predica pentru a XVII-a DUMINICĂ DUPĂ SFÂNTA TREIME, 9 10 2022

Har și pace vouă de la Dumnezeu, Tatăl nostru și de la Domnul nostru Isus Cristos! Predica din a XVI-a Duminică după Sfânta Treime este fundamentată pe Luca 14,1-11.

”¹ Într-o sâmbătă, [Isus] a venit în casa unuia dintre conducătorii fariseilor ca să ia masa, iar ei îl urmăreau. ² Şi iată, era în faţa lui un [bolnav de] hidropizie. ³ Atunci, Isus a spus învăţaţilor Legii şi fariseilor: „Este permis sau nu să vindeci sâmbăta?”. ⁴ Dar ei tăceau. Atunci, luându-l, l-a vindecat şi l-a trimis. ⁵ Iar lor le-a zis: „Care dintre voi, dacă-i cade fiul sau boul în fântână, nu-l scoate îndată în zi de sâmbătă?”. ⁶ Iar ei n-au putut să-i răspundă la acestea. ⁷ Văzând cum îşi alegeau locurile dintâi, [Isus] le-a spus celor invitaţi această parabolă: ⁸ „Când eşti chemat de cineva la nuntă, nu ocupa primul loc, pentru că ar putea fi chemat cineva mai de seamă decât tine ⁹ şi, venind cel care te-a chemat şi pe tine, şi pe el, îţi va spune: «Dă locul acestuia!». Atunci vei sta cu ruşine pe ultimul loc. ¹⁰ Dimpotrivă, când eşti chemat, mergi şi aşază-te pe ultimul loc, pentru ca atunci când va veni cel care te-a chemat, să-ţi spună: «Prietene, urcă mai sus!», şi acolo vei avea glorie în faţa tuturor celor care sunt la masă cu tine! ¹¹ Căci oricine se înalţă pe sine va fi umilit, iar cel care se umileşte va fi înălţat”

În acestă Duminică, Domnul Isus Cristos ne învață spunând astfel: ”oricine se înalţă pe sine va fi umilit, iar cel care se umileşte va fi înălţat” (Lc.14,11). Aceste cuvinte străbat istoria umanității din prima secundă a existenței ei și se duce în viitor, până la ultima clipă a acestei lumi. Umanitate a fost decisiv marcată de ”înălțarea de sine” a omului. Din Grădina Edenului și până în prezent, motorul tragediei umane este: ”înălțarea de sine”.

În zorii istoriei, omul a preferat să asculte de glasul diavolului care i-a mângâiat stima de sine, spunându-i: ”Dumnezeu ştie că în ziua în care veţi mânca din el vi se vor deschide ochii şi veţi fi ca Dumnezeu, cunoscând binele şi răul” (Gen.3,5). Omul s-a văzut pe sine stând pe tronul lui Dumnezeu ci nu ”umilit” înaintea unui Dumnezeu care își impunea voința asupra lui. Diavolul s-a ținut de cuvânt și l-a servit pe om cu o cunoaștere dar acestă cunoaștere a fost una demonică pentru că a fost o cunoaștere venită din și păcat.

Omul a ajuns să cunoască ”binele şi răul” dar nu ca Dumnezeu ci având pe ochi ochelarii păcatului. Niște ochelari care distorsionează realitatea, conducându-le pe om pe un drum rătăcit, departe de Dumnezeu, în robia păcatului, a morții și a diavolului după cum ne spune Sfântul Apostol Paul: ”deşi l-au cunoscut pe Dumnezeu, ei nu l-au glorificat ca Dumnezeu şi nu i-au adus mulţumire, ci au rătăcit în cugetări inutile, iar inima lor nechibzuită s-a întunecat. Pretinzându-se înţelepţi, au înnebunit” (Rom.1,21-22). Și astfel, omul înrobit de diavol, a ajuns pe fundul fântânii păcatului și a morții de unde nu i-a mai fost nici un chip să evadeze.

În pericopa noastră, Domnul Isus Cristos le pune fariseilor o întrebare retorică. El spune: ”Care dintre voi, dacă-i cade fiul sau boul în fântână, nu-l scoate îndată în zi de sâmbătă?” (Lc.14,5). Dragii mei, în aceste minunate cuvinte auzim glasul suav al Evangheliei. Aceste cuvinte nu sunt despre noi. Nu sunt despre ceea ce noi am face dacă fiul sau fiica noastră ar cădea în fântână ci aceste cuvinte vin să ne vorbească despre ceea ce Dumnezeu a făcut atunci când fiul său Adam și fiica sa Eva au căzut în fântâna păcatului.

Sfântul Apostol și Evanghelist Ioan ne vorbește despre dragostea lui Dumnezeu pentru om iar noi, Biserica Lutherană Confesională, repetăm mereu și mereu cuvintele care spun: ”[atât de mult] a iubit Dumnezeu lumea, încât l-a dat pe Fiul său, unul născut, ca oricine crede în el să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică. Pentru că Dumnezeu nu l-a trimis pe Fiul său în lume ca să judece lumea, ci ca lumea să fie mântuită prin el.” (In.3,16-17). Aceste cuvinte ne vorbesc în chip minunat despre dragostea lui Dumnezeu pentru om, o dragoste care nu se manifestă doar la nivel declarativ ci la nivel de acțiune!

Dumnezeu, spune Scriptura ”l-a dat pe Fiul său” (In.3,16). Dumnezeu ”l-a dat”, în greacă: ”ἔδωκεν”. Dumnezeu a acționat personal pentru a salva omenirea. El nu a stat într-o odihnă post creație, privind impasibil lumea cu mersul ei păcătos. Domnul Isus Cristos, după ce a vindecat la Betesda un paralitic într-o altă zi de Sabat, le-a adresat fariseilor următoarele cuvinte: ”Tatăl meu lucrează până acum; lucrez şi eu!” (In.5,17).

După căderea omului în păcat Dumnezeu a lucrat prin Fiul său și prin Duhul Sfânt fără oprire la mântuirea celui căzut în robia păcatului, a morții și a diavolului. Dumnezeu lucrează necontenit prin Fiul Său, prin predicarea Evangheliei, pentru salvarea omului păcătos din fântâna morții unde omul a fost prins și înecat de către diavol prin păcat. Dumnezeu nu a așteptat nici măcar o clipă ci a acționat imediat după căderea omului în păcat, rostind promisiunea Evangheliei care spune: ”Duşmănie voi pune între tine şi femeie, între descendenţa ta şi descendenţa ei. Acesta îţi va pândi capul şi tu îi vei pândi călcâiul” (Gen.3,15).

Dragii mei, Dumnezeu ne-a eliberat din robia păcatului, a morții și a diavolului într-un mod pe care rațiunea umană nu îl poate pătrunde. Este o cale pe care numai credința o poate străbate. Cuvântul lui Dumnezeu ne spune că acestă cale este: ”scandal pentru iudei şi nebunie pentru păgâni” (1Cor.1,23). Acesta deoarece lumea este învățată că libertatea este câștigată prin forță, prin război iar eliberatorii sunt eroii care își măcelăresc dușmanul.

Cuvântul lui Dumnezeu ne spune astfel: ”cuvântul crucii este nebunie pentru cei care se pierd, dar pentru noi, cei care ne mântuim, este puterea lui Dumnezeu” (1Cor.1,18. Crucea a fost mereu un semn al înfrângerii ci nu o victorie. Crucea este locul rezervat pentru cei învinși pentru ca pedeapsa lor să fie o avertizare pentru toți aceia care ar mai fi avut curajul să se revolte. Eroilor le era destinat coroana de lauri. Ode și imnuri de glorie. Crucea era pentru cei zdrobiți și umiliți. De aceea o astfel de victorie asupra păcatului nu poate să fie concepută de rațiunea umană.

Evanghelia ne învață faptul că Dumnezeu ne-a scos din fântâna morții intrând el însuși în acestă fântână. El nu a stat afară strigând după ajutoare! El a acționat! El l-a dat pe unicul său Fiu ca acesta să coboare în fântâna morții făcându-se pe sine una cu noi în firea noastră omenească. Fiul lui Dumnezeu s-a născut în trup omenesc devenind la rândul lui prins în fântâna morții pentru ca prin moartea sa să ne scoată pe noi din fântână. Dumnezeu ne-a scos din fântâna morții coborând el însuși în acesta fântână pentru ca noi să ne putem cățăra practic pe umerii lui și astfel să ieșim afara pentru viață în timp ce el a fost înecat de acestă apă a morții!

Cristos a murit pentru ca noi să trăim. El a luat asupra lui moartea noastră pentru ca noi să primim la schimb - într-un mod complet gratuit - viața lui, după cum spune Sfântul Apostol Paul: ”pe cel care nu a cunoscut păcatul el l-a făcut păcat de dragul nostru pentru ca noi să devenim justificarea lui Dumnezeu în el” (2Cor.5,21). În Cristos, Dumnezeu a fost cel care a acționat să ne scoată din fântâna morții după cum citim: ”Dumnezeu era în Cristos împăcând lumea cu sine, neţinând cont de greşelile lor şi punând în noi cuvântul reconcilierii” (2Cor.5,19).

În Cristos, Dumnezeu s-a făcut una cu noi în moarte pentru ca noi să devenim una cu el în înviere, după cum ne spune Sfântul Apostol Paul: ”toţi care am fost botezaţi în Cristos Isus, am fost botezaţi în moartea lui? Aşadar, am fost înmormântaţi împreună cu el prin Botez în moartea [lui] pentru ca, după cum Cristos a înviat din morţi prin gloria Tatălui, la fel şi noi să umblăm într-o viaţă nouă” (Rom.6,3-4).

Așa dar, dragii mei, cuvintele care spun: ”Care dintre voi, dacă-i cade fiul sau boul în fântână, nu-l scoate îndată în zi de sâmbătă?” (Lc.14,5) sunt cuvintele care îl descriu pe Dumnezeu lucrând mântuirea noastră. Nu sunt cuvinte despre ceea ce noi trebuie să facem pentru a fi plăcuți lui Dumnezeu ci sunt cuvinte despre Dumnezeu, despre ceea ce el a făcut pentru noi în și prin Cristos.

Creștinismul predică un Dumnezeu care, în Fiul său, Domnul nostru Isus Cristos, s-a umilit pe sine la cruce și care a fost apoi înălțat printr-o glorioasă înviere. Toate acestea pentru mântuirea noastră, a celor păcătoși. Despre acesta este Evanghelia lui Cristos. Evanghelia lui Cristos nu deloc despre noi și nici despre modul în care noi trăim ascultarea de Dumnezeu ci este exclusiv despre Dumnezeu care acționează în Fiul său preaiubit pentru mântuirea noastră.

Este despre Fiul lui Dumnezeu despre care citim astfel: ”El, fiind din fire Dumnezeu, nu a considerat un beneficiu propriu că este egal cu Dumnezeu, ci s-a despuiat pe sine luând firea sclavului, devenind asemenea oamenilor, iar, după felul lui de a fi, a fost aflat ca un om. S-a umilit pe sine făcându-se ascultător până la moarte, până la moartea pe cruce” (Fil.2,6-8).

Amin!