GÂNDURI Despre doctrina ROMANO-CATOLICĂ A Purgatoriului

Doctrina despre purgatoriu este o doctrina specifică Bisericii Romano-Catolice, ea nemaifiind întâlnită la nici una dintre marile denominații creștine. Această doctrină, așa cum este ea predicată în Biserica Romano-Catolică începând cu Secolul al XII-lea, afirmă faptul că există un loc intermediar, o cea de-a treia stare a sufletului, stare în care sufletul este supus unui proces de purificare variabil până când acesta devine apt pentru a intra în rai. Această doctrină este în contrast cu viziunea adoptată de restul denominațiilor creștine care susțin existența doar a două stări ale sufletului după moarte, anume iadul și raiul - excepție făcând Biserica Adventista de Ziua a Șaptea și secta hetero-crestină: Martorii lui Iehova, aceștia predicând o singura stare a sufletului după moarte, mai precis starea de somn sau starea de inexistentă.

În predicarea doctrinei despre purgatoriu, teologii Bisericii Romano-Catolice se bazează pe un verset aflat in cea de-a Doua Carte a Macabeilor, unde citim astfel:

"de aceea a pus să se facă̆ pentru cei morți jertfă de ispășire ca să fie dezlegați de păcat” (2Mcb.12,45).

De asemenea, mai este invocat un verset, de data aceasta din Noul Testament, acolo unde, în Prima Epistola către Corinteni, Sfântul Apostol Paul, spune astfel:

"lucrarea fiecăruia va fi dată pe față; ziua Domnului o va face cunoscută, căci se va descoperi în foc. Şi focul va dovedi cum este lucrarea fiecăruia. Dacă lucrarea zidită de cineva pe temelia aceea rămâne în picioare, el va primi o răsplată. Dacă lucrarea lui va fi arsă, își va pierde răsplata. Cât despre el va fi mântuit dar ca prin foc." (1Cor.3,13-15)

Pe scurt, doctrina Romano-Catolică despre Purgatoriu învață că există o a treia stare intermediară, aflată undeva între iad și rai, loc în care ajung acei oameni credincioși care au comis păcate iertabile și, astfel, aceștia trebuie purificați de vina acestor păcate în vederea intrării în rai. În funcție de numărul și gravitatea păcatelor, acești credincioși petrec mai mult sau mai puțin timp în starea aceasta intermediară. Definiția oferită de către Conciliul din Trento (1563) este cât se poate de clară:

"Biserica Catolică, insuflată de către Duhul Sfânt, pornind de la Sfânta Scriptură și de la vechea tradiție a Părinților, a învățat în sfintele concilii, iar mai apoi și în acest conciliu ecumenic, că există un Purgatoriu și că sufletele ținute acolo sunt ajutate de iubirea credincioșilor, și mai ales de jertfa de la altar, bineplăcută lui Dumnezeu. De aceea, sfântul conciliu dă dispoziție episcopilor să facă tot ce trebuie pentru ca sfântă doctrina despre Purgatoriu, transmisă de către Sfinții Părinți și de către sfintele concilii, să fie primită de toți credincioșii și respectată de ei, și pentru ca ea să fie predată și vestită în tot locul”

La sfârșitul Evului Mediu, doctrina despre Purgatoriu a stat la baza dezvoltării și promovări indulgențelor. Indulgențele sunt niște documente bisericești prin intermediul cărora, inițial, se garanta celui care le achiziționa iertarea tuturor păcatelor comise până la data respectivă. Indulgențele au fost trimise spre vânzare în Europa, iar o bună parte din populație a găsit ca binevenită o astfel de inițiativă sfântă. Acest lucru nu este de mirare cunoscând deja sumbra perspectivă asupra vieții existenta la aceea dată. Ulterior, indulgențelor le-a fost extinsă puterea alungându-se ca acestea să garanteze iertarea tuturor păcatelor, trecute, prezente sau viitoare, indiferent de gravitatea acestora. Iertarea putea să fie achiziționată nu numai în dreptul plătitorului ci și pentru oricare alta persoană, inclusiv pentru cei decedați. Prin intermediul indulgențelor, prezența în chinurile Purgatoriului putea sa fie complet eliminata sau, în cel mai rău caz, mult diminuată, în funcție de gravitatea păcatelor comise de persoana în numele căreia se făcea achiziția. Cum la acea vreme aproape fiecare cetățean al Europei de Apus avea cel puțin o persoană dragă decedată - fie mamă sau tată, soț sau soție, frate sau soră sau copii - ecoul acestor indulgențe a fost unul inimaginabil. Mii de oameni se înghesuiau să cumpere aceste indulgențe, cheltuind chiar și ultima resursă necesară vieții zilnice. În ciuda succesului înregistrat de către promotorii acestui sistem, au existat voci care au protestat împotriva lui. Nu neapărat împotriva indulgentelor in sinea lor ci în mod special împotriva tehnicilor manipulative pe care prelații le foloseau în a convinge populația să achiziționeze cât mai multe astfel de indulgențe. În toiul acestui efort de vânzare a indulgentelor, un strigat a străbătut Europa cu iuțeala și amploarea unui fulger declanșat in mijlocul furtunii. La 31 octombrie 1517, un obscur călugăr augustinian, profesor și doctor în teologie din estul Germaniei, ajungea față în față cu ușile din lemn masiv ale catedralei castelului din Wittenberg și pironea acolo un document prin intermediul căruia expunea abuzurile comerțului cu indulgențe. Acest necunoscut călugăr era Martin Luther, cel care, cu aceasta ocazie - fără să intenționeze așa ceva - avea să declanșeze Reforma Luterană.

Numărul pasajelor în care Sfântă Scriptură vorbește despre starea omului după moarte este unul destul de redus. Acest lucru este valabil deoarece Sfântă Scriptură pune accentul pe viața credinciosului și pe mântuirea veșnică a acestuia ci mai puțin pe timpul scurs între încetarea vieții trupești și înviere (1Cor.1:7; Filip.3:20-21; Col.3:4; 1Tes.4:13; 2Tim.4:7-8; Tit 2:13). Sfântă Scriptură ne învață faptul că adevăratul creștin așteaptă cu răbdare revenirea în glorie a Domnului Isus Cristos și se bucură în fiecare zi de mântuirea promisă de către acesta. În același timp cu mângâierea adusă credincioșilor, Sfânta Scriptură avertizează cu tărie pe cei necredincioși cu privire la judecata finală și la pedeapsa pe care aceștia o vor primi în iad, după cum citim:

”Ei vor fi pedepsiţi cu pieire veşnică, departe de faţa Domnului şi de gloria puterii sale” (2Tes.1:9)

respectiv:

”Din lăcomie, vor căuta să profite de voi prin discursuri înşelătoare; dar condamnarea îi aşteaptă de mult, iar pieirea lor stă la pândă. Căci dacă Dumnezeu nu i-a cruţat pe îngerii care păcătuiseră, ci i-a alungat în iad, în adâncurile întunericului, ca să fie ţinuţi pentru judecată; dacă nu a cruţat lumea din vechime, ci l-a păstrat pe Nóe, împreună cu alţi şapte, ca vestitor al dreptăţii în timp ce a dezlănţuit potopul peste lumea celor nelegiuiţi; dacă a condamnat cetăţile Sodóma şi Gomóra şi le-a prefăcut în cenuşă, dând un exemplu pentru cei care aveau să trăiască în nelegiuire” (2Pet.2,3-6)

Este interesant de remarcat faptul că Sfânta Scriptură nu avertizează absolut deloc cu privire la ceea ce sufletul va patimi în perioada dintre moarte și judecata finală, astfel încât să se lase de bănuit că ar exista un spațiu intermediar al purificării. Conform Sfintei Scripturi, toți cei credincioși se bucură de prezența lui Cristos în timp ce toți aceia care practică nelegiuirea trebuie să se teamă de pedeapsa eternă de care nu vor avea nici o șansă de scăpare în afara lui Cristos, după cum citim:

”Atunci le va spune celor de la stânga: «Plecaţi de la mine, blestemaţilor, în focul cel veșnic pregătit pentru diavol şi îngerii lui! Căci am fost flămând, şi nu mi-aţi dat să mănânc, am fost însetat, şi nu mi‑aţi dat să beau, am fost străin, şi nu m-aţi primit, gol, şi nu m‑aţi îmbrăcat, bolnav şi în închisoare, şi nu m-aţi vizitat». Atunci ei îi vor răspunde, zicând: «Doamne, când te-am văzut flămând sau însetat sau străin sau gol, sau bolnav sau în închisoare, şi nu ţi‑am slujit?». Iar el le va răspunde: «Adevăr vă spun: tot ce nu aţi făcut unuia dintre aceştia, cei mai mici, mie nu mi-aţi făcut». Şi vor merge aceştia în chinul veşnic, iar cei drepţi, în viaţa cea veşnică” (Mt.25,41-46)

Cu toate că pasajele care vorbesc despre ceea ce se întâmpla cu sufletele oamenilor după moarte sunt foarte puține la număr, ele nu lipsesc în totalitate. Din Sfânta Scriptură aflăm faptul că sufletele celor nelegiuiți se află „în închisoare” (1Pet.3,19) unde suferă mânia chinuitoare a lui Dumnezeu ca pedeapsă pentru viața lor în păcat.

Sfânta Scriptură este clară atunci când afirmă faptul că imediat după moarte, cei nelegiuiți merg în iad, acolo unde își trăiesc agonia eternă (Lc.16,23-31 și Ps.106,16-18). Pe de altă parte, Sfânta Scriptură ne spune că toți cei salvați în Cristos - prin har, prin credința - sunt în mâna lui Dumnezeu (Fapte 7,59-60 și Lc.23,46); fiind în paradis alături de Domnul Isus Cristos (Fil.1,23 și Lc.23,46) trăind o eternă fericire (Apoc.14,13; Ps.16,11; In.17,24 și Rom.8,18). În toate aceste afirmații este complet absent un loc intermediar în care sufletele ar putea să fie purificate pentru anumite perioade de timp și, de asemenea, este absentă orice idee care să trimită la schimbarea sentinței în cazul vreunui om. Prin urmare, Sfânta Scriptură afirmă clar faptul că starea omului după deces nu se mai schimbă, ea rămânând valabila pentru eternitate. Cei care au fost răscumpărați în Cristos merg imediat alături de Mântuitorul lor în Rai în timp ce toți aceia care au respins harul lui Cristos și au neglijat crucea, vor ajunge pentru eternitate în Iad imediat după ce viața lor terestră se termina.

Ca atare, teologia Reformei Luterane consideră doctrina Romano-Catolică a purgatoriului ca fiind o plăsmuire fără nici un fel de suport în Sfânta Scriptură și acest lucru este motivat în mod special de argumentele care urmează, cu toate că acestea vor fi prezentate în forma sumarizată.

Teologia romano-catolică este ancorata în semi-pelagiasm și chiar în pelagianism. Aceste două curente teologice - declarate în mod unanim de către Sinoadele Ecumenice ca fiind eretice - afirmau faptul că omul are în sine și voința și puterea de a îl asculta pe Dumnezeu. În timp ce semi-pelagienii afirmau că această voință este adormită și trebuie trezită de un har inițial. Pelagienii mergeau până acolo încât să afirme faptul că omul nu este mort în păcat iar căderea lui Adam a fost doar o „împiedicare” a omului în relația sa cu Dumnezeu. Ca atare, pelagienii afirmau faptul că omul are toată putere și toată voința de a împlini voia lui Dumnezeu, de a asculta de Lege și de a obține mântuirea prin propria putere. În consecință, pentru ca omul poate să își obțină mântuirea prin propriile forțe, fără să fie necesar vreun mijlocitor, rezultă, în mod logic, ideea că omul poate să își ispășească propriile păcate în cazul în care le comite. Biserica Romano-Catolică, avansează diverse metode prin care omul își poate ispăși propriile păcate astfel încât, la finalul ispășirii, omul să ajungă la mântuire. De asemenea, atât Biserica Romano-Catolică cât și Bisericile Ortodoxe Răsăritene, promovează faptul că cei ramași în viață, prin diverse metode agreate și promovate de Biserica, pot să facă ispășire pentru cei decedați astfel încât starea veșnică a acestora să se schimbe. Diferența dintre Biserica Romano-Catolica și Bisericile Ortodoxe Răsăritene este aceea că Biserica Romano-Catolică afirmă existenta Purgatoriului - acel loc în care sufletele suferă o pedeapsă temporara până atunci când vina păcatelor comise este ștearsă și astfel, curați fiind, să pășească în rai.

Bisericile Lutherane Confesionale au o perspectiva pesimistă asupra omului. Luteranii confesionali consideră că, după căderea în păcat, omul nu mai este dotat cu liber arbitru în materie de viață spirituală ci, după căderea în păcat, el este complet mort în păcat, nefiind capabil prin sine însuși să repare relația cu Dumnezeu, o relație distrusă de căderea în păcat a lui Adam. Mai mult decât atât, luteranii confesionali consideră faptul că omul, după căderea în păcat, posedă o natura păcătoasă dar și vina păcatului lui Adam, acest lucru păstrându-l încă de la naștere în dușmănie cu Creatorul sau. Astfel, omul - în natura lui moartă in păcat - are ca unica destinație iadul și mânia veșnică a lui Dumnezeu. Cum omul, după căderea în păcat, nu deține nici putere și nici dorința de a se împăca în sinea lui cu Dumnezeu, singura modalitate de schimbare a acestei stări vine de la Dumnezeu însuși. Astfel, teologia luterană învață faptul că Dumnezeu l-a trimis pe Fiul Său, Isus Cristos, să moară pentru păcatele omului (Rom.5,8 și Is.53,5). Sfântă Scriptură învață faptul că Fiul lui Dumnezeu a purtat păcatele noastre de buna voie chiar înainte ca noi să aveam cea mai mică cunoștință despre acest fapt (Rom.5,6 și 10). Prin moartea lui, Isus Cristos a suferit pentru toate păcatele noastre și astfel ne-a justificat înaintea lui Dumnezeu prin faptul că păcatele noastre au fost șterse. Sfânta Scriptură ne spune faptul că atunci când suntem iertați de păcate și justificați, Dumnezeu însuși ne numește „fiii Săi” (In.1,12). Ca atare, toți cei justificați au toate păcatele iertate și astfel nu mai este necesar ca aceștia sa sufere pentru vreun păcat deoarece jertfa lui Cristos a fost atot-suficientă pentru ca nici un păcat să nu rămână neacoperit (1In.2,2). Dacă afirmăm faptul că omul va trece printr-o stare în care, pentru o anumită perioadă de timp, va suferi pentru anumite păcate înainte a fi primit în rai, înseamnă că jertfa lui Cristos nu este pe deplin suficientă ci ea acoperă doar parțial păcatele și justifica doar parțial pe credinciosul care se pocăiește. Pentru ca o astfel de afirmație este împotriva Sfintei Scripturi, noi, luterani confesionali respingem doctrina purgatoriului și afirmăm faptul că toți cei care îl primesc pe Cristos sunt pe deplin justificați și nu mai au nevoi de nici un fel de ispășire proprie pentru acestea. Deopotrivă, toți cei care îl resping pe Cristos, nu sunt iertați și justificați prin sângele mântuitor, iar pentru aceste păcate nimeni, nici măcar ei nu pot să facă ispășire deoarece ei nici măcar nu vor acest lucru.

În teologia Romano-Catolică mai există o eroare gravă cu privire la jertfa Domnului Isus Cristos. Romano-Catolicii nu admit faptul că aceasta a avut loc o singura dată cu efecte veșnice și absolute. Teologii romano-catolicii susțin faptul că Domnul Isus Cristos continuă să fie jertfit la fiecare Liturghie. Ca atare, dat fiind că Domnul Isus Cristos este jertfit zilnic, Biserica Romano-Catolica a justificat aceasta teorie prin aceea ca jertfa este necesar să se repete pentru că și păcatele sunt repetate de către om. Ca răspuns față de aceasta eroare, teologii luterani argumentează, pe baza Sfintei Scripturi, faptul că Domnul Isus Cristos s-a jertfit o singură dată cu efecte complete și veșnice (Rom.6,10). Ca atare, la Golgota, Domnul Isus Cristos s-a jertfit o singură dată pentru toate păcatele, indiferent de gravitatea acestora după cum citim:

”el nu are nevoie, ca marii preoţi, să aducă jertfă în fiecare zi, mai întâi pentru păcatele proprii şi apoi pentru cele ale poporului: aceasta a făcut-o o dată pentru totdeauna, oferindu-se pe sine însuşi” (Ev.7,27).

Astfel, nu are nici un rost ca Isus să fie re-sacrificat pentru păcate deoarece toate acestea au fost deja justificate în jertfa de la Golgota. Luteranii confesionali afirmă faptul că omul este curățat în mod perfect de către jertfa lui Cristos și făcut capabil pentru a intra în cer pe când romano-catolicii - prin faptul că repetă jertfa lui Cristos, afirmă faptul că omul nu este niciodată pe deplin gata pentru cer. Orice forma de ispășire în purgatoriu este, pentru credinciosul luteran, inutilă deoarece jertfa lui Cristos este eficace în totalitate.

Pentru că luteranii afirmă faptul că jertfa lui Cristos este completă și eternă în forma în care aceasta a avut loc la Golgota, în mod evident ei resping și toate practicile asociate cu aceasta doctrină eronată. Luteranii nu cred că starea celor morți poate să fie influențată și schimbată de către cei aflați în viață și că aceasta este generată exclusiv de către legătura omului cu Cristos. Cei credincioși și justificați în Cristos au parte de veșnicie în rai și acest lucru nu mai poate fi schimbat niciodată (1Cor.15,3), în timp ce aceia care l-au respins pe Cristos ajung în iad, stare care, de asemenea, nu se mai poate schimba niciodată indiferent de eforturile depuse în acest sens de către cei aflați în viață. De aceea respingem rugăciunile înălțate în favoare morților, respingem orice forma de indulgență și orice fel de activități menite să schimbe starea în care se află morții noștri. Orice astfel de practică, așa cum ele se regăsesc în Bisericile Romano-Catolice și cele Ortodoxe Răsăritene sunt considerate ca fiind îndreptate împotriva lui Cristos însuși prin aceea că afirmă insuficiența jertfei Mântuitorului.

Biserica Luterană Confesională, într-o singură propoziție, respinge doctrina Romano-Catolică a purgatoriului deoarece aceasta contravine doctrinei despre justificarea prin har, numai prin credință. În conformitate cu învățăturile explicite ale Sfintei Scripturi, credinciosul este justificat numai prin credință (Sola Fide), fără̆ faptele Legii (Rom.3,28; 4,5 și Fil.3,9). Prin această afirmație, Sfânta Scriptură atribuie în mod direct justificarea numai credinței și exclude absolut orice fel de cauză meritorie datorită anumitor fapte pe care omul le-ar putea face în favoare sa și în vederea câștigări mântuirii (Rom.3,27). Mai mult decât atât, Sfânta Scriptură decalară faptul că toți aceia care fac din faptele lor un scop pentru justificare, în realitate, se afla sub blestem (Gal.3,10) și ilustrează acest lucru prin exemple care nu lasă nici un fel de îndoială cu privire la excluderea oricăror fapte umane de la justificare (Rom.4,1-3 și Lc.18,9-14). Justificarea prin credință reprezintă un fundament al credinței creștine despre care reformatorul Martin Luther afirma ca este:

“articulus fundamentalissimus, articului stantis et cadentis ecclesiae”.

În această doctrină fundamentală pentru Biserica lui Cristos converg toate celelalte doctrine. Întruparea, viața, moartea, învierea și înălțarea lui Cristos dovedesc temelia acestei doctrine capitale pentru creștinism. Toate aceste lucruri au fost făcute de către Domnul Isus Cristos pentru ca omul să poată să fie justificat prin har, fără eforturi proprii, prin credință în Isus Cristos și prin ispășirea lui înlocuitoare. Toți aceia care neagă această doctrină - printre care, din păcate, și unele culte declarate ca fiind de origini protestante - neagă în realitate Sfânta Scriptură.

Doctrina Romano-Catolică despre Purgatoriu neagă doctrina Sfintei Scripturi despre justificarea prin credință prin aceia că pune justificare în mâna omului arătând că acesta este capabil să își acopere propriile păcate prin diverse metode cum ar fi propria suferința pentru anumite perioade de timp, rugăciunile acelora aflați în viața, intervenția unor sfinți în sprijinul său sau prin pomenile făcute de cei aflați în viață în favoarea decedatului.

În ceea ce privește o analiza a textului din 2 Macabei, poziția luterană este următoarea. Luteranii confesionali afirmă, în primul rând, faptul că a doua carte a Macabeilor este o carte buna de citit și din care se pot extrage o serie de informații istorice de mare valoare însă aceasta nu trebuie folosită pentru a dezvolta doctrine. Pasajul citat de către teologia Romano-Catolică nu este un pasaj doctrinar ci prezinta doar o abatere pe care o practicau iudeii aflații la acea dată sub influența păgânismului local. Nici Vechiul Testament, nici Domnul Isus Cristos și nici Sfinții Apostoli nu au făcut nici un fel de afirmație care să susțină ceea ce afirmă pasajul din 2 Macabei, lucru care ne face să credem cp acest pasaj nu face alt ceva decât să prezinte o practică greșită dar care era uzată la vremea respectivă fără însă ca acesta să fie aprobată de către Dumnezeu.

În ceea ce privește textul din Prima Epistolă către Corinteni, luterani confesionali afirmă faptul că acest text nu are nici un fel de legătura cu ceea ce romano-catolicii predică despre doctrina purgatoriului. Lucrul la care face referire Sfântului Apostol Paul se referă exclusiv la judecata lui Dumnezeu față de cei care vor fi totuși mântuiți. Este evident că cei mântuiți vor avea parte de diverse „răsplătiri” pentru modul în care au trăit credință însă această „răsplată” nu are nici un fel de legătură cu mântuirea sau cu pierderea acesteia (2Cor.5,10). „Focul” este elementul care va scoate la iveala viața de credință a fiecărui om și astfel va arata ce fel de „răsplată” - suplimentara mântuirii - va primi respectivul om. Acest lucru nu are nici un fel de legătură cu vreo suferință trăită de individ pentru ispășirea propriilor păcate și pentru accederea acestuia în Împărăția lui Dumnezeu.