Predică DUMINICA Jubilate, 3 05 2020

Har și pace de la Dumnezeu, Tatăl nostru, și de la Domnul nostru Isus Cristos. În mila lui Dumnezeu, suntem în cea de-a patra Duminică după Învierea Domnului Isus Cristos, Duminică denumită în Calendarul Bisericii noastre Duminica Jubilate. Această denumire provine de la expresia în limba latină: Jubilate Deo omnis terra care se traduce în limba română prin strigați de bucurie Domnului, tot pământul. Pentru această Duminică a bucuriei sfinte, predica este fundamentată pe pericopa din Ioan 16:16-23.

Dragii mei, în această a patra Duminică după învierea Domnului Isus Cristos, Biserica ar trebui să fie una care să ”strige de bucurie”. Scriptura ne spune prin gura Sfântului Apostol Paul: ”Paştele nostru, Cristos, a fost jertfit!” (1Cor.5,7). Mai mult, Cristos a înviat din morți, zdrobind moartea pentru totdeauna. Păcatele noastre sunt iertate iar mântuirea noastră ni s-a arătat. Dar, dragii mei, deși mântuirea noastră este finalizată, inamicul nostru, diavolul, deși învins de către Cristos, nu a fost complet eliminat. Despre el, Scriptura ne vorbește astfel: ”Fiţi cumpătaţi, vegheaţi! Duşmanul vostru, diavolul, ca un leu care rage, dă târcoale căutând pe cine să înghită!” (1Pet.5,8). Apoi, fiecare dintre noi este în continuare în acest ”trup al mortii” (Rom.7,27) care continuă zi de zi să ne atragă spre păcat. Lumea din jurul nostru continuă să fie amăgită de către potrivnicul lui Dumnezeu și să se îndrepte spre o direcție opusă celei la care Dumnezeu ne-a chemat. Astfel, viața creștinul autentic pare să fie de multe ori o viață de durere și de încercări, o viață a crucii și a tristeții ci mai puțin una a victoriilor și a fericirii. Nu de puține ori, în viața acesta, creștinul este ispitit să creadă că Domnul Isus Cristos nu mai este prezent cu el sau nu îi mai pasă de el. Acesta pare să fie o realitate cruntă cu care, probabil, fiecare dintre noi s-a confruntat cel puțin o dată în viață. Din cuvintele Domnului rezultă că nici un creștin nu va fi cruțat de o astfel de experiență. De fapt, în cuvinte lui, Domnul nu ne vorbește despre o posibilitate ci despre o certitudine. El spune: ”Adevăr, adevăr vă spun: voi veţi plânge şi veţi jeli, iar lumea se va bucura; voi vă veţi întrista” (Io.16,20). Primele cuvinte din această afirmație: ”Adevăr, adevăr vă spun” (Io.16,20) au rolul de a ne arăta că acesta este un adevăr universal. Nici un creștin nu va fi cruțat de această experiență nefericită. Domnul Isus Cristos vorbește despre un timp al lacrimilor și a întristării, un timp în care va părea că suntem singuri și abandonați de către Dumnezeu. Este vorba despre un timp care nu va avea efecte ascunse în inima noastră. Nu ni se vorbește despre o suferință ascunsă ci despre una care va fi vizibilă lumii întregi. Cuvântul spune astfel: ”lumea se va bucura” (Io.16,20). Lumea potrivnică lui Dumnezeu va vedea suferința a creștinului și va găsi în acesta o sursă de fericire.

Cuvintele acestea sunt pentru noi la fel de valabile precum au fost pentru ucenicii Domnului Isus Cristos. Acest discurs a fost ținut de către Domnul Isus Cristos în ultimele clipe petrecute împreună cu ucenicii săi. Aceștia se aflau deja în camera de sus unde, în ziua pe care noi o numim Joia Mare, sărbătoreau împreună cu Domnul Pastele. Ucenicii încă nu erau conștienți de modul în care Dumnezeu avea să își stabilească împărăția sa pe pământ. Credeau că Isus este Mesia, adică cel uns și trimis de către Dumnezeu pentru salvarea poporului Israel, dar modul în care ei credeau că acest lucru se va întâmpla era radical diferit față de planul lui Dumnezeu. Ucenicii așteptau ca acolo în Ierusalim, dintr-o clipă într-alta, Domnul Isus să fie declarat de către liderii poporului evreu ca împărat al Israelului și să fie înălțat pe scaunul de domnie a Sfântului Împărat David. Dar, în planul lui Dumnezeu, lucrurile nu stăteau așa. Din acest motiv, așteptările ucenicilor aveau să fie spulberate pentru că Învățătorul lor nu avea să fie încoronat ci, avea să se întâmple după cum însuși Domnul a spus: ”Fiul Omului trebuie să sufere multe, să fie respins de bătrâni, de arhierei şi de cărturari, să fie ucis şi a treia zi să învie” (Lc.9,22). Astfel, ucenicii aveau să își vadă Învățătorul aresta, condamnat, torturat, ucis pe cruce și așezat în mormânt și, toate acestea, aveau să se întâmple în mai puțin de două zeci și patru de ore de la acel moment. În scurt timp, durerea, disperarea, dezamăgirea și dezorientarea avea să stăpânească peste sufletele și mințile acestor oameni.

Dar Domnul Isus Cristos nu ne vorbește despre o întristare care se va pogorî peste copiii lui și care va aduce un întuneric fără sfârșit. Lacrimile ucenicilor aveau să fie șterse în scurt timp, căci durerea avea să fie una temporară ci nu eternă. Ucenicii au fost mângâiați de învierea lui Cristos. Despărțirea lor de Cristos a fost una scurtă. Apoi, el s-a ridicat din mormânt și a stat din nou, viu, în mijlocul lor. Este important să remarcăm faptul că atunci când le-a vorbit ucenicilor despre întristarea care se va abate asupra lor, el a folosit expresia: ”Puţin şi nu mă veţi mai vedea. Şi iarăşi puţin şi mă veţi vedea” (Io.16,19). Trebuie să remarcăm cuvântul ”puțin”. Chiar dacă nouă ni se pare că durerea este una infinită, ea este ceva ”puțin”, acesta deoarece Dumnezeu ne iubește. Cristos își completează discursul cu afirmația: ”dar întristarea voastră va deveni bucurie” (Io.16,20). Deși ucenicii avea să eșueze lamentabil, să îl trădeze, să fugă care încotro va putea, să fie speriați și să fie stăpâniți de necredință, Domnul avea să nu se supere pe ei și, în loc să îi mustre și să îi pedepsească pentru lipsa lor de credință, Mântuitorul avea să schimbe durerea lor într-o bucurie fără margini. În Duminica învierii, Domnul însuși avea să vină în mijlocul lor cu milă și cu iubire și să le adreseze minunatele sale cuvinte: ”Pace vouă!” (Lc.24,36). Cristos avea să schimbe el însuși durerea în bucurie și peste sufletele în care se desfășura poate cel mai mare război cunoscut de om, războiul sufletului, să aducă o pace pe care nimeni și nimic nu o va mai putea stinge.

Dragii mei, Domnul Isus Cristos este un Mântuitor extraordinar. El știe foarte bine care sunt limitările noastre. De aceea ne dă un exemplu din viața noastră de zi cu zi pentru a înțelege situația. El compară ceea ce avea să experimenteze ucenicii săi, dar și fiecare dintre noi, cu nașterea de copii. Femeia însărcinată dă naștere copilului său cu prețul unor dureri despre care se spune că nu au echivalent în acesta lume. Chiar și în cultura noastră ni se vorbește despre ”durerile nașterii” pentru a descrie gravitatea unei suferințe. Totuși, absolut mereu se întâmplă un lucru fenomenal. Imediat după ce a dar naștere copilului, femeia pare să uite în totalitate de tot travaliul prin care a trecut. De ce? Pentru că își ține în brațe micuțul bebeluș. Ea nu mai plânge acum de durere ci plânge de fericire. Dacă cineva o va întreba acum dacă a meritat să trăiască acele dureri imense, femeia probabil că nici nu va mai înțelege la ce anume ne referim. Copilul din brațele ei a șters din mintea ei suferința pe care a îndurat-o. Bucuria aducerii pe lume a copilului ei face uitată suferința care a însoțit acest lucru.

Dragii mei, drumul nostru spre Împărăția lui Dumnezeu este un drum al crucii. Cristos însuși ne spune asta. Cuvintele lui sunt: ”Dacă cineva vrea să vină după mine, să renunţe la sine, să-şi ia crucea şi să mă urmeze” (Mt.16,24). Cristos își cheamă Biserica la un drum al crucii pe acest pământ ci nu la un drum al gloriei. Noi trecem prin durerile nașterii în drumul nostru către cer. Domnul Isus Cristos nu ne spune că acest drum va fi lipsit de durere. Din contră. În repetate rânduri el vorbește despre suferințele pe care le vor trai din partea diavolului și partea acestei lumi păcătoase. O femeie căreia i se apropie ora nașterii este învăluită de disperare, de frică și de durere. Pare că totul se prăbușește în jurul ei. Dar după ce își ține pruncul în brațe, este complet convinsă că efortul a fost unul neînsemnat și că a meritat pe deplin să treacă prin chinul acela. La fel s-a întâmplat și cu ucenicii Domnului. Ei au trăit momente de groază dar aceste momente au fost șterse de bucuria învierii Domnului dar și de înțelegerea pe deplin a planului de mântuire. Abia după învierea lui Cristos, ucenici au înțeles că Dumnezeu a ales să dea viață prin moarte. Bucuria lor a devenit astfel veșnică.

Dragii mei, știu că nu de puține ori, viața de creștin este o viață de dezamăgiri și de lovituri. Din păcate, nu de puține ori, aceste lovituri nu vin de la cei de care ne ferim ci de la cei pe care îi vedem cu încredere. Trăim pe scena unul mare conflict. Mai mare decât ne-am putea imagina vreodată. Trăim într-o lume care ne este pe deplin ostilă. Sfântul Apostol Paul ne spune astfel: ”noi nu avem o luptă împotriva sângelui şi trupului, ci împotriva conducătorilor, împotriva autorităţilor, împotriva puterilor acestei lumi a întunericului, împotriva duhurilor răului care sunt în înălţimi!” (Ef.6,12). Lumea acesta urăște ceea ce noi iubim și iubește ceea ce noi urâm. De aceea ne urăște inclusiv pe noi. Diavolul și lumea luptă împotriva noastră iar aceste asalturi ne provoacă numeroase suferințe pe planuri multiple. Nu de puține ori experimentăm parcă aceeași dramă trăită de către Sfântul Patriarh Iov și, asemenea lui, ajungem să ne întrebăm dacă nu ne aflăm sub pedeapsa lui Dumnezeu pentru păcatul nostru. Dar nu suntem abandonați nici măcar o clipă de către Domnul nostru. Scriptura ne spune faptul că ”el a purtat suferinţele noastre şi durerile noastre le-a luat asupra lui” (Is.53,4). Din acest motiv tristețea și suferința noastră nu este una eternă ci este întotdeauna una ”pentru puțină vreme”. Dumnezeu a promis să transforme aceste dureri ”pentru puțină vreme” într-o bucurie veșnică. Acesta este bucuria mântuirii noastre. Cristos a murit și a înviat și astfel noi nu mai suntem morți în păcatele noastre ci iertați și vii pentru Cristos. Sfântul Apostol Paul ne spune: ”nu ştiţi că noi, toţi care am fost botezaţi în Cristos Isus, am fost botezaţi în moartea lui? Aşadar, am fost înmormântaţi împreună cu el prin Botez în moartea [lui] pentru ca, după cum Cristos a înviat din morţi prin gloria Tatălui, la fel şi noi să umblăm într-o viaţă nouă” (Rom.6,3-4).

Cristos ne-a făcut două mari promisiuni. Una spune: ”iată, eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul lumii!” (Mt.28,20) iar a doua spune astfel: ”să nu se tulbure inima voastră! Credeţi în Dumnezeu şi credeţi în mine! În casa Tatălui meu sunt multe locuinţe. De n-ar fi aşa, v-aş fi spus: «Mă duc să vă pregătesc un loc»? Şi, după ce mă voi duce şi vă voi pregăti un loc, voi veni din nou şi vă voi lua la mine, pentru ca să fiţi şi voi acolo unde sunt eu” (Io.14,1-3). Dragii mei, Domnul își împlinește aceste promisiuni. El este mereu cu noi, iertându-ne păcatele și îmbrățișându-ne cu dragostea lui. Acum poate nu vedem clar acest lucru pentru că prezența lui Cristos este ascunsă în Cuvântul Evangheliei și în pâinea și vinul Sacramentului Euharistiei. Nu îl vedem dar credem cu tărie că el este prezent în același mod în care a fost prezent cu ucenicii săi chiar dacă acum este o prezență tainică. Dar el este mereu cu noi. Noi suntem mereu ai săi. Iar atunci când timpul hotărât de el va sosi, fiecare dintre noi în deplinătatea lui, așa cum ucenicii l-au văzut după înviere. Îl vom vedea în împărăția lui Dumnezeu care nu va avea sfârșit.

Dragii mei, Cuvântul lui Dumnezeu ne spune astfel: ”toate conlucrează spre bine celor care îl iubesc pe Dumnezeu, adică al celor care sunt chemaţi după planul lui” (Rom.8,28). Expresia ”toate” vine să spună că atât lucrurile care provoacă bucurie cât și cele care provoacă durere, sunt folosite de către Dumnezeu pentru binele nostru atât temporar cât și veșnic. Dar nu putem vedea acest lucru decât după. Așa cum ucenicii au înțeles după înviere de ce a fost necesară suferința și așa cum o mamă înțelege doar după naștere de ce a fost necesar travaliul. Așa și noi, dacă rămânem credincioși lui Cristos, vom înțelege de ce este necesar ca uneori să trecem prin suferințe, prin incertitudini cu privire la viitor, prin despărțiri dureroase sau prin diferite boli. Acum nu înțelegem pe deplin, dar va veni o vreme în care vom înțelege. Iar atunci, spune Cristos: ”întristarea voastră va deveni bucurie” (Io.16,20)

Amin.