folosit expresia ”în aparență” deoarece lucrurile nu stau exact așa. Deși restrâns ca număr, creștinismul mai cunoaște din această perspectivă și un al treilea grup. Așa cum probabil ați intuit deja, este vorba despre Luteranii.

Luteranii nu sunt nici iconoduli și nici iconoclaști. Astfel, luteranii nu sunt iconodul, adică ei nu folosesc icoanele pentru a le aduce închinare. Ei nu sunt slujitorii icoanelor. Luteranii, de asemenea, resping afirmația iconodulilor conform căreia icoanele ar fi o ”fereastră spre cer”. Un astfel de concept este străin Scripturii. În concluzie, putem spune faptul că Luteranii sunt de acord că închinarea adusă icoanelor, sau mai bine zis adorarea icoanelor, este o formă de idolatrie. Cu toate acestea, luteranii nu sunt nici iconoclaști. Ei nu condamnă prezența icoanelor în Biserici sau în casele credincioșilor. Ba din contră, așa cum am spus, Bisericile Lutherane au cel puțin un crucific – pe altarul Bisericii – și cel puțin o icoană sau o statuie – la altarul Bisericii.

Ași vrea să ne apropiem un pic de niște amănunte un pic mai tehnice. Am spus faptul că toate Bisericile Protestante acuză Biserica Lutherană că nu s-ar fi reformat complet și că a păstrat uzarea icoanelor, practică pe care o acuză ca fiind idolatrie. Așa cum am spun, iconodulii moderni și post-moderni (reformații, baptiștii, adventiștii, penticostalii, creștinii după Evanghelie și alții) consideră faptul că în Exod 20 avem un pasaj care interzice cu desăvârșire nu doar uzarea icoanelor ci și simpla lor existență. Textul spune astfel: ”Să nu-ţi faci chip cioplit, nici vreo înfăţişare cu cele care sunt în ceruri, sus, sau cu cele de jos, de pe pământ, sau cu cele care sunt în apele de sub pământ! Să nu te închini lor şi să nu le slujeşti” (Ex.20,4-5, Biblia Romano-Catolică, Iasi 2013). În baza acestui text, protestanții radicali argumentează faptul că Dumnezeu nu interzice doar închinarea la icoane ci și crearea icoanelor. Astfel, icoanele reprezintă o formă de idolatrie doar prin simpla lor existență, indiferent dacă și se aduce sau nu închinare. Acesta este și motivul pentru care în Bisericile Reformate, Baptiste, Creștine după Evanghelie, Adventiste de Ziua a Șaptea, Penticostale și restul Bisericilor denumite ”independente”, icoanele lipsesc cu desăvârșire. Unii au devenit iconoclaști atât de radicali încât interzic oamenilor chiar și să viziteze o Biserică în care există icoane sau să intre într-o casă în care sunt icoane.

Privind la acest text și la interpretarea dată de adepții curentului iconoclast, ne întrebăm oare dacă Bisericile Lutherane Confesionale sunt cu adevărat Biserici care practică idolatria. Care trebuie să fie explicația luteranilor confesionali cu privire la această dilemă? Această întrebare cere un răspuns serios pentru că avem de-a face cu o problemă extrem de importantă. Dacă se dovedește a fi o Biserică în care se practică idolatria, atunci Biserica Luterană Confesională nu ar mai putea să fie adevărata Biserică a lui Cristos pe pământ ci ar fi o Biserică falsă.

Dragii mei, vă invit să mai privim o dată la textul din Decalog. Acesta conține două expresii importante: ”Să nu-ţi faci chip cioplit” și ”Să nu te închini lor şi să nu le slujeşti”. Prima întrebare pe care o punem este: ”ce este un chip cioplit”? Oare orice fel de imagine sau de statuie reprezintă un chip cioplit? Dacă analizăm textul din perspectiva mișcării iconoclaste, deducția aceasta ar trebui să fie. Că orice tablou, orice statuie, orice fotografie, orice caricatura, toate sunt ”chip cioplit”. De ce? Pentru că porunca spune astfel: ”Să nu-ţi faci chip cioplit, nici vreo înfăţişare cu cele care sunt în ceruri, sus, sau cu cele de jos, de pe pământ, sau cu cele care sunt în apele de sub pământ!”. Este simplu de înțeles. Porunca ne interzice să facem ”vreo înfăţişare”, oricare ar fi aceasta, a lucrurilor care ”sunt în ceruri”, ”de pe pământ” sau ”în apele de sub pământ!”. Cu alte cuvinte, noi nu avem voie să facem nici o formă de reproducere a nici unui lucru din această lume terestră sau din lumea spirituală. Nimic în acest sens. Astfel, conform înțelegeri protestanților radicali chiar și fotografia soției sau a copilului reprezintă ”chip cioplit” și ar trebui interzise și condamnate drept o formă de idolatrie. Sigur că adepții iconoclasmului nu merg atât de departe cu afirmațiile lor. Până și pentru ei așa ceva este mult prea mult. Dar, în interpretarea lor lucrurile chiar așa stau.

Vă invit să analizăm dacă Dumnezeu asta a vrut cu adevărat să zică în această poruncă, mai precis să interzică orice fel de imagine sau statuie, indiferent de modul în care aceasta era uzată în viața de zi cu zi. Vă invit să citim împreună un text prezent tot în Cartea Exodului, de fapt, un text aproape veci cu cel al Decalogului. La capitolul 25 ni se vorbește despre facerea tabernacolului si a chivotului sau ”arca legământului”. Porunca lui Dumnezeu cu privire la acest chivot spune astfel:

”Să faci un capac al ispăşirii din aur curat; lungimea lui să fie de doi cóţi şi jumătate şi lăţimea lui de un cot şi jumătate! Să faci doi heruvimi din aur, să-i faci din aur masiv! Să-i faci la cele două capete ale capacului ispăşirii; să faci un heruvim la un capăt şi un heruvim la celălalt capăt al capacului ispăşirii; să faceţi heruvimii la cele două capete ale lui! Heruvimii să fie cu aripile întinse deasupra, acoperind cu aripile lor capacul ispăşirii şi cu feţele lor întoarse una spre alta; heruvimii să aibă faţa întoarsă spre capacul ispăşirii.” (Ex.25,17-20)

În acest pasaj, vedem scris negru pe alb ceea ce însuși Dumnezeu spune. Sunt cuvintele aceluiași Dumnezeu care i-a dictat lui Moise și Decalogul. Astfel, exact același Dumnezeu care îi spune lui Moise: ”Să nu-ţi faci chip cioplit” respectiv ”Să nu te închini lor şi să nu le slujeşti” (Ex.20) îi spune acum, doar câteva zile mai târziu: ”Să faci doi heruvimi din aur” (Ex.25) și îi dă lui Moise toate detaliile cu privire la acești doi heruvimi. Heruvimii sunt ființe angelice. Nu intru în detalii tehnice la acest capitol pentru că ar însemna să jignesc cunoștințele multor creștini. Deci, îl descoperim practic pe Dumnezeu poruncindu-i lui Moise să facă o ”înfăţişare cu cele care sunt în ceruri”. Conform înțelegerii iconoclaștilor, Dumnezeu îi cere lui Moise să facă ”chip cioplit”, adică Dumnezeu îi cere să comită idolatrie chiar în inima tabernacolului, centrul de greutate a spiritualității iudaice.

Lucrurile nu se termină însă aici. Dumnezeu și poruncește lui Moise astfel: ”Să faci apoi o perdea din purpură violetă, roşie şi stacojie şi din in răsucit; să fie lucrată cu măiestrie, cu heruvimi!”. De data aceasta nu mai avem de-a face cu statui ci cu alt fel de înfățișare ale acelorași ființe angelice. Conform celor două afirmații prezentate, Tabernacolul sau Cortul Întâlniri a fost, cel puțin în concepția iconoclaștilor, un veritabil loc al idolatriei.

Un alt moment peste care nu pot să trec este cel în care Dumnezeu îi poruncește lui Moise să facă statuia unui șarpe pentru ai vindeca pe israeliții muribunzi. Textul Scripturii spune astfel:

”Domnul i-a zis lui Moise: „Fă-ţi un şarpe şi pune-l pe un stâlp; oricine este muşcat şi va privi spre el va trăi”. Moise a făcut un şarpe din bronz şi l-a pus pe un stâlp. Când şarpele muşca pe cineva şi [acesta] privea spre şarpele din bronz, trăia” (Num.28,8-9)

Cu siguranță trebuie să fie foarte frustrant să fi iconoclast și să parcurgi astfel de texte.

Este evident pentru orice persoană sinceră și obiectivă faptul că în textul din Decalog, Dumnezeu nu ne interzice să facem imagini, statui sau alte forme de reprezentare. Este adevărat faptul că Dumnezeu spune: ”Să nu-ţi faci chip cioplit”. Cine ar putea să nege acest lucru? Doar scrie clar. Totuși, este mai mult decât evident faptul că centrul de greutate nu este afirmația ”Să nu-ţi faci” ci este afirmația: ”Să nu te închini lor şi să nu le slujeşti”. Dumnezeu cu adevărat interzice ”chipul cioplit” dar nu orice reprezentare este chip cioplit ci doar aceea care este făcută cu scopul de a te închina ei și de ai sluji.

Astfel, devine foarte clar, chiar din paginile Sfintei Scripturi faptul că doar atunci când o icoană primește închinare – oricare ar fi acesta: προσκύνησις (proskinesis) sau λατρεία (latreia) – ea devine ”chip cioplit” iar uzarea ei poate să fie condamnată drept idolatrie. În absența oricărei forme de închinare sau cinstire, icoana nu este sub nici o formă un ”chip cioplit” iar uzarea ei nu poate să fie condamnată drept idolatrie, deoarece, în acest caz, acuzat de idolatrie ar trebui să fie Dumnezeu, Moise și întregul popor evreu. Ceea ce este prea mult chiar și pentru cel mai radical iconoclast din lume.

Ar mai fi ceva de adăugat, dacă vrem să fim drepți până la capăt. Sunt protestanți radicali care vor adăuga faptul că problema nu este să faci ”înfăţişare” al altor lucruri ci problema este să nu își faci vreo ”înfăţişare” de orice fel a lui Dumnezeu. Aceștia vor spune că nu au nimic împotriva peisajelor, a reproducerilor de animale sau plante etc. Nici măcar cu portrete de îngeri sau de sfinți ai Bisericii. Dar reproducerea de orice fel a Dumnezeului este idolatrie pentru că, spune ei ”nimeni nu l-a văzut pe Dumnezeu” și ”nimeni nu poate reproduce gloria lui Dumnezeu”. Totuși, porunca din Decalog nu se rezumă doar la reproducerea ”gloriei lui Dumnezeu”. Ea este clară! Voi da un răspuns și la aceasta dilemă imediat.

Așa dar, înainte de a încheia, mai rămâne o întrebare la care chiar trebuie să formulăm un răspuns. Răspunsul ar trebui să acopere aproape toate dilemele născute în jurul icoanelor și a uzării lor în Bisericile Luterane. De ce totuși Bisericile Luterane insistă să folosească icoane închinarea liturgică dar și în case private? Doar ca să le facă în ciudă protestanților radicali? Să nu fie ca ei?

Haide-ți să vă spun un prim lucru. Eu nu cred că protestanții radicali au devenit iconoclaști în baza Cuvântului lui Dumnezeu. Poate sunt prea dur. Eu cred că atitudinea iconoclastă de trage dintr-un sentiment anti-catolic care îi domină la absolut orice capitol. Doar așa îmi pot explica de ce sunt atât de radicali în a elimina orice fel de legătură cu Biserica Romano-Catolică. Noi, luteranii, nu avem o astfel de opinie. Noi nu credem că tot ceea ce a existat în Biserica Medievala a fost în esența lui rău. De aceea reformatorul Martin Luther a reformat Biserica Medievală ci nu a demolat-o pentru a construi una nouă. Reforma înseamnă a înlătura doar ceea ce este greșit, ca un grădinar care înlătură crengile uscate ale unui copac ci nu scoate copacul din rădăcini pentru a planta altul.

Așa cum deja am arătat, icoanele au fost prezente în Biserica Creștină încă din primele veacuri. Putem vorbi chiar despre o prezență foarte timpurie. Icoanele erau atunci folosite cu scopul de a fi o unealtă în predicarea Evangheliei lui Cristos. În Biserica Luterană, crucifixele, statuile și icoanele nu sunt menite să ofere o imagine exactă a aspectului feței lui Domnului Isus Cristos, ci ele sunt menite să fie un memento vizual al mesajului pe care Evanghelia ni-l transmite, anume că Dumnezeu a devenit un om la propriu, în această istorie reală, și a murit cu adevărat de o moarte sângeroasă pentru păcatele noastre. Arta Bisericească o folosim ca pe un instrument de predicare a Evangheliei. Icoanele, statuile, crucifixul ne trimit la Evanghelia lui Cristos. La fel, icoanele care înfățișează scene din viața Domnului Isus Cristos ne trimit la Evanghelie. În același fel folosim și icoanele în care sunt înfățișați sfinți ai Bisericii. Icoanele respective au darul de a ne aminti de marea credință a celor care au trăit înaintea noastră și, de asemenea, pentru a ne aminti cu privire la unitatea Bisericii din cer și de pe pământ.

Martin Luther spune faptul că în Biserica Medievală mulți oameni, atunci când se aflau în pragul morții, li se aducea aminte de jertfa înlocuită a lui Cristos cu ajutorul unui crucifix ținut în fața ochilor lor și astfel, acești oameni aveau parte de o moarte binecuvântată. Aceasta nu a fost o declarație izolată a lui Martin Luther, ci a fost afirmată în cel puțin patru ocazii diferite. Sute de ani mai târziu, cunoscutul teolog lutheran confesional Francis Pieper (LCMS) a insistat asupra faptului că Evanghelia Domnului Isus Cristos este un mijloc al harului, indiferent de forma în care ea le vorbește oamenilor, fie că este predicată, fie că este tipărită, fie că este exprimată ca mesaj de iertare a păcatelor, fie că este ilustrată icoane sau este meditată în inimă (Christian Dogmatics, Vol.3, 106).

Luteranii confesionali nu pun în Bisericile lor icoane doar de dragul frumuseții, doar de dragul artei. Ar fi greșit să lăsăm un astfel de înțeles. Noi folosim icoanele ca pe o unealtă care sprijină Biserica în predicarea Evangheliei lui Cristos acelora care au nevoie să audă această veste. Noi credem faptul că de multe ori o imagine clară poate să vorbească inimii despre Cristos li ceea ce el a făcut pentru mântuirea noastră la fel de bine cum ar putea să o facă predică. Icoana predică Evanghelia lui Cristos ochiului.

Nu doar icoanele au rolul de a fi o unealtă în predicarea Evangheliei lui Cristos în Biserica Luterană. Muzica joacă și ea un astfel de rol. Luteranii din Secolul al XVI și al XVII-lea au descoperit cât de mult poate ajuta muzica la predicarea Evangheliei. Biserica Luterană s-a bucurat de compozițiile unor renumiți muzicieni precum Pachelbel, Buxtehude, Walther, Johannes Sebastian Bach etc. Ei au folosit instrumente muzicale precum orga, dar nu numai, pentru a predica Evanghelia în formă cântată. Johannes Sebastian Bach este considerat ca fiind ”al cincilea evanghelist” pentru că în numeroasele sale compoziții a acoperit aproape întreaga Evanghelie.

Bisericile Luterane sunt în contrast cu Bisericile provenite din Reforma Radicală. Ele sunt, în mare parte, bogat ornamentate. Existe vitralii, statui, icoane, de asemenea există acompaniament de orgă, imnurile sunt minunate, altarele sunt frumos decorate, toate acestea cu un singur scop, să ajute Biserica în predicarea Evangheliei lui Isus Cristos, Domnul și Mântuitorul nostru.

Așa dar, luteranii rămân ancorați în învățătura Bisericii primare. Noi nu suntem nici iconoduli și nici iconoclaști. Putem să fim numiți ”iconofili”. Această expresie include verbul φιλέω (fileo) care înseamnă ”a iubi” (mai exact ”eu iubesc” într-un sens prietenesc) sau substantivul Φίλος (filos) care înseamnă ”prieten”. Cu alte cuvinte, luteranii sunt ”prieteni ai icoanelor”. Noi nu le aducem nici un fel de închinare deși avem un mod pios în a ne apropia de aceste icoane, un mod pios care nu ne duce însă la vreo formă de adorare. Nouă, luteranilor, ne plac foarte mult icoanele și le considerăm unelte foarte prețioase în misiunea noastră de a duce Evanghelia la toate neamurile, până la capătul lumii.

Pentru toți aceia care vor spune faptul că această poziționare a Bisericii Lutherane Confesionale nu este una cu adevărat luterană, vă aduc aminte faptul că în lucrarea ”Cuvânt și Sacrament, o mărturisire cu privire la Cina lui Cristos” reformatorul Martin Luther face următoarea afirmație: ”nu am nici o simpatie față de iconoclaști” (AE 37, 371)

Trebuie să închei această prezentare a credinței luterane cu privire la icoane prin a vă spune faptul că în Biserica Lutherană Confesională, icoanele sunt și rămân un subiect adiaphora, adică o problemă din care nu facem o doctrină. De aceea noi vorbim despre învățătura cu privire la icoane ci nu despre doctrina cu privire la icoane. O doctrină reprezintă o învățătură care este fundamentală Bisericii. Învățătura despre icoane nu este o învățătură fundamentată. Astfel, dacă o persoană nu dorește să aibă icoane, atunci ea este liberă să nu aibă. Fiind o învățătură adiaphora, nimeni nu poate judeca un luteran care are icoane și care iubește icoanele dar, de asemenea, nici un luteran nu poate să îl judece pe un alt luteran care nu își găsește plăcerea în a avea icoane. În Biserica Lutherană Confesională icoanele rămân la nivelul deciziei fiecărui credincios.