DESPRE Comuniunea Bisericii dintr-o perspectivă biblică și istorică

Parcurgând Crezul Apostolic - crezul Bisericii noastre - descoperim două expresii foarte importante. Este vorba despre expresia: ”ἁγίαν καθολικὴν ἐκκλησίαν” - tradusă în limba latină prin expresia: ”sanctam Ecclesiam catholicam”- și despre expresia: ”ἁγίων κοινωνίαν” – tradusă în limba latină prin expresia: ”sanctorum communionem”. Cele două expresii sunt puse împreună deoarece ”ἁγίων κοινωνίαν” are loc întotdeauna în jurul Sacramentului Euharistiei în ”ἁγίαν καθολικὴν ἐκκλησίαν”, acolo unde se celebrează Sacramentul Euharistiei. Așa dar, atunci când vorbi, despre ”κοινωνία” (comuniune) avem mereu în vedere comuniunea care se realizează în jurul adevăratului trup și adevăratului sânge ale Domnului Isus Cristos, adică comuniunea care are loc în Sacramentul Euharistiei. O astfel de comuniune este născută prin Sacramentul Botezului prin care omul este readus la viață din punct de vedere spiritual, este îmbrăcat în Cristos și este așezat în ”sanctam Ecclesiam” pentru a deveni parte a ”sanctorum communionem” care are loc în jurul sacramentului Euharistiei, prin care Biserica lui Cristos este strânsă la olaltă și menținută laolaltă. Astfel, Biserica lui Cristos a înțeles faptul că expresia ”κοινωνία” se referă întotdeauna la adunarea împreună în jurul Altarului a celor sfințiți în Sacramentul Botezului pentru a se împărtăși împreună cu trupul și cu sângele Domnului Isus Cristos, în Sacramentul Euharistiei.

Sfântul Ioan Crisostom observă faptul că atunci când ne vorbește despre adunarea credincioșilor în jurul Sacramentului Euharistiei, Sfântul Apostol Paul nu folosește expresia ”μετοχή” (participare) ci folosește expresia: ”κοινωνία”, așa cum găsim în 1 Corinteni 10, 16-17. Prin folosirea expresiei: ”κοινωνία”, Sfântul Apostol Paul arată faptul că toți aceia care se împărtășesc cu trupul și cu sângele lui Cristos în Sacramentul Euharistiei devin una între ei. Toți aceia care se împărtășesc cu Sacramentul Euharistiei sunt în același timp în ”κοινωνία” cu Cristos și între ei înșiși. Din acest motiv când vorbim despre Biserică vorbim despre: ”σῶμα Χριστοῦ” (trupul lui Cristos), așa cum găsim în 1 Corinteni 12,27, ci nu despre: ”trupurile lui Cristos”.

Comuniunea în Sacramentul Euharistiei ne face pe toți cei mulți să fi un singur trup cu Cristos și cu toți ceilalți credincioși, observa Sfântul Ioan Crisostom. În fapt, acesta a fost înțelegerea pe care Sacramentul Euharistiei a oferit-o conceptului de: ”κοινωνία” în Biserica Apostolică, după cum citim în 1 Corinteni 12,13: ”ἡμεῖς πάντες εἰς ἓν σῶμα” (toți suntem un singur trup). Celebrarea Sacramentului Euharistiei înseamnă întotdeauna adunarea împreună a Sfinților lui Cristos, mai precis a acelora care împărtășesc același Sacrament al Botezului și cred aceeași Evanghelie.

Conform învățăturilor apostolice, în Sacramentul Euharistiei însuși Domnul Isus Cristos este gazda noastră nu doar pentru că el a instituit acest Sacrament dar și pentru că el se oferă pe sine în acest Sacrament și este mereu activ la fiecare celebrare a Sacramentului. La fiecare celebrare a Sacramentului Euharistiei, Cristos intră în ”κοινωνία” cu sfinții care se adună în ”ἁγίαν ἐκκλησίαν” pentru a participa la acest festin al trupului și sângelui Domnului Isus Cristos.

Comuniunea Sfinților în Sacramentul Euharistiei a fost mereu o problemă încă din timpul Bisericii Apostolice și a crescut în intensitate în perioada post-apostolică a Bisericii. Așa cum am afirmat anterior, această ”ἁγίων κοινωνίαν” implica o împărtășire a Sacramentului Botezului dar și o mărturisire comună a învățăturilor Evangheliei lui Cristos. Cu alte cuvinte, cei care participau la Sacramentul Euharistiei erau Botezați și mărturiseau aceeași credință. În acest fel, suntem îndreptățiți să afirmăm faptul că niciodată ideea de ”κοινωνία” nu a fost înțeleasă de către Biserică ca fiind o alăturare a unor oameni pentru a participa la un anumit eveniment organizat de către Biserica lui Cristos ci ideea de ”κοινωνία” a implicat întotdeauna adunarea împreună a unor oameni care mărturiseau și trăiau aceeași credință.

Pentru că ”κοινωνία” a implicat întotdeauna mărturisirea unei credințe comune, Biserica a respins mereu orice formă de comuniune cu aceia care avansau formule de credințe contrare celei predate de către Biserică. Iustin Martirul, de exemplu, afirma faptul că Biserica nu poate avea ”κοινωνία” cu cei care mărturisesc ideile gnosticismului. Excluderea ereticilor de la ”κοινωνία” Bisericii a fost o practică încă din zorii existenței sale. Astfel, ”κοινωνία” nu reprezenta doar o punere împreună a unor oameni care se declarau a fi ”creștini” ci implica mereu o relație specială care exista între acești oameni, atât între ei ca indivizi, cât și cu Biserica. Această relație specială avea la bază Sacramentul Botezului și mărturisirea unei credințe comune.

Ca o concluzie a celor afirmate anterior, atunci când folosim expresia ”κοινωνία” avem în vedere două mari aspecte:

”κοινωνία” credincioșilor în jurul Sacramentului Euharistiei celebrat în comunitatea locală

”κοινωνία” între parohiile locale jurul Sacramentului Euharistiei

Încă din perioada apostolică, Biserica era organizată în parohii locale răspândite în lumea Mediteraneană, în Asia Mică și în Palestina. Studiind Faptele Apostolilor dar și Epistolele Sfântului Apostol Paul descoperim parohii locale în Roma, Corint, Tesalonic, Filipi în Efes, Galatia, Antiohia dar și la Ierusalim. Membrii acestor parohii locale se declarau ca fiind frați între ei în Cristos și declarau faptul că formează un singur trup al lui Cristos indiferent de poziția geografică unde se aveau. Pentru ca această unitate și această ”κοινωνία” între parohiile locale să existe, era necesară ”κοινωνία” în aceeași credință și predicare aceleași credințe în puritatea ei. Unitatea credinței este astfel esențială, iar această unitate constă în mărturisirea aceleași credințe dar și în respingerea tuturor acelor învățături care erau contrare Evangheliei lui Cristos.

Credința comună implica întotdeauna o formă puternică de loialitate față de învățăturile predate de către Evanghelia lui Cristos și de respingere a ereziilor. Această caracteristică s-a născut din faptul că Biserica Creștină a fost mereu martoră a unei lupte între mărturia adevărată și mărturia falsă cu privire la învățăturile Evangheliei lui Cristos. Ereziile și-au făcut simțită prezența încă din primele decenii iar mărturia curată a Evangheliei lui Cristos a trasat granița dintre cei care aparțineau Bisericii datorită faptului că mărturiseau învățătura curată a Evangheliei lui Cristos și cei care erau în afara lor deoarece învățăturile pe care aceștia le mărturiseau contraziceau Evanghelia lui Cristos. O mărturisire fermă a credinței curate a fost impetuos necesară deoarece ereziile îmbrăcau mereu o formă de adevăr sau o parte de adevăr iar distingerea adevărului curat de erezie necesita un standard de credință clar. Lucrul acesta era cu atât mai necesar cu cât fiecare eretic avea pretenția că învățătura predicată de el este cu adevărat învățătura Evangheliei.

Pentru a putea să vorbim despre ”κοινωνία” în Biserica lui Cristos, întotdeauna trebuie să vorbim despre ”unitatea Bisericii lui Cristos”. Așa cum ”κοινωνία” la nivelul parohiei locale îi adună pe credincioși împreună pentru a fi un singur trup, la fel, și în cazul Bisericii Universale, ”κοινωνία” adună toate aceste parohii împreună pentru a deveni o singură Biserică a lui Cristos, mai precis ”ἁγίαν καθολικὴν ἐκκλησίαν”. Expresia: ”κοινωνία”, indiferent la ce nivel o folosim, înseamnă a face din mai mulți unul singur, înseamnă a face din mai mulți credincioși unul și din mai multe parohii locale o singură Biserică a lui Cristos. Pentru că ”κοινωνία” nu poate exista în absența mărturisirii unei credințe comune a tuturor membrilor în cazul unei parohii locale, la fel, și în cazul parohiilor locale în cadrul Bisericii lui Cristos, ”κοινωνία” nu poate exista în absența unei mărturisiri de credință comune.

Realitatea acestei ”κοινωνία” între parohiile locale ne este prezentată în Faptele Apostolilor la capitolul 15, acolo unde vedem modul în care Biserica Apostolică a dovedit o puternică unitate de credință în fața atacurilor venite dinspre iudaizanți - mai precis acei farisei care au îmbrățișat creștinismul dar care afirmau faptul că orice creștin are datoria de a observa încontinuare legile ceremoniale, in special circumcizia. Modul în care Biserica s-a organizat și a acționat cu această ocazie este o dovadă foarte clară cu privire la faptul că încă din timpul Bisericii Apostolice exista o continuă comunicare între parohiile locale. O altă dovadă care susține această unitate a Bisericii este și faptul că scrierile Sfinților Apostoli au fost schimbate între parohiile locale.

Această comunicare continuă între Biserici a avut însă și un efect nedorit, dar care nu putea să fie evitat. În aceeași măsură în care învățătura curată a Evangheliei circula de la o parohie locală la alta, cam la fel de ușor au început să circule și învățăturile eretice. În fața acestui asalt din partea profeților mincinoși, Biserica a fost nevoită să strângă rândurile și să întărească unitatea de credință deoarece însăși această unitate era în pericol datorită extinderii ereziilor. Față în față cu aceste provocări, Biserica a fost nevoită să definească Canonul Noului Testament astfel încât în toate parohiile locale să fie clar care sunt acele cărți ale Scripturii pe care Biserica trebuia să își fundamenteze credință și să o predice și, de asemenea, să definească ”regula fidei” sau regulile adevăratei credințe creștine.

Aceste ”regula fidei” au devenit foarte curând norme pe baza cărora se stabilea ”κοινωνία” între parohiile locale. Scopul acestor reguli ale adevăratei credințe creștine a fost acela de a păstra unitatea Bisericii lui Cristos în credința predicată de către Sfinții Apostoli. Cu alte cuvinte, unitatea Bisericii lui Cristos putea să fie păstrată doar în măsura în care parohiile locale mărturiseau aceeași credință iar această credință nu contrazicea în nici un punct credința predicată de către Sfinții Apostoli. Aceasta este de fapt realitatea a ceea ce însemna: ”ἁγίαν καθολικὴν ἐκκλησίαν” în Crezul Apostolic al Bisericii.

Trebuie să facem o paranteză la acest moment și să afirmăm faptul că toate aceste ”regula fidei” pe care Biserica le-a compus spre a mărturisi credința predicată de către Sfinții Apostoli nu împărtășeau inspirația divină care caracterizează Sfintele Scripturi. Toate ”regula fidei” nu erau produsul inspirației Duhului Sfânt ci erau rezultatul efortului pe care Biserica îl depunea în interpretarea corectă a Scripturilor inspirate de către Duhul Sfânt. De asemenea, afirmăm faptul că nici una dintre aceste ”regula fidei” nu erau infailibile, așa cum mărturisim că este Scriptura. De altfel, Biserica a văzut întotdeauna Scriptura ca fiind ”norma normas” (norma tuturor normelor) în timp ce despre ”regula fidei” a mărturisit că sunt ”norma normata”, adică norme bisericești supuse autorității Sfintelor Scripturi. Astfel, în Biserica Creștină autoritatea absolută îi aparține Cuvântului lui Dumnezeu, ci nu regulilor de credință. Toate acestea trebuie să se supună autorității Cuvântului lui Dumnezeu iar acesta din urmă le validează sau le condamnă. Aceste aspecte fac ca Sfânta Scriptură să fie o carte cu adevărat unică.

Prima astfel de ”regula fidei” cunoscută este Crezul Apostolic sau Simbolul Apostolic. Acesta a fost o ”regula fidei” a Bisericii asociată administrării Sacramentului Botezului. De aceea spunem faptul că Simbolul Apostolic a fost un crez baptismal al Bisericii Primare. Rolul acestei ”regula fidei” a fost acela de a securiza și preda credința adevărată acelora care urmau să devină membrii în diversele parohii locale. Predarea și mărturisirea acestui crez era o asigurare a faptului că cei care se împărtășeau cu Sacramentul Botezului înțelegeau, credeau și mărturiseau credința predicată de către Sfinții Apostoli. Crezul Niceo-Constantinopoletan are aceeși consistență ca și Crezul Apostolic, fiind o ”regula fidei” mai complexă deoarece răspundea unor conjuncturi speciale cu care Biserica lui Cristos s-a confruntat în spre finalul Secolului al III-lea și începutul Secolului al IV-lea. Același lucru putem spune despre Crezul Atanasian și despre Formula de la Calcedon. Toate aceste ”regula fidei” au oferit Bisericii lui Cristos o regulă în baza căreia să interpreteze credința predicată de către Sfinții Apostoli. Regulile de credință nu au venit niciodată ca o completare adusă de către Biserică la Scriptură ci, deși aceste reguli de credință sunt strâns conectate cu Scriptura, ele se disting de Scriptură prin faptul că nu sunt produsul inspirației Duhului Sfânt ci sunt produsul efortului Bisericii de a păstra unitatea de credință. Regulile de credință sunt mărturisiri pe care Biserica le face cu privire la ceea ce ne învață Sfintele Scripturi. Ele au fost dezvoltate pentru a oferi lumii o sumarizare a ceea ce credinșa creștină învață conform Sfintelor Scripturi. Pe baza acestor ”regula fidei” Biserica a fost capabilă să realizeze ”κοινωνία” nu numai la nivelul parohiilor locale ci și la nivelul întregii Bisericii, astfel încât membrii ai unor parohii locale diferite se putea aduna în jurul Altarului pentru a se împărtăși cu trupul și cu sângele Domnului Isus Cristos în cadrul Sacramentului Euharistiei.

Unitatea Bisericii în credință și în închinarea, așa cum am mai afirmat, implica atât existența unei credințe comune cât și excluderea de la ”κοινωνία” a oricărei persoane care se abătea de la această credință comună a Bisericii. În consecință, nu orice persoană care se denumea pe sine ”creștin” participa la celebrarea Sacramentului Euharistiei. Istoria ne vorbește foarte clar despre faptul că accesul la celebrarea Sacramentului Euharistiei era permisă doar acelora care erau botezați, cu alte cuvinte doar acelor persoane care fuseseră instruite cu privire la credința creștină și care au mărturisit credința creștină. Persoanele care nu erau încă botezate sau care nu împărtășeau pe deplin credința Bisericii așa cum aceasta era mărturisită de către regulile de credință aveau acces la Liturghia Cuvântului, o porțiune din Liturghia Bisericii în care aveau posibilitatea să audă Cuvântul Evangheliei citit și predicat. Apoi, înainte ca Liturghia Sacramentului să înceapă, persoanele nebotezate și cele care nu împărtășeau pe deplin credința Bisericii trebuiau să părăsească Biserica. Ușa Bisericii se închidea și era păzită astfel încât nici o persoană nebotezată sau nu mărturisea credința Bisericii să nu poată dă pătrundă la Liturghia Sacramentului Euharistiei.

Pe baza celor afirmate anterior, distingem faptul că închinarea Bisericii era în parte una publică – Liturghia Cuvântului – și în parte una privată – Liturghia Sacramentului Euharistiei. Astfel, putem să spunem faptul că în Biserica Primară, Liturghia Sacramentului Euharistie viza o ”κοινωνία” restrânsă, sau închisă – așa cum o definim noi în prezent. Această practică este mărturisită de cele mai vechi documente care vorbesc despre Biserica Creștină, cum ar fi Didahia.

Pentru a participa în această ”κοινωνία” restrânsă a Bisericii – Liturghia Sacramentului Euharistiei – era nevoie în primul rând de Botezul în care fiecare creștin este îngropat împreună cu Cristos și înviat împreună cu Cristos, fiind astfel eliberat din robia păcatului, a morții și a diavolului, astfel încât să putem să vorbim despre o ”ἁγίων κοινωνίαν”. De asemenea, era necesară o mărturisire publică a credinței care să demonstreze că respectivele persoane împărtășeau aceeași credință. Orice prezență a vreunei credințe diferite, chiar și în aspecte minore, făcea ca respectiva persoană să fie îndepărtată de la această ”κοινωνία” restrânsă a Bisericii.

Problema aceasta a unității Bisericii a fost una foarte serioasă. Așa cum am văzut, Biserica îi elimina din ”κοινωνία” pe toți aceia care nu mărturiseau credința Bisericii. Mai mult, atunci când o persoană insista în erezie, există dovezi care atestă că acesta nu mai era primit în Biserică nici măcar pentru Liturghia Cuvântului. Creștinilor care urmau dreapta credință li se interzicea chiar și să se roage împreună cu acești eretici sau să se folosească de spațiu de închinare deținut de către aceștia.

Dacă un membru al Bisericii trecea la o credință eretică și după o perioadă de timp înțelegea eroarea comisă, reprimirea sa în Biserică se făcea după zece ani de penitență. Acest timp de penitență nu era necesar pentru un eretic care niciodată nu a făcut parte din Biserica lui Cristos. Indiferent despre care situație vorbi, orice eretic care se întorcea la credința adevărată trebuia să pronunțe o ”anatemă” asupra credințelor eretice, să dovedească faptul că înțelege diferențele dintre credința cea dreaptă și ereziile predicate de către învățătorii falși și să facă o mărturisire publică a credinței adevărate. Doar după ce făcea acești pași era admis să participe la ”κοινωνία” Bisericii lui Cristos.

Pe măsură ce Biserica Creștină a crescut și s-a răspândit, s-a pus problema cu privire la modul în care un membru se putea muta dintr-o parohie locală în alta, sau, în cazul în care se afla într-o călătorie, cum putea un membru al unei parohii locale să participe în celebrarea Sacramentului Euharistiei în altă parohie. În primul rând trebuie să spunem faptul că Botezul săvârșit într-o parohie locală era recunoscut de toate celelalte parohii locale ale Bisericii. Totuși, acest lucru nu era suficient. Persoana respectivă, indiferent că vorbim despre o mutare sau despre o simplă vizită, trebuia să prezinte o scrisoare de recomandare care a purtat numele de ”literae communicarioe” (scrisoare de comunicare). Această scrisoare era un fel de certificat care atesta faptul că respectiva persoană putea să fie primită în ”κοινωνία” altei parohi locale. O scrisoare similară era folosită și în cazul unui transfer de la o parohie la alta. Aceste scrisori erau semnate de către Episcop și dovedeau faptul că parohiile respective se aflau în comuniune de credință astfel încât membrii lor putea să participe la celebrarea Sacramentului Euharistiei în oricare dintre aceste parohii.

Un ultim aspect pe care îl voi aborda pentru a vorbi despre unitatea de credință a Bisericii face referire la Conciliile Ecumenice. În fapt, toate aceste întâlniri ale Bisericii au fost menite pentru a se decide care este credința pe care aceste Bisericii trebuie să o mărturisească pentru a se afla în ”κοινωνία”. Pe de altă parte, scopul acestor întâlniri a fost acela de a respinge din ”κοινωνία” acele Bisericii care refuzau să mărturisească această credință afirmată în cadrul Conciliilor. Toate Conciliile au declarat faptul că Biserica lui Cristos nu poate avea comuniune cu acele Bisericii care refuză să mărturisească adevărata credință.

În concluzie, putem spune faptul că ”κοινωνία” în Biserica lui Cristos era fie una deplină fie nu exista deloc iar această ”κοινωνία”, fie că ne referim la cea locală, fie că ne referim la cea între parohiile locale, era direct fundamentată pe o mărturisire a unei credințe comune din toate punctele de vedere. Acolo unde această unitate de credință exista, exista și ”κοινωνία”. În schimb, acolo unde unitatea de credință lipsea, nu exista nici ”κοινωνία”. Aceasta a fost poziția Bisericii Creștine Autentice începând de la Cincizecime și până în prezent. Biserica nu a acceptat niciodată”κοινωνία” cu persoane sau parohii care nu se aflau în unitate de credință cu ea.