Cristologia protestantă și formula de credință de la Calcedon

Despre protestantism se spune că s-a născut în anul 1529, atunci când, la Dieta de la Speyer, prinții luterani au protestat față de modul discriminatoriu în care erau tratați adepții Reformei Luterane în Germania de către Împărat. Începând cu anul 1521, atunci când Martin Luther a fost excomunicat de către Biserica Romano-Catolică, lumea creștină a cunoscut o nouă tradiție în interpretarea Sfintelor Scripturi, o tradiție predicată de către Biserica Luterană.

Din nefericire, nu au trecut decât câțiva ani până când tânăra lumea protestantă avea să cunoască mai multe schisme interne. În mai puțin de trei decenii, protestantismul era deja împărțit în trei mari tradiții distincte una de alta atât în teologie cât și în organizare. Avem în vedere tradiția luterană, tradiția reformată și tradiția anabaptistă. În anul 1533, mânată de alte interese decât cele teologice, Biserica Romano-Catolică din Anglia avea să își declare independența față de autoritatea Papei de la Roma și să devină - cu foarte multe rezerve - o a patra tradiție protestantă, mai ales că, nu după mult timp, teologia ei avea să fie influențată de gândirea reformatorului Jean Calvin.

În mai puțin de un secol de la debutul Reforma în Germania, în prima parte a Secolului al XVII-lea, din rândul Bisericilor Luterane s-a desprins mișcarea pietistă. În a doua perioadă a Secolului al XVI-lea și prima parte a Secolului al XVII-lea, teologia calvină și cea zwingliană au dat naștere Bisericilor Reformate din Elveția și Olanda. De asemenea, calvinismul a pătruns în Scoția unde s-au născut Bisericile Prezbiterienii. Calvinismul a fost adoptat și de către o parte dintre anglicani luând astfel naștere mișcarea puritană. Puritanii au fost o fracțiune a Bisericii Angliei care a suferit o foarte puternică influență din partea teologiei lui Jean Calvin. O parte dintre puritani, deși persecutați, au rămas în Biserica Angliei și au adus influențele calviniste în această Biserică. O altă parte, sub influența anabaptismului au devenit baptiști-calviniști. Baptiștii calviniști au teologice origini și istorice diferite față de baptiștii rezultați din metodism, Din Biserica Angliei s-a născut, cam în același timp, metodismul, din care, mai apoi s-au desprins baptiștii generali și, pe la jumătatea Secolului al XIX-lea, adventiștii de ziua a șaptea. Toate aceste culte ieșite din metodism, dar și baptiștii calviniști sunt influențați de teologia anabaptistă, care, așa cum vom vedea, la rândul ei, este bazată pe cristologia dezvoltată de către teologul elvețian Huldrych Zwingli.

În momentul de față, Biserica Luterană cu teologia ei, deși este produsul direct al Reformei din Secolul al XVI-lea, reprezintă o minoritate aparte în sânul familiei protestante cu privire la doctrina despre Cristos. Majoritatea Bisericilor Protestante, sub influența reformatorului Huldrych Zwingli și a Reformei Radicale, au o înțelegere cristologică diferită față de cristologia Bisericilor Luterane.

Astăzi, ca și în trecut, toate Bisericile Protestante declară faptul că împărtășesc concluziile cristologice ale Conciliului de la Calcedon. La unison, ele condamnă erezia lui ariană, afirmând faptul că Fiul lui Dumnezeu este Dumnezeu adevărat, de-o ființă, din aceeași substanță și co-egal cu Tatăl. De asemenea, toate Bisericile Protestante afirmă faptul că în Isus Cristos co-există două naturi, una divină și una umană. Astfel, cel puțin la nivel declarativ, toate Bisericile Protestante condamnă arianismul, apolinarismul, nestorianismul și monofizismul.

La Colocviului de la Marburg din anul 1529 - acolo unde reformatorii de la Wittenberg și reformatorii de la Zürich s-au întâlnit pentru ași expune opiniile teologice în vederea realizării unei uniuni între cele două mișcări - deși cel mai aprins subiect a fost modul în care Cristos era prezent în Sfânta Cină, adevărata controversă a fost una de natură cristologică.

Martin Luther, reformatorul german de la Wittenberg, afirma faptul că Domnul Isus Cristos este prezent fizic, substanțial, în Sfânta Euharistie chiar dacă această prezență nu duce la transformarea pâinii și a vinului în trupul și sângele Domnului. Prezența trupului și a sângelui Domnului - același trup atârnat pe cruce și același sânge scurs prin rănile provocate de cruce - sunt prezente ”în, cu și sub” pâine și vin. Cu alte cuvinte, trupul și sângele Domnului sunt prezente în elementele sacramentale terestre fără însă a le anula pe acestea. În viziunea luterană, atunci când un creștin se împărtășește cu pâinea sacramentală el mănâncă atât pâinea cât și trupul Domnului iar atunci când bea vinul, el bea atât vin cât și sângele Domnului. Reformatorul elvețian Huldrych Zwingli s-a împotrivit acestui concept susținând faptul că prezența trupului și a sângelui lui Cristos sunt de natură simbolică, considerând faptul că verbul este trebuie înțeles ca simbolizează.

Deoarece această înregistrare tratează chestiuni cristologice, nu vom intra în amânunte cu privire la controversa sacramentală dintre cei doi poli ai protestantismului din prima jumătate a Secolului al XVI-lea. Totuși, este important să înțelegem care este fundamentul teologic pe care se sprijină negația lui Huldrych Zwingli cu privire la prezența reală a lui Cristos în Sfânta Euharistie. Reformatorul de la Zürich era convins că Domnul Isus Cristos nu poate să fie prezent în mod real - cu adevăratul său trup și adevăratul său sânge - în Sfânta Euharistie deoarece natura umană, cea care posedă trupul de carne și sângele, nu este una omniprezentă. Această opinie este împărtășită și de către Jean Calvin care afirmă faptul că natura umană a lui Isus Cristos a fost limitată la un trup care nu putea să fie în mai multe locuri în același timp. Mai mult, Huldrych Zwingli susținea că prezența trupului în Sfânta Euharistie sfidează legile naturii în timp ce Martin Luther afirma că acesta este în conformitate cu credința în ceea ce spune Cristos însuși.

Afirmând prezența naturii umane a lui Cristos în Sfintele Sacramente, Martin Luther își baza afirmațiile pe una dintre învățăturile stabilite la Conciliul de la Calcedon, mai precis pe comunicarea însușirilor celor două naturi unite în persoana lui Cristos. Această învățătură pe care papa Leon I a afirmat-o în ”Tomus ad Flavianum”, afirmă faptul că cele două naturi în Cristos, cea umană și cea divină sunt atât de intim și de strâns unite încât, deși nu se contopesc, ele își comunică însușirile una alteia. Astfel, tot ceea ce a făcut Mântuitorul nostru privea persoana lui, în întregul ei ci nu doar una dintre naturi. Martin Luther vedea faptul că doar prin comunicarea însușirilor dintre cele două naturi se putea explica faptul că natura umană a lui Cristos a fost făcută capabilă de diverse fapte supranaturale. Doar așa Domnul Isus Cristos a putut să meargă pe mare, lucru imposibil pentru natura umană și doar așa Mântuitorul, în trupul său uman, putea să apară și să dispară din diverse locuri. Ni se aduce aminte despre modul în care Mântuitorul s-a făcut nevăzut din fața celor doi ucenici aflați pe drumul spre Emaus, sau despre modul în care Cristos a apărut în mijlocul ucenicilor închiși în casă de teama evreilor.

În opoziție cu credința lui Martin Luther, Huldrych Zwingli afirma faptul că trupul lui Isus Cristos, limitat exclusiv la proprietățile sale naturale, după înălțare se află în ceruri, la dreapta lui Dumnezeu. Acest trup rămâne exclusiv în ceruri iar prezența lui Cristos în acesta lume este limitată la natura sa divină, care deține proprietatea omniprezenței. Această viziune nu se limitează doar la teologia lui Huldrych Zwingli ci este valabilă și pentru gândirea lui Jean Calvin care, la rândul lui, afirmă faptul că Mântuitorul, după înălțare, nu mai este prezent în această lume în natura sa umană ci doar în natura sa divină. De asemenea, urmașii lui Jean Calvin au afirmat acest lucru în Catehismul de la Heidelberg acolo unde citim faptul că prezența lui Cristos în această lume este una exclusiv spirituală, natura divină fiind singura care nu se limitează la spațiu. Pe scurt, atât Huldrych Zwingli cât și Jean Calvin resping modul în care Conciliul de la Calcedon a definit învățătura cu privire la comunicarea însușirilor între cele două naturi, cea umană și cea divină, în Isus Cristos. Prin afirmația conform căreia trupul lui Cristos este în ceruri iar prezența lui Cristos în această lume, după înălțarea sa la cer, este doar una spirituală, fiind apanajul naturii divine, Huldrych Zwingli și Jean Calvin nu resping doar comunicarea însușirilor ci chiar afirmațiile Conciliului de la Calcedon, despărțind cele două naturi. Huldrych Zwingli a introdus termenul ”alloeosis”, termen prin care afirma faptul că identificarea celor două naturi în Cristos este doar una nominală sau figurativă. Aceste afirmații ne amintesc despre ceea ce Școala din Antiohia afirma cu aproape un mileniu în urmă, conducând la controversa nestoriană.

La Conciliul de la Calcedon, părinții Bisericii au afirmat faptul că unirea celor două naturi este una ”fără separare”. Această afirmație ne spune faptul că în persoana lui Cristos, cele două naturi nu se pot separa, ele fiind strâns și intim legate una de alta. În acest fel, acolo unde natura umană este prezentă, natura divină este prezentă si ea. Desigur că nici Huldrych Zwingli și nici Jean Calvin nu se împotriveau acestei afirmații. În schimb, cei doi nu agreau formula conform căreia, unde natura divină a lui Cristos este prezență - datorită uniunii hipostatice - natura umană este și ea, absolut mereu, prezentă. Spre deosebire de reformatorii elvețieni, reformatorii de la Wittenberg afirmau în mod clar faptul că orice însușire este comună ambelor naturi chiar dacă ea aparține doar uneia dintre ele iar când vorbim despre prezența lui Cristos, vorbim despre prezența persoanei lui ci nu a uneia dintre naturi.

Ne amintim faptul că Nestorius afirma faptul că nașterea din Sfânta Fecioară, suferința și moartea Domnului nostru Isus Cristos nu puteau să facă referință la Logos – Fiul lui Dumnezeu - ci doar la omul Isus. Din acest motiv, Sfânta Fecioară Maria, în viziunea lui Nestorius, nu era ”născătoare de Dumnezeu” ci doar ”născătoare de om”. O poziție identică avea și Huldrych Zwingli motiv pentru care Martin Luther l-a acuzat la Cologviul de la Magburg că este neo-nestorian. El îl separa pe Fiul lui Dumnezeu, Logos-ul, de suferință, susținând că acesta a afectat exclusiv natura umană. Conform reformatorului elvețian, nașterea, suferința și moartea au implicat exclusiv natura umană. Prin urmare, Sfânta Fecioară Maria, pentru Zwingli, ca și pentru Nestorius, nu este ”theotokos” ci doar mama lui Isus, adică a naturii umane.

Martin Luther susținea afirmațiile papei Leon I în legătură cu comunicarea atributelor celor două naturi între ele, în Cristos. În Formula Concordiei, urmașii lui Martin Luther, prin Martin Chemnitz, afirmau faptul că orice însușire a uneia dintre naturi aparține întregii persoane a lui Cristos. În teologia luterană, această definiție a primit numele de ”genus idiomaticum”. Sfânta Scriptură afirmă faptul că Dumnezeu a răscumpărat Sfânta sa Biserică cu propriul său sânge sau că Domnul slavei a fost răstignit. Aceste afirmații fac referire la întreaga persoană a lui Cristos deși sângele și moartea sunt proprietăți ale naturii umane dar împărtășite de întreaga persoană a Mântuitorului. Perfecțiunile naturii divine sunt comunicate și naturii umane, astfel încât, atunci când creștinii îi aduc închinare lui Isus Cristos, aceștia nu comit idolatrie deoarece Isus Cristos este Dumnezeu-om, posedând toată plinătatea divinității. ”Genus maiestaticum”, așa cum a fost numită această a doua formă de comunicare a atributelor, afirmă practic faptul că acele proprietăți divine precum omniprezența, omnisciența, omnipotența și adorația, erau atribuite și naturii umane datorită uniunii hipostatice. Această afirmație a teologiei luterane aflată în completă concordanță cu formula de la Calcedon a suferit opoziție din partea teologilor reformați care au negat-o prin celebra afirmație: ”finitum not est capax infiniti” sau ”finitul nu poate să cuprindă infinitul”.

Pentru teologii elvețieni, în Cristos existau două tipuri de atribute divine. Unele comunicabile iar altele necomunicabile. Cele din urmă aparțineau exclusiv naturii divine și nu puteau să fie comunicate naturii umane pe motiv că natura umană este finită și nu poate cuprinde divinitatea în totalitatea ei. Natura umană nu putea să împrumute nici una dintre atributele care aparțineau naturii divine printre care se află exact cele menționate mai sus, mai precis omniprezența, omnisciența și omnipotența. Din acest motiv, natura divină, infinită, nu se poate uni în nod total cu natura umană care este una finită.

Uniunea hipostatică este, în viziunea afirmației ”finitum not est capax infiniti”, este doar o unire parțială. Cu alte cuvinte, natura umană a lui Cristos nu s-a unit decât cu o mică parte a naturii divine, cea mai mare parte din atributele divinității lui Cristos rămânând în afara acestei uniuni hipostatice. În viziunea reformatorilor elvețieni, deși se afirmă o unire între cele două naturi, ea nu este nici pe departe una completă, ci, așa cum afirma Școala din Antiohia, este, mai de grabă, una simbolică.

Afirmația ”finitum not est capax infiniti” are o evidentă referire și la negarea conceptul de ”theotokos” deoarece pântecul Sfintei Fecioare, fiind finit într-o natură umană, nu putea să cuprindă în sine pe Dumnezeul cel infinit. Din acest motiv, Sfânta Fecioră Maria nu a putut purta în propriul său pântec decât natura umană, adică pe omul Isus ci nu pe Dumnezeu-om.

Conciliul de la Calcedon reprezintă un reper foarte important în ceea ce privește istoria Bisericii Creștine. Totuși, așa cum am văzut concluziile teologice adoptate de către Biserică în anul 451 au condus la primele schisme majore în Biserica Creștină.

Fiecare conciliu al Bisericii a fost necesar pentru a rezolva o controversă care măcina Biserica lui Cristos. Biserica era chemată să analizeze și să ofere o concluzie care să reflecte dreapta credință. Cu toate că fiecare conciliu si-a expus concluziile, acestea nu au fost considerate drept normă de către toate Bisericile Creștine. Ne aducem aminte de faptul că la doar două decenii după ce Biserica a condamnat ferm erezia lui Arius și a formulat un crez în care se afirma divinitatea completă a Domnului Isus, cea mai mare parte a creștinismului urma teologia ariană. La jumătatea Secolului al IV-lea, arianismul a fost aproape de a da lovitura de grație creștinismului trinitarian. Lucrurile au stat identic și în cazul Conciliului de la Calcedon. Formula teologică elaborată de părinții Bisericii nu a fost considerată satisfăcătoare și nu a fost văzută ca fiind o rezolvare a controverselor cristologice din Secolul al V-lea. Au existat Biserici, și nu puține, care au refuzat să se dezică de afirmațiile teologice ale lui Nestorius, acestea continuând să supraviețuiască și, asemenea pelagianismului, să devină una dintre ereziile perene ale Bisericii Creștine. Nici ideile monofizite nu au dispărut din Biserică, ele fiind continuate de către Biserica Armeniei, Biserica Coptă din Egipt, Biserica Iocobită din Siria, Biserica din Entiopia, Biserica din Eritreea și cea din India.

Așa cum am văzut, începând cu cea de-a doua parte a Secolului al XVI-lea, protestantismul începe să fie caracterizat de o cristologie neo-nestoriană. Huldrych Zwingli și Jean Calvin nu au negat niciodată oficial concluziile trasate de Conciliul de a Calcedon însă au considerat, la rândul lor, faptul că acestea nu explică într-un mod satisfăcător problema uniunii hipostatice. De exemplu, există teologi protestanți, continuatori ai teologiei lui Huldrych Zwingli și Jean Calvin care consideră faptul că la Conciliul de la Efes, Nestorius a suferit o condamnare politică ci nu una teologică, lucru regretabil. De aceeași părere sunt mai mulți teologi care urmează linia cristologică stabilită de către Reforma Radicală.

Deși luteranismul este cea mai veche tradiție protestantă, avându-și originea chiar în focul Reformei din Secolul al XVI-lea, cristologia luterană este minoritară și izolată în teologia protestantă actuală. De fapt, putem să spunem faptul că teologia Reformei Luterane din Secolul al XVI-lea nu mai caracterizează lumea protestantă din prezent decât într-o foarte mică măsură. În prezent, în lume trăiesc aproximativ nouă sute de milioane de protestanți. Dintre aceștia, cam optzeci și șapte de milioane se declară ca fiind luterani. Din nefericire, sub influența devastatoarea a pietismului, a teologiei liberale dar și a expansiunii ideilor calviniste, cei mai mulți luterani s-au dezis de valorile teologice afirmate de către Martin Luther și teologii luterani din Secolul al XVI-lea. Acei luterani care, cu eforturi majore, au ales să rămână credincioși Mărturisirilor Luterane de Credință din Secolul al XVI-lea, nu depășesc în prezent opt milioane, adică, aproximativ zece la sută din totalul luteranilor. Creștinii luterani confesionali sunt singurii care continuă să predice în mod curat cristologia Reformei Luterane din Secolul al XVI-lea.

Restul protestanților, deși își revendică originile în mișcarea de trezire inițiată de către Martin Luther, au adoptat cristologia reformatorilor elvețieni Huldrych Zwingli și Jean Calvin. Astfel, în prezent, doar în jur de unul din o sută de protestanți mai mărturisesc o cristologie în conformitate cu normele de credință adoptate la Conciliul de la Efes și la Conciliul de la Calcedon. La unison, toate aceste tradiții protestante care resping prezența reală a lui Cristos în Sfânta Cină, își bazează afirmația faptul că cele două naturi ale lui Cristos au fost separate la momentul înălțării Domnului Isus Cristos, activitatea Domnului în această lume fiind apanajul exclusiv al naturii sale divine. În tot acest timp, trupul Domnului Isus Cristos stă la dreapta Tatălui ca într-un soi de mausoleu ceresc, despărțită de natura divină și complet absent din activitățile depuse de Fiul lui Dumnezeu.

Luteranii, spre deosebire de ceilalți protestanți, afirmă faptul că de la întrupare și până în eternitatea, Fiul lui Dumnezeu s-a făcut Dumnezeu-om, unindu-și pe deplin natura divină cu cea umană, unire care rămâne valabilă pentru veșnicie în persoana Domnului Isus Cristos. Astfel, oriunde este prezentă natura divină a lui Cristos, este prezentă și natura umană. Natura umană, prin comunicarea atributelor rezultată în urma unirii hipostatice, primește de la natura divină atributele omniscienței, omniprezenței, omnipotenței. Pentru credinciosul luteran confesional, Isus Cristos este cu adevărat ”Filius Dei incarnatus” (Fiul lui Dumnezeu întrupat), iar acest lucru este valabil pentru eternitate. Oriunde Logos-ul este prezent, el este prezent întotdeauna ca Logos întrupat, natura divină nefiind separată de natura umană. Atunci când ni se spune că Domnul este prezent oriunde în această lume, această omniprezență aparține Logosului-întrupat ci nu doar naturii divine.

Această cristologie luterană confesională vine în contrast cu cristologia Bisericilor Protestante care au adoptat poziția celor doi reformatori elvețieni. În viziunea acestora, după înălțare, Logos-ul nu mai acționează ca Logos-întrupat, acest lucru fiind limitat numai la perioada în care Domnul Isus Cristos s-a aflat pe pământ. De aceea, Domnul nu poate să fie prezent în mod fizic în Sfânta Euharistie, deoarece natura umană nu poate să facă acest lucru, ea fiind limitată strict la acel loc din ceruri unde este staționară.

Datorită cristologiei lor, luteranii confesionali sunt acuzați de către restul protestanților că au rămas supuși teologiei romano-catolice, nereformându-se pe deplin. În fapt, exact același concept l-a exprimat si Huldrych Zwingli atunci când l-a acuzat pe Martin Luther că nu s-a debarasat de gândirea romano-catolică. În ceea ce privește doctrina despre cele unirea hipostatică a celor două naturi în Cristos, luteranii confesionali nu afirmă o teologie romano-catolică ci afirmă cristologia adoptată de către Biserica lui Cristos la Conciliul de la Calcedon, acolo unde a fost trasată credința ortodoxă a Bisericii.

Rev. Drd. Sorin H. Trifa

Biserica Lutherană Confesională

Parohia ”Sfântul Apostol Paul” din București

www.bisericalutherana.ro

contact@bisericalutherana.ro