Despre neprihănire și mântuire

Am reflectat foarte mult seara trecută și în dimineața aceasta la chestiunea neprihănirii, după o amplă discuție avută la A7TV cu domnul Ionică Herea pe marginea a două tipuri de neprihănire: cea socială și cea duhovnicească. Mai precis, gândurile mele s-au îndreptat spre două mari probleme pe care le-am dezbătut în cadrul emisiunii dar care nu au ajuns la concluzia cuvenită importanței lor. Este vorba despre problema ridicată de întrebarea: ce fel de moralitate este cea despre care Cristos spune că trebuie să o întreacă pe cea a fariseilor dacă cineva vrea să meargă în Împărăția lui Dumnezeu? Respectiv de întrebarea: vor fi mântuiți cei care, deși nu au avut șansa să audă de Cristos și care datorită acestui lucru nu cred în Cristos, dar care trăiesc o viață morală exemplară?

Discuția de la A7TV - care poate să fie urmărită pe Youtube - a avut ca focus cele două tipuri de neprihănire: cea socială și cea duhovnicească. Am spus în cadrul emisiunii faptul că ambele tipuri de neprihănire sunt forme de moralitate și, ca tot ce ține de lumea morală, ambele au ca fundament Legea. Spuneam, de asemenea, faptul că morala civilă reprezintă o extensie a celei de-a doua table a Legii, cea despre care, Domnul Isus Cristos însuși spune că ne învață și cere de la om iubirea pentru aproape. Omul nu a fost creat pentru a duce o viață solitară ci una socială. Iar pentru ca societatea să poată exista și și să poată prospera, iubirea pentru aproapele nostru este o necesitate. De asemenea, spuneam în emisiune faptul că moralitatea duhovnicească, spre diferență de moralitatea civilă, include și trăirea poruncilor aflate pe prima tablă a Legii, mai precis acele porunci care ne cer să îl iubim pe Dumnezeu din toată ființa noastră.

Am putea să spunem faptul că Legea, cel puțin aparent, este forma ambelor tipuri de neprihănire. Însă, negreșit, fondul celor două tipuri de neprihănire este radical diferit. 

Kant a observat bine faptul că omul nu are nevoie de Dumnezeu pentru a exersa în viața lui morala civilă. Luther însuși afirmă faptul acesta. Conform reformatorului, deși păcatul a degradat radical natură umană în totalitatea ei, ființa umană păstrează încă o serie de abilități morale pe care le stimulează prima uzanță a Legii, mai precis uzanța civilă a Legii. Astfel, chiar și omul natural, adică omul corupt de păcat, străduindu-se, poate să dezvolte o moralitate civilă și nu puțini sunt aceia care chiar fac acest lucru, trăind ireproșabil din punct de vedere al codului moral civil.

Acestă morală civilă este însă o formă exterioară de moralitate. O moralitate pe care o putem aprecia pentru că o vedem dar în care nu ne putem încrede deoarece nu putem vedea dincolo de ea. De ce? Pentru că nu ceea ce se vede este întotdeauna realitatea despre om ci ceea ce nu se vede ochiului uman ci este accesibil doar lui Dumnezeu, aceea este realitatea despre om.

Aici apar primele distincții între filozofie, în cazul nostru filozofia kantiană, și teologia creștină. Filozofia merge pe principiul: arata-mi cum ești la exterior că să îți spun cum ești la interior. Aparent, ideea este sprijinită de afirmațiile lui Cristos care spun: "pomul bun face fructe bune, iar pomul rău face fructe rele" (Mt.7:17) respectiv cuvintele: "după roadele lor îi veți recunoaște" (Mt.7:16). Filozofia, cel puțin dintr-o anumită perspectivă, are opinia că dacă un pom face fructe bune, atunci el este prin necesitate un pom bun. Natural, foarte mulți oameni împărtășesc aceasta opinie. 

Teologia complică însă acest aspect. Găsim în proclamare lui Cristos următoarele cuvinte: "Vai vouă, cărturarilor și fariseilor ipocriți! Vă asemănați cu mormintele văruite care strălucesc frumos pe dinafară, dar în interior sunt pline cu oase de morți și cu toată putreziciunea. Tot așa și voi, pe dinafară păreți drepți înaintea oamenilor, dar înăuntru sunteți plini de ipocrizie și nelegiuire" (Mt.23:27-28). Domnul Isus Cristos ne vorbește despre ipocrizie. Aceasta este definită astfel: "Ipocrizia este simularea unei virtuți sau a unei atitudini favorabile, ascunzând de fapt adevăratul caracter, mai ales cu privire la convingerile morale și religioase; prin urmare, într-un sens general, ipocrizia înseamnă disimulare, prefăcătorie sau falsitate". Conform acestei definiții, moralitatea poate fi simulată ca fiind rodită un pom care nu este în mod necesar unul bun. 

Lucrurile se complică și atunci când Scriptura ne spune faptul că Dumnezeu nu cere omului doar o moralitate externă ci el cere de la om și o moralitate internă. De fapt, Dumnezeu vrea ca moralitatea externă să fie o reflexie a unei moralități interne. Acest lucru echivalează cu o schimbare a inimii omului, adică a predispozițiilor interioare, mentale și sufletești, ci nu doar în exersarea unor fapte externe. 

Pentru a exersa o moralitate internă – sau duhovnicească - este însă nevoie de un ”om nou”! Un om care să fie orientat spre Dumnezeu și care să trăiască la exterior un rod al unei vieți schimbate din interior. Însă, Scriptura învață faptul că orice om se naște în robia păcatului, a morții și a diavolului. Astfel, orice om se naște natural cu inima orientată spre râu și doritoare de rău (concupiscentia) dar și purtând în sine vina păcatului (păcatul strămoșesc). De aceea, spunem că omul natural nu se naște doar o înclinație sau cu o predispoziție spre păcat ci spunem faptul că el se naște captiv păcatului, adică se naște păcătos în mod efectiv, înclinația spre păcat fiind rodul faptului că este deja un păcătos. Cu alte cuvinte, concupiscentia este păcat în sine, fiind o culpă înaintea lui Dumnezeu. De aceea, omul natural este întotdeauna și fără nicio excepție un pom rău care, oricât de mult se străduiește, nu poate produce roade bună ci, cel mult, poate produce ipocrizie. 

De ce teologia creștină numește totuși aceasta moralitate civilă - despre care tot ea este de acord cu Immanuel Kant asupra faptului că poate să fie produsă natural de către om, adică inclusiv de omul firesc, cel aflat în robia păcatului – ca fiind o ”haină mânjită” (Is.64,6) înaintea lui Dumnezeu? Simplu! Pentru că Dumnezeu vrea ca omul să producă fapte bune din credință, adică din dragoste de Dumnezeu! Cu alte cuvinte, nu este important doar să facem fapte bune ci Dumnezeu vrea sa le facem din dragoste pentru el. Ori așa ceva nu este posibil în lipsa credinței. Faptele bune ale omului ne-născut din nou, adică a omului firesc, sunt fapte generate de orice alt interes natural dar nu de către dragostea omului pentru Dumnezeu, o dragoste care poate să fie exersată exclusiv prin credință. De aceea, spune Scriptura: "fără credință, este imposibil să fii plăcut [lui Dumnezeu]" (Ev.11:6).

Oricât de multe fapte bune facem și, mare atenție, oricât de multă sinceritatea am crede că însoțesc faptele bune ale unui om, acestea nu îl fac pe om plăcut lui Dumnezeu dacă nu sunt făcute din și prin credință! De aceea, este o reală naivitate teologică să vorbim despre posibilitatea de mântuire a unor oameni care nu au auzit niciodată predicată Evanghelia și ca atare nu cred în Cristos dar, despre care spunem că urmează în mod sincer binele și au o moralitate civilă ireproșabilă. Nimeni nu poate să fie mântuit, oricât de sincere sunt faptele lui, dacă nu crede în Cristos! De aceea, spunem răspicat faptul că moralitatea civilă, socială sau firească nu conduce la mântuire deoarece nu există mântuire acolo unde nu există Cristos și nu este crezut Cuvântul lui Dumnezeu. 

Deci, concluzionăm faptul că moralitatea firească este posibilă omului însă ea nu îl avantajează cu nimic înaintea lui Dumnezeu pe omul moral civil – sau omul firesc - deoarece Dumnezeu cere de la noi credință. Astfel, faptele plăcute lui Dumnezeu sunt faptele doar acele fapte care izvorăsc din credință și, mai specific, din credința în Cristos! Nu vorbim despre orice fel de credință, adică nu vorbim despre credința filozofilor ci exclusiv despre credința născută prin predicarea și auzirea Evangheliei după cum spune Sfântul Apostol Paul: ”credinţa vine din predicare, iar predicarea, din cuvântul lui Cristos” (Rom.10,17). Doar această credință care vine din Evanghelia lui Cristos prin predicare va produce roadele plăcute lui Dumnezeu.

Pentru ca un om firesc să devină duhovnicesc și să producă roade plăcute lui Dumnezeu – adică roade ale credinței - omul firesc trebuie întâi să fie ucis de către Legea lui Dumnezeu și mai apoi să fie înviat de către Evanghelia lui Cristos. Introducem astfel a doua uzanță a Legii care este aceea de al ucide pe omul firesc. Acesta este numit: uzul teologic al Legii. Este vorba despre acel uz în care Legea îi spune omului cine este acesta cu adevărat în ciuda unei morale civile excelente pe care omul natural o poate lucra. Uzul teologic al Legii este acela în care Legea îi spune omului: ești un păcătos ipocrit iar Dumnezeu te va pedepsi pentru păcatul tău, oricând de multă evlavie aparentă arăți la exterior.

Legea este menită să îl dezbrace pe om de toate aparențele care îl înconjoară, să îl umilească și să îl ucidă. De ce? Pentru că moartea este necesară omului firesc deoarece fără moartea omului vechi nu există nașterea din nou – sau nașterea duhovnicească - lucrată de către Duhul Sfânt prin predicarea Evangheliei. Omului ucis de Lege, Duhul Sfânt îi suflă apoi suflare de viață prin Cuvântul Evangheliei. Același cuvânt care a născut lumea din nimic și care a înviat morții din mormântul lor este suflarea prin care Dumnezeu aduce la viață pe omul ucis de către Lege, născând astfel omul duhovnicesc. Omul duhovnicesc este omul care crede Evanghelia lui Cristos! Necredința omului firesc este ucisă de către Lege pentru ca credința omului duhovnicesc să fie născută prin Evanghelia lui Cristos. Astfel, omul nou - omul duhovnicesc - este omul care trăiește morala duhovnicească, fiind un om al credinței în Cristos. Iar credința produce roada duhovnicească, adică fapte plăcute lui Dumnezeu.

Revin la o afirmație anterioară: doar această credință născută în om de către Duhul Sfânt în mod supranatural prin predicarea Evangheliei va produce roadele plăcute lui Dumnezeu. Vă implor însă să nu înțelegeți nicio clipă măcar faptul că omul va fi mântuit în baza acestor roade, chiar și a roadelor duhovnicești produse de către omul născut din nou, adică a omului credincios. Nu! 

Kant, atunci când critică afirmațiile creștinismului, observă corect faptul că indiferent cât de mult crește creștinul în roada duhovnicească, el niciodată nu poate să fie salvat pe baza acestor roade. Kant observă faptul că acest lucru este imposibil deoarece omul, oricât de duhovnicesc ajunge să fie, el întotdeauna pornește de la rău, un rău care nu poate să fie șters de către ceva ce omul poate să facă, adică de faptele bune ale omului. Pentru mântuire este nevoie de mult mai mult decât ceea ce oferă faptele bune, chiar și faptele duhovnicești, adică cele lucrate de către credință și care sunt plăcute lui Dumnezeu. 

Pentru a obține mântuirea nu sunt necesare doar fapte bune ci este necesara absenta râului, adică absența păcatului în viața omului. Ori acest lucru nu este posibil niciunui om născut pe cale naturală. Oricât de mult va exersa omul neprihănirea, ea va fi mereu una insuficiență mântuirii deoarece, spune Sfântul Împărat David: "iată, în nelegiuire m-am născut și în păcat m-a zămislit mama mea!" (Ps.51:7). Pentru mântuire este nevoie de ispășire pentru păcatele comise. Iar ispășirea înseamnă moarte ci nu viață! Așa că trebuie să găsim răspunsul la întrebarea: cum se poate aduce viață acolo unde domnește moartea?

Răspunsul nu trebuie să îl căutam în filozofie deoarece rațiunea umană este pe deplin depășită la acest capitol. De aceea, răspunsul nu îl poate da decât teologia deoarece aceasta operează nu cu rațiunea umană ci cu revelația lui Dumnezeu, adică cu Scriptura. Doar Evanghelia lui Cristos are răspunsul la dilema aceasta. Iar Evanghelia ne spune faptul că Dumnezeu aduce viață acolo unde este moarte prin moartea celui care este viața. Prin punerea Fiului său întrupat în ghearele nemiloase ale păcatului si ale morții, Dumnezeu eliberează pe om din ghearele nemiloase ale păcatului și ale morții. Aceasta este marele schimb. Marele schimb este despre Cristos care se dezbracă pe sine de dreptatea lui perfectă și ia asupra lui haina noastră murdară, îmbrăcându-ne pe noi cu haina dreptății sale perfecte.

Astfel, omul născut din nou din apă și din Duh prin predicarea Evangheliei, este omul îmbrăcat de către Cristos cu propria-i neprihănire perfectă. Nu o neprihănire omenească - fie ea civilă sau duhovnicească - ci o neprihănire a lui Cristos, singura neprihănire plăcută lui Dumnezeu, singura neprihănire în care nu există urmă de păcat, fie el trecut, prezent sau viitor. De aceea vorbim despre neprihănirea lui Cristos ca fiind neprihănirea perfectă. Doar așa are omul parte de neprihănirea care duce la mântuire, neprihănirea despre care Cristos spune: "dacă dreptatea voastră nu o va întrece cu mult pe cea a cărturarilor și a fariseilor, nu veți intra în împărăția cerurilor" (Mt.5:20). 

Omul mântuit este omul neprihănit. Dar nu omul neprihănit prin sine ci omul dezbrăcat de către Cristos de haine murdare ale păcatului și îmbrăcat tot de către Cristos cu hainele albe ale neprihănirii perfecte lucrată de însuși Fiul lui Dumnezeu întrupat în acestă crudă lume a păcatului. Pentru mântuire nu este suficientă neprihănirea omului – fie că este vorba despre una cu roade la interior sau la exterior. Este necesară o neprihănire străină de om. Este vorba despre neprihănirea lui Cristos dată prin har omului și primită de către om exclusiv prin credință de către om. Este vorba despre o neprihănire pe care teologia luterană o numește nemeritată. O neprihănire oferită de către Dumnezeu omului exclusiv pe baza iubirii lui Dumnezeu pentru om ci nu pentru că Dumnezeu ar privi la moralitatea civilă sau duhovnicească a omului. De asemenea, neprihănirea lui Cristos nu ne este dată ca un soi de completare la neprihănirea pe care noi o lucrăm ci ca pe o nouă haină cu adevărat curată pe care nu o putem îmbrăca peste neprihănirea noastră imperfectă. Ca să putem să fim îmbrăcați cu neprihănirea lui Cristos, inițial trebuie să fim dezbrăcați de orice neprihănire personală, fie ea civilă sau duhovnicească. Dezbrăcarea de propria neprihănire este funcția Legii. Îmbrăcarea cu neprihănirea lui Cristos este funcția Evangheliei!

Înțelegeți acum de ce omul care nu aude predicat Cuvântul lui Dumnezeu nu poate să fie nicidecum mântuit. Pentru că mântuirea nu poate să vină prin sau în baza neprihănirii pe care noi o lucrăm, fie ea civilă sau duhovnicească. Mântuirea vine doar acolo unde neprihănirea umană este dezbrăcată de către Lege iar neprihănirea lui Cristos este îmbrăcată de către Evanghelie. Fără Evanghelie nu putem să fim nicidecum îmbrăcați cu Cristos. Putem fi dezbrăcați de propria neprihănire și fără auzirea predicării Legii deoarece Legea este scrisă în inimile fiecăruia dintre noi și Legea acesta din inima noastră vorbește conștiinței noastre. Dar fără predicarea Evangheliei nu este cu putință omului să fie îmbrăcat cu neprihănirea lui Cristos, singura neprihănire care îl duce omul în Împărăția lui Dumnezeu.