PREDICA PENTRU Duminica Reformei Lutherane, 25 10 2020

Har și pace vouă, de la Dumnezeu, Tatăl nostru, și de la Domnul nostru Isus Cristos. În mila bunului Dumnezeu, în această a XX-a Duminică după Sfânta Treime, Bisericile Luterane comemorează Reforma Luterană din Secolul al XVI-lea, care a debutat la 31 Octombrie 1517, în urma protestului lui Martin Luther împotriva abuzului sub care se comercializau indulgențele papale. Predica pentru această sărbătoare cu totul specială este fundamentată pe Ioan 8,31-36:

^”31Deci le-a spus Isus iudeilor care crezuseră în el: „Dacă rămâneţi în cuvântul meu, sunteţi cu adevărat discipolii mei ³²şi veţi cunoaşte adevărul, iar adevărul vă va elibera”. ³³Ei i-au răspuns: „Noi suntem descendenţă a lui Abrahám şi n-am fost niciodată sclavii nimănui. Cum poţi să spui: «Veţi deveni liberi»?”. ³⁴Isus le-a răspuns: „Adevăr, adevăr vă spun că oricine săvârşeşte păcatul este sclavul păcatului. ³⁵Însă sclavul nu rămâne în casă pentru totdeauna; fiul rămâne pentru totdeauna. ³⁶Aşadar, dacă Fiul vă va elibera, veţi fi într-adevăr liberi. ³⁷Ştiu că sunteţi descendenţii lui Abrahám, dar căutaţi să mă ucideţi, deoarece cuvântul meu nu găseşte loc în voi. ³⁸Eu vorbesc despre cele ce am văzut la Tatăl meu, iar voi faceţi cele ce aţi auzit de la tatăl vostru”

Pericopa din această Duminică, Duminica Reformei Luterane, ne prezintă unele dintre cele mai cunoscute cuvinte spuse de către Domnul Isus Cristos. Am descoperit aceste cuvinte sculptate chiar pe zidul holului principal al Penitenciarului Comunist de la Sighetul Marmației, acolo unde mii de români au fost torturați și uciși pentru credința lor. Cuvintele acestea spun astfel: ”veţi cunoaşte adevărul, iar adevărul vă va elibera” (In.8,32). O astfel de afirmație descoperă două întrebări: despre ce adevăr vorbește Domnul Isus Cristos aici? Respectiv: despre ce eliberare ne vorbește Mântuitorul? Reforma Luterană din Secolul al XVI-lea este cea care a adus răspunsul pentru aceste două întrebări după multe secole în care întunericul a deteriorat credința creștină proclamată de către Sfinții Apostoli.

Studiind viața marelui reformator Martin Luther, descoperim drama spirituală pe care acesta a experimentat-o în primii ani de viață. Această depresie spirituală în care Luther, la vremea respectivă un călugăr augustinian din Saxonia, era indusă de modul în care teologia medievală interpreta expresia: ”δικαιοσύνη του Θεού” (dicaiosune tu Teu) care în limba română se traduce prin expresia : ”dreptatea lui Dumnezeu”, și despre care găsim vorbindu-se în Epistola Sfântului Apostol Paul către Romani. Pentru teologia medievală, această expresie ”dreptatea lui Dumnezeu” revelează un Dumnezeu care așteaptă că omul să împlinească în viața sa voia lui Dumnezeu astfel încât dreptatea omului să se ridice la același nivel cu dreptatea lui Dumnezeu. Omul era astfel pus față în față cu ”dreptatea lui Dumnezeu” și cu imperativul: ”Fiţi sfinţi, pentru că eu sunt sfânt” (1Pet.1,16) cu care Sfântul Apostol Petru face referire la Legea lui Dumnezeu care spune: ”voi să-mi fiţi sfinţi, căci eu, Domnul, sunt sfânt” (Lev.20,26).

Sfințenia este standardul pe care Dumnezeu îl cere omului pentru ca omul să poată să fie primit în împărăția lui Dumnezeu. Mai mult decât atât însă, Legea lui Dumnezeu spune că toți aceia care vor eșua în a atinge standardul de sfințenie impus de către Dumnezeu în Legea sa vor experimenta: ”ὀργὴ του Θεού” (orghe tu Teu = mânia lui Dumnezeu) după cum ne spune Sfântul Apostol Paul: ”mânia lui Dumnezeu se revelează din cer asupra oricărei nelegiuiri şi nedreptăţi a oamenilor” (Rom.1,18). Pentru că teologia medievală insista în a afirma faptul că tot ceea ce Dumnezeu cere omului să împlinească pentru a fi mântuit stă în puterea omului să îndeplinească printr-o viață de ascultare față de Lege, Martin Luther a luat drumul mănăstirii, acolo unde, trăind o continuă luptă cu sine însuși, a căutat să trăiască în sfințenie astfel încât să reflecte: ”dreptatea lui Dumnezeu”. Viața de călugăr nu i-a adus lui Luther însă nici un fel de alinare deoarece, pe zi ce trecea, acesta realiza faptul că este complet neputincios cu privire la a face ceea ce Dumnezeu cere de la el. Astfel, cu cât se descoperea mai neputincios în a imita ”dreptatea lui Dumnezeu” cu atât mai mult, groaza cu privire la ”mânia lui Dumnezeu” punea stăpânire pe el, până acolo încât bietul călugăr a ajuns să îl urască pe Dumnezeu.

Ceea ce trăia însă Luther nu era ”adevărul” despre care Domnul Isus Cristos spune: ”veţi cunoaşte adevărul, iar adevărul vă va elibera” (In.8,32). Sufletul viitorului reformator nu cunoștea nici un fel de eliberare ci doar o continuă împovărare adusă de păcatul de care nu se putea în nici un fel elibera deși această luptă îl adusese în pragul morții. Continuând să studieze Epistola către Romani, Luther a ajuns să parcurgă textul pe care l-am citit și noi astăzi. Acolo, Martin Luther a început să descopere o serie de adevăruri fundamentale, adevăruri care avea cu adevărat să îi aducă eliberarea.

Cuvântul lui Dumnezeu ne expune o realitate care este complet diferită față de ceea ce preda teologia medievală dar și față de ceea ce predică multe Biserici Creștine astăzi. Această realitate este una diferită deoarece și în prezent, ca și în trecut, numeroase Biserici eșuează în a distinge corect Legea și Evanghelia în Cuvântul lui Dumnezeu.

În pericopa noastră, Domnul Isus Cristos spune: ”oricine săvârşeşte păcatul este sclavul păcatului” (In.8,34). Cuvintele acestea sunt cuvintele Dumnezeu ci nu concluzia unei filozofii umane. Prin păcat, omul a intrat în robia păcatului, a morții și a diavolului. Totuși, sunt astăzi păreri care susțin faptul că nu găsim în această afirmație argumentul să spunem faptul că nu ar exista oameni care nu păcătuiesc. De aceea, Sfântul Apostol Paul reia această idee în Epistola sa către Romani spunând: ”Toţi au rătăcit, împreună s-au pervertit” (Rom.3,12) pentru ca mai apoi să adauge: ”toţi au păcătuit şi sunt lipsiţi de gloria lui Dumnezeu” (Rom.3,23). Sfântul Apostol Paul folosește în ambele cazuri expresia: ”πάντες” (pantes) pentru a arăta faptul că absolut orice om, indiferent de timp sau loc, a comis păcat înaintea lui Dumnezeu și toți oamenii au rătăcit de la voia lui Dumnezeu exprimată în Lege. Problema păcatului este, așa dar, una generală, putem să spunem că păcatul este o pandemie care cuprinde întreaga planetă pe tot parcursul istoriei ei.

Cum știm faptul că toți am păcătuit? Pentru acesta trebuie să privim la Legea lui Dumnezeu. Aceasta este unealta pe care Dumnezeu a revelat-o în Cuvântul său cu scopul de a ne demonstra faptul că suntem păcătoși. De altfel, Sfântul Apostol Paul vede legea ca pe un: „παιδαγωγὸς” (paidagogos). Acest rol de pedagog al Legii a fost acela de a ne conduce la Cristos. Acesta deoarece Legea nu are puterea de a ne salva din eșecul nostru ci doar al evidenția după cum citim: ”prin faptele Legii, nu va fi justificat niciun om înaintea lui, căci prin Lege [vine] numai cunoaşterea păcatului” (Rom,3,20).

Dacă Legea nu are puterea să mântuiască pe om ci doar să ne condamne drept păcătoși, care mai sunt șansele omului să evite mânia veșnică a lui Dumnezeu îndreptată asupra tuturor celor care încalcă Legea lui Dumnezeu? Acesta a fost întrebarea care l-a marca ani de zile pe tânărul Martin Luther. Cum poate un om păcătos să vină înaintea unui Dumnezeu drept?

Răspunsul la această întrebare trebuie căutat acolo unde însuși Dumnezeu ni-l revelează. Dacă vom căuta acest răspuns în Lege, eșecul nostru este garantat deoarece, tot ceea ce Legea ne spune sunt următoarele cuvinte: ”Blestemat este cel care nu este statornic în cuvintele legii acesteia ca să le împlinească” (Deut.27,26) și, de asemenea, prin gura Sfântului Apostol Paul, Dumnezeu ne revelează următoarele: ”Cei care se bazează pe faptele Legii sunt sub blestem” (Gal.3,10). De aceea, Legea nu ne oferă nici un răspuns la întrebarea: ”Atunci, cine se poate mântui?” (Lc.18,26).

Răspunsul trebuie căutat în Evanghelia lui Cristos. Acolo auzim glasul dulce al Mântuitorului nostru care ne spune: ”Ceea ce este imposibil la oameni este posibil la Dumnezeu” (Lc.18,27). Mântuirea care nu este posibilă din perspectiva Legii datorită păcatului nostru, este posibilă din perspectiva harului lui Dumnezeu. Despre harul lui Dumnezeu nu vorbește Legea ci vorbește exclusiv Evanghelia lui Cristos. Aceasta a fost marea descoperire pe care Martin Luther a făcut-o și care a declanșat Reforma Luterană. Evanghelia lui Cristos ne spune astfel: ”dreptatea lui Dumnezeu s-a revelat în afara Legii, fiind mărturisită de Lege şi de Profeţi, acea dreptate a lui Dumnezeu care [vine] prin credinţa în Isus Cristos pentru toţi aceia care crede” (Rom.3,21-22). Aici este vorba despre aceeași: ”δικαιοσύνη του Θεού” (dicaiosune tu Teu). Numai că, de data aceasta, Luther a înțeles ceea ce teologia medievală eșuase să înțeleagă. ”Dreptatea lui Dumnezeu” nu este ceva ce noi trebuie să împlinim ci este cea ce Dumnezeu ne oferă prin har, prin jertfa lui Cristos, iar noi primim exclusiv prin credință. Dumnezeu l-a înălțat pe Fiul său, Domnul Isus Cristos pentru ca prin jertfa sa, să fim spălați de păcatele noastre după cum spune Sfântul Apostol Paul: ”Pe acesta Dumnezeu l-a pus ca jertfă de ispăşire pentru ca, prin credinţa în sângele său, să-şi arate dreptatea trecând cu vederea păcatele din trecut” (Rom.3,25). Scriptura ne spune faptul că Dumnezeu l-a pus pe Fiul său între mânia sa și noi, cei păcătoși, astfel încât noi să putem veni înaintea lui Dumnezeu în calitate de fii și fiice.

Există o singură sursă pentru mântuire și o singură cale pentru mânuire. Luther a înțeles faptul că atât sursa cât și cale sunt Cristos, după cum însuși Domnul spune: ”Eu sunt calea, adevărul şi viaţa” (In.14,6). Cristos este calea către mântuirea oricărui om crede după cum citim: ”nu este în nimeni altul mântuirea, pentru că nu este niciun alt nume sub cer dat oamenilor, în care trebuie să fim mântuiţi” (Fapte 4,12). Cristos este viața după cum ne spune Sfântul Apostol Ioan: ”în el era viaţa şi viaţa era lumina oamenilor” (In.1,4). De asemenea, Cristos este ”adevărul”. Ați auzit bine, Cristos este ”adevărul” despre care el însuși spune în pericopa noastră: ”veţi cunoaşte adevărul, iar adevărul vă va elibera” (In.8,32). Cristos este ”adevărul” (η ἀλήθεια) pe care îl cunoaștem prin credința în ceea ce găsim revelat în Cuvântul Evanghelie. Domnul Isus Cristos însuși ne spune: ”dacă Fiul vă va elibera, veţi fi într-adevăr liberi” (In,8,36).

”Dreptatea lui Dumnezeu” vine la noi prin har, în jertfa lui Cristos, iar noi o primim prin credință. Neprihănirea acesta nu ne aparține. Ea este din afara noastră. Nu este rodul cooperării noastre cu Dumnezeu căci Luther a înțeles foarte bine că orice aport al omului la mântuire ar smulge salvarea din mâna lui Cristos și ar transforma-o într-o lucrarea a omului. Iar lucrarea omului este întotdeauna sub blestemul Legii. Luther a înțeles faptul că Scriptura folosește expresia: ”dreptatea lui Dumnezeu” tocmai pentru că această dreptate pe care Dumnezeu ne-o oferă nouă în Cristos este neprihănirea lui ci nu a noastră. De aceea, pentru că este ”dreptatea lui Dumnezeu” ea acoperă în mod perfect ”nedreptatea noastră”.

”Dreptatea lui Dumnezeu” ne este oferită nouă prin mijloacele harului. Mijloacele harului au fost foarte prețioase pentru Martin Luther. Reformatorul a înțeles că Dumnezeu ne comunică ”dreptatea lui Dumnezeu” în botezul nostru care ne îmbracă în Cristos; în Sfânta Euharistie în care suntem hrăniți cu adevăratul trup și adevăratul sânge al Domnului Isus Cristos; în Absoluțiune, acolo unde Cristos ne oferă iertarea păcatelor prin gura păstorului Bisericii sale. Toate acestea sunt forme prin care Evanghelia lui Cristos vine la noi, iar despre Evanghelie, Sfântul Apostol Paul spune: ”ea este puterea lui Dumnezeu pentru mântuirea oricărui [om] care crede” (Rom.1,16). De ce asta? Raspunsul îl găsim în același loc: ”Căci dreptatea lui Dumnezeu este revelată în ea din credinţă spre credinţă, după cum este scris: „Cel drept va trăi din credinţă” (Rom.1,17). Dreptatea lui Dumnezeu care duce la mântuire nu este revelată în Lege ci în Evanghelie. Înțelegerea acestui fapt minunat l-a făcut pe Martin Luther să declanșeze ceea ce avea să fie cea mai mare trezire spirituală a Bisericii lui Cristos de la Cincizecime și până în prezent.

Amin!