Despre Păcatul Originar și Corupția Naturii Umane

Teologia lui Martin Luther cu privire la păcatul originar a fost una teocentrică și în strânsă legătură cu învățătura despre justificarea păcătosului numai prin credință. În înțelegerea profundă a învățăturii despre păcatul originar, reformatorul german nu a fost condus de către observațiilor cu privire la corupția radicală a naturii umane – învățătură predată de către Martin Luther – ci de către învățătura Sfintelor Scripturi cu privire la jertfa Domnului Isus Cristos pe cruce în favoarea omului păcătos. Pentru Martin Luther, a afirma faptul că păcatul originar ar fi putut fi șters din viața omului, chiar și printr-un Sacrament atât de important precum este Botezul, sau că ar fi putut fi acoperit prin vreun efort depus de către om în direcția ascultării de Lege, reprezenta o reală insultă la adresa jertfei lui Cristos pe cruce. De aceea, Martin Luther s-a distanțat de învățătura scolastică care afirma faptul că păcatul originar nu ar fi distrus puterea omului de a face alegeri în favoarea lui Dumnezeu și de a împlini voia lui Dumnezeu exprimată în Lege. Teologia medievală definea păcatul originar în cheia unei pete care a murdărit integritatea morală și spirituală a omului, mai precis în cheia unei înclinații sau a unei tendințe naturală a omului spre păcat (fomes concupiscentiae) decât ca un păcat efectiv.

În contrast cu Teologia Medievală, reformatorul Martin Luther preda învățătura conform căreia această înclinație sau tendință naturală a omului spre păcat – denumită concupiscentia – reprezintă o chestiune de culpabilitate pentru om, adică un real păcat condamnat de către Dumnezeu prin Legea sa. Martin Luther predica faptul că Sacramentul Sfântului Botez, datorită credinței, are rolul de a înlătura vina acestui păcat originar - un păcat cu care fiecare om se naște – astfel încât Dumnezeu nu mai ține în seamă omului acest păcat, însă, afirma Luther, puterea păcatului originar rămâne activă în om făcând ca în omul justificat și regenerat prin Sacramentul Botezului să existe o continuă luptă cu păcatul.

În Comentariul la Epistola Sfântului Apostol către Romani din 1515-1516, Martin Luther deja făcea trimiteri la păcatul originar descriindu-l ca fiind o maladie care afectează întreaga ființă umană ci nu doar o lipsă de putere care ar afecta voința umană. Luther nu considera faptul că păcatul originar ar fi doar o diminuare a luminii pe care mintea umană o experimentează sau o șubrezire a puterilor spirituale cu care omul se confruntă ci reformatorul deja definea păcatul originar ca fiind un întuneric total și o corupere totală a corectitudinii spirituale și a puterilor spirituale ale ființei umane atât în ceea ce privește trupul cât și în ceea ce privește sufletul. În opinia lui Martin Luther, păcatul originar înseamnă o moarte spirituală a omului atât la interior cât și la exterior. În opinia lui Martin Luther, consecința imediată a păcatului originar o reprezintă acestă înclinație continuă a omului spre păcat deoarece prin păcatul originar ființa umană a ajuns să fie înrobită păcatului. În acest sens, ființa umană coruptă de păcatul originar ajunge să fie scârbită de ceea ce este după voia lui Dumnezeu și să își găsească plăcerea în ceea ce este păcătos și întunecat. Omul natura se află, astfel, într-un necontenit conflict cu tot ceea ce este sfânt și imediat dispus la a răspunde pozitiv la orice ispită a diavolului, în a cărui robie se află prin păcat. Păcatul originar are drept consecință un atașament profund al întregii ființe umane pentru păcat și o rebeliune profundă a ființei umane pentru voia lui Dumnezeu.

Trebuie să remarcăm faptul că această viziune a lui Martin Luther cu privire la păcatul originar este strâns legată de interpretarea pe care reformatorul o are cu privire la voința liberă a omului natural – despre care vom discuta mai pe larg în episodul următor - dar și cu interpretarea cu privire la mântuirea omului păcătos numai prin credință. De asemenea, trebuie să specificăm faptul că acestă învățătură cu privire la păcatul originar a fost promovată de către Martin Luther la Disputa de la Heidelberg (1518), la Disputa de la Leipzig (1519), în disputa cu Latomus (1521) respectiv în controversa cu Erasmus din Rotterdam (1525). Oponenții lui Martin Luther din cadrul tuturor acestor controverse au fost în mod special scandalizați de afirmația lui Luther conform căreia chiar și acele fapte bune pe care omul natural le face în viața de zi cu zi sunt privite de către Dumnezeu ca păcat deoarece ele nu sunt înfăptuite prin credință. Astfel, pentru Martin Luther, orice faptă bună care nu vine din credință este păcat.

În prima parte a anului 1530, Martin Luther își detaliază teologia cu privire la păcatul originar într-un mod mai exegetic decât controversial, așa cum se întâmplase până la acel moment. În expunerea sa la Psalmul 51, Luther insistă asupra faptului că trebuie să înțelegem care este rădăcina slăbiciunii umane deoarece dacă nu vom înțelege învățătura despre păcatul originar nu vom putea niciodată înțelege învățătura despre har (LW.12,304). Păcatul nu este la origine un rău individual care ne afectează prin gândurile, cuvintele sau faptele noastre ci este un rău care afectează orice ființă umană născută dintr-o mamă și un tată încă din prima clipă de existență (LW.12,307).

Martin Luther, în consens cu Sfântul Augustin, afirmă faptul că deși Sfântul Botez spală vina păcatului originar, acest păcat continuă să existe în fiecare om. De fapt, acest păcat originar este sămânța din care încolțesc toate celelalte păcate săvârșite de către om. Din păcatul originar își trage existența absolut tot ceea ce este corup în om, păcatul originar fiind sursa corupției radicale cu care fiecare individ vine pe această lume. Trebuie să remarcăm faptul că Martin Luther folosește mereu expresia germană: ”erbsünde” (ERBZUNDĂ) cu înțelegerea de ”păcat moștenit” ceea ce oferă o mult mai multă claritate decât o fac expresiile: ”păcat originar” sau ”păcat strămoșesc”. Luther este perfect de acord cu concluzia Sfântului Augustin care afirmă faptul că noi nu suntem păcătoși pentru că facem păcat ci comitem păcat deoarece suntem deja păcătoși prin acest păcat moștenit (LW.12,34).

Martin Luther remarcă faptul că creștinul justificat prin credință, deși este un om regenerat, luptă încontinuu cu păcatul, de aceea pentru Martin Luther există două afirmații perfect valabile, afirmații care formează un paradox, mai precis afirmațiile: ”creștinul nu are păcat” respectiv: ”fiecare creștin are păcat” (LW.12,328). Aici poate fi observat fundamentul teocentric al teologiei lui Martin Luther care spune că nici un creștin nu ar trebui să își minimalizeze păcatele deoarece minimalizarea păcatului conduce la minimalizarea celui care ne curăță de aceste păcate (LW.12,331). Teocentrismul teologiei lui Luther este evidențiat și în afirmația conform căreia păcatul originar nu poate fi nici descoperit, nici înțeles și nici explicat pe baza rațiunii umane ci poate să fie descoperit, înțeles și explicat exclusiv pe baza revelației de sine a lui Dumnezeu în Sfânta Scriptură (LW.12,351).

În Comentariul asupra Cărții Geneza (1535), Luther expune relatarea biblică a căderii în păcat. Reformatorul observă faptul că omul creat de Dumnezeu beneficia de numeroase capacități înainte ca păcatul să îl afecteze. Voința umană era orientată spre Dumnezeu în totalitatea ei. Păcatul însă a schimbat radical această orientare a voinței umane, luând-o de la Dumnezeu și îndreptând-o spre păcat (LW.1,141). Acest efect al păcatului nu este unul deloc insignifiant. El derivă din neîncrederea omului în Cuvântul lui Dumnezeu. De fapt, în dialogul său cu Eva, Satana a căutat să îi inducă acesteia concluzia că Dumnezeu este inconsistent în ceea ce spune (LW.1,153). Astfel, păcatul originar ia naștere din necredință și îl înrobește pe om necredinței. Păcatul îl face pe om să piardă reperele propriei existențe. Adam și Eva aruncă vina păcatului în afara propriilor persoane dovedind faptul că fuseseră deja radical corupți de către acest păcat. Iar păcatul lor s-a transformat în ei înșiși într-un izvor nesecat de păcat. Cu privire la acest păcat originar, sau primul păcat care a fost săvârșit de către Adam și Eva în Grădina Edenului, Luther afirmă faptul că a fost un păcat uman și demonic în același timp (LW.1,179).

În Articolele Smalkaldice, Luther afirmă faptul că păcatul originar a venit prin Adam, mai precis prin neascultarea acestuia prin care toți oamenii au devenit păcătoși și înrobiți morții. În opinia lui Luther, acest păcat a corupt atât de adânc natura umană încât omul prin propria rațiune nu este capabil să îl înțeleagă și este nevoie de intervenția lui Dumnezeu pentru ca omul să priceapă efectele acestui păcat. În același fel a predat învățătura despre păcatul originar și Philip Melanchthon în Confesiunea Augustană unde citim astfel:

”Mai departe ni se predă învățătura că, după căderea lui Adam în păcat, toţi oamenii care sunt născuți în mod natural sunt concepuți şi născuţi în păcat. Asta înseamnă faptul că încă de la naștere, toţi sunt înclinaţi în mod complet către pofta cea rea şi nu prin natura lor avea o temere adevărată faţă de Dumnezeu și nici credinţă adevărată în Dumnezeu. Mai mult, această corupție înnăscută şi păcat originar este cu adevărat păcat şi îi condamnă la mânia eternă a lui Dumnezeu, pe toţi aceia care nu sunt născuţi din nou prin botez şi Duhul Sfânt.” (Art.2)

În Apologia Confesiunii Augustana, Melanchthon definește concupiscentia nu numai ca o consecință a păcatului originar ci ca o continuă tendință a omului spre a comite păcat. Melanchthon explică concupiscentia ca fiind o boală datorită căreia omul se naște păcătos, corupt și vinovat înaintea lui Dumnezeu. Acestă concupiscentia îl face pe om să fie ignorant și lipsit de încredere cu privire la Dumnezeu, urând judecata lui Dumnezeu, disprețuind harul lui Dumnezeu și punându-și încredere în propriile forțe sau în oricare altele decât Dumnezeu. Pentru Melanchthon, concupiscenția este o afectare radicală a întregii ființe umane, atât la nivelul dorințelor carnale cât și la nivelul dorințelor spirituale. Ca atare, Melanchthon afirmă faptul că nu vom putea înțelege niciodată magnitudinea harului lui Cristos până când nu vom putea să înțelegem corect magnitudinea corupției pe care păcatul originar o lucrează în om.

Doctrina păcatului originar a continuat să fie un punct important de discuții și în cadrul Ortodoxiei Lutherane. Câțiva teologi lutherani din a doua generație s-au abătut de la înțelegerea pe care a predat-o Martin Luther, anume faptul că păcatul originar deși afectează radical natura umană, rămâne un accident ci nu se identifică cu natura umană în sinea ei. Matthias Flacius a considerat faptul că păcatul originar devine parte substanțială a naturii umane, în sensul aristotelian al expresiei substanță. Această abordare eronată a condus la o controversă care s-a încheiat prin expunerea Articolului 1 din Formula Concordiei (1577) în care teologia ortodoxiei lutherane condamnă poziția lui Flacius și reafirmă teologia lui Martin Luther, concluzionând că deși păcatul originar afectează radical natura umană, el nu devine parte substanțială a naturii umane.

Formula Concordiei afirmă faptul că păcatul originar nu este natura umană ci este corupția naturii umane. Astfel, omul este afectat de păcat ci nu este păcat. Acest lucru este confirmat de faptul că învierea implică trupul uman. Conform Scripturii, păcatul nu va merge în Împărăția lui Dumnezeu și totuși, omul va fi mântuit inclusiv cu natura sa trupească. De aceea păcatul nu poate fi parte a naturii umane ci doar un accident exterior acesteia dar care o afectează într-un mod radical.

Este evident faptul că majoritatea covârșitoare a teologilor Reformei Lutherane din Secolul al XVI-lea, mai precis majoritatea covârșitoare a teologilor luterani din primul veac de existență a Bisericii Lutherane, au mărturisit, predicat și predat învățătura conform căreia omul natural este corup de către păcatul originar încă de la prima clipă de existență și că singura soluție de mântuire pentru omul păcătos vin de la Cristos, prin credința în promisiunile Evanghelie.