Despre Revelația de Sine a lui Dumnezeu

Reformatorul Martin Luther nu a tratat niciodată Revelația lui Dumnezeu în afara Domnului nostru Isus Cristos și în afara Scripturii. Pentru Martin Luther, revelația nu este în mod necesar în opoziție cu rațiunea umană ci revelația este în opoziție cu rațiunea umană afectată de către păcatul care o distorsionează astfel încât revelația lui Dumnezeu nu vine în paralel cu rațiunea umană sau pentru a completa-o pe aceasta ci revelația vine împotriva rațiunii umane.

Martin Luther a afirmat faptul că omul păcătos are puterea de a înțelege câte ceva despre Dumnezeu prin intermediul rațiunii. Astfel, orice om este capabil prin intermediul rațiunii să deducă faptul că există un Creator și să înțeleagă fundamentele Legii naturale după cum ne spune Sfântul Apostol Paul: ”De fapt, [realitatea] sa invizibilă sau puterea sa veşnică şi dumnezeirea lui pot fi cunoscute cu mintea de la creaţia lumii în făpturile lui, aşa încât ei nu se pot scuza” (Rom.1,20). Despre acest tip de cunoaștere a lui Dumnezeu, Luther vorbea în predicile sale din anul 1237 la Evanghelia Sfântului Apostol Ioan descriind-o ca fiind o ”cunoaștere legală” a lui Dumnezeu (LW.23.151). Această cunoaștere legală a lui Dumnezeu este doar o umbră, nefiind o cunoaștere adevărată. Adevărata cunoaștere a lui Dumnezeu, sau ”cunoașterea evanghelică” este acea cunoaștere care vine prin Evanghelia Domnului Isus Cristos, Evanghelie care nu este alt ceva decât plinătatea înțelepciunii divine însoțită de plinătatea harului lui Dumnezeu, fiind o revărsare de milă și de viață veșnică (LW.22,152-153). O astfel de cunoaștere evanghelică a lui Dumnezeu vine doar prin Fiul lui Dumnezeu, Domnul nostru Isus Cristos deoarece numai Fiul lui Dumnezeu este cel care vine de la Dumnezeu Tatăl și cel care cunoaște adevărul despre Dumnezeu Tatăl. Fiul lui Dumnezeu, cel care este din aceeași esență divină cu Dumnezeu Tatăl, este acela care vine în lumea noastră ca om, ca unul dintre noi, pentru a ni-l face cunoscut pe deplin pe Dumnezeu Tatăl (LW.22,156). Al cunoaște pe Dumnezeu prin intermediul Legii înseamnă al cunoaște pe Dumnezeu întors cu spatele la noi. O astfel de cunoaștere nu este una eronată ci doar una incompletă, una ”stângace” așa cum afirma Martin Luther. Dumnezeu poate fi însă cunoscut pe deplin doar în persoana Domnului nostru Isus Cristos, Fiul lui Dumnezeu (LW.22,157). În absența Domnului Isus Cristos, Dumnezeu rămâne ascuns, rămâne: ”Deus absconditus”. Din acest motiv, reformatorul Martin Luther a văzut mereu Revelația ca fiind o funcție a Cristologiei și, mai precis, o funcție a Sfintei Treimi. În Catehismul Mare, explicând Crezul Apostolic, Martin Luther ne spune că nici un om nu îl poate recunoaște pe Dumnezeu Tatăl ca pe un Dumnezeu al harului dacă nu privește la Cristos. Domnul Isus Cristos este oglinda în care îl vedem pe Dumnezeu plin de har. În afara lui Cristos singura imagine pe care rațiunea umană o poate forma despre Dumnezeu este aceea a unui Dumnezeu plin de mânie împotriva celor păcătoși. În afara lui Cristos, Dumnezeu rămâne doar un judecător aspru și drept. În același timp, spunea Martin Luther, noi nu am putea cunoaște nimic despre Domnul nostru Isus Cristos dacă Duhul Sfânt nu ar fi revelat aceste lucruri (Catehismul Mare, Crezul Apostolic, 65).

În acest moment se naște o întrebare foarte importantă pentru noi. Cum ni l-a revelat Duhul Sfânt pe Domnul nostru Isus Cristos? Cum anume, mai precis, putem noi astăzi să îl cunoaștem pe Domnul Isus Cristos astfel încât în Cristos să îl cunoaștem pe Dumnezeu Tatăl. Pentru Martin Luther răspunsul a fost unul foarte simplu. Duhul Sfânt ni-l revelează pe Domnul Isus Cristos în paginile Sfintei Scripturi. Sfânta Scriptură este martorul plin de autoritate prin care Duhul Sfânt ne revelează persoana și activitatea Fiului lui Dumnezeu în istoria acestei lumi. Martin Luther definește Sfânta Scriptură nu ca ”Revelația lui Dumenzeu” deoarece acestă revelație este în persoana Domnului nostru Isus Cristos ci definește Sfânta Scriptură ca fiind mijlocul sau unealta prin care această revelație a lui Dumnezeu în Domnul Isus Cristos ne este comunicată nouă. De aceea, Martin Luther considera Scriptura ca fiind un mijloc sau o unealtă indispensabilă omului, indispensabilă mântuirii, deoarece numai în Scriptură îl putem cunoaște pe Dumnezeu care s-a revelat în Domnul Isus Cristos. Astfel, Scriptura devine pentru Martin Luther fundamentul teologiei și al credinței sale și unealta prin care a criticat teologia și practica liturgică a Bisericii Medievale. Pentru Martin Luther, toate acele învățături ale Tradiției care contraziceau Sfânta Scriptură trebuiau să fie îndepărtate. În același timp, Martin Luther a negat faptul că Dumnezeu se revelează omului într-un mod direct, personal, așa cum pretindeau profeții din Zwichau, respectiv Karlstadt dar și alți ”spiritualiști” ai vremii. În lucrarea sa intitulată: ”Împotriva Profeților Cerești” din anul 1525, Luther îi critica pe ”spiritualisti”, adică pe aceea care susțineau faptul că primeau revelații directe de la Dumnezeu, în afara Scripturii. Martin Luther îi condamna pe aceștia deoarece se considerau superiori Sfinților Apostoli. Pentru Martin Luther, aceste așa numite ”revelații directe” venite în afara Cuvântului lui Dumnezeu erau lucrarea diavolului fiind departe de a fi lucrarea Duhului Sfânt (LW.40,195). De asemenea, Martin Luther constata faptul că toate aceste așa numite ”revelații directe” aveau ca numitor comun efortul omului de auto-îndreptățire și promovau o apropiere de Dumnezeu pe baza faptelor ci nu pe baza credinței.

Martin Luther a anticipat faptul că așa numitele ”revelații directe” pe care le susțineau atât Biserica Romano-Catolică dar și ”spiritualistii” protestanți construiau o ”nouă Lege” pe care aceștia fundamentau mântuirea omului. De aceea reformatorul de la Wittenberg s-a angajat în mai multe dezbateri cu aceștia, aducându-le numeroase argumente, inclusiv argumente raționale, pentru a demonta și pentru a dovedi pretențiile ”spiritualistilor” ca fiind false. Martin Luther a demonstrat astfel că toate aceste afirmații ale ”spiritualistilor” nu sunt alt ceva decât simple speculații despre Dumnezeu venite din alte surse decât Cuvântul lui Dumnezeu care este Sfânta Scriptură. Martin Luther afirma în anul 1536 faptul că rațiunea umană este cea mai importantă între toate lucrurile cu care ființa umană a fost înzestrată de către Dumnezeu, de aceea putem afirma faptul că rațiunea este de natură divină fiind așezată de către Dumnezeu în om la creație (LW.34,137). Problema rațiunii este însă aceea că ea a fost pervertită sau coruptă de către păcat și de aceea ea nu ne mai este în acest moment de folos pentru al cunoaște pe Dumnezeu ci tot ce vine din rațiune sunt pur-speculații.

Reformatorul Martin Luther nu a tratat niciodată Revelația lui Dumnezeu în afara Domnului nostru Isus Cristos și în afara Scripturii. Pentru Martin Luther, revelația nu este în mod necesar în opoziție cu rațiunea umană ci revelația este în opoziție cu rațiunea umană afectată de către păcatul care o distorsionează astfel încât revelația lui Dumnezeu nu vine în paralel cu rațiunea umană sau pentru a completa-o pe aceasta ci revelația vine împotriva rațiunii umane.

Martin Luther a afirmat faptul că omul păcătos are puterea de a înțelege câte ceva despre Dumnezeu prin intermediul rațiunii. Astfel, orice om este capabil prin intermediul rațiunii să deducă faptul că există un Creator și să înțeleagă fundamentele Legii naturale după cum ne spune Sfântul Apostol Paul: ”De fapt, [realitatea] sa invizibilă sau puterea sa veşnică şi dumnezeirea lui pot fi cunoscute cu mintea de la creaţia lumii în făpturile lui, aşa încât ei nu se pot scuza” (Rom.1,20). Despre acest tip de cunoaștere a lui Dumnezeu, Luther vorbea în predicile sale din anul 1237 la Evanghelia Sfântului Apostol Ioan descriind-o ca fiind o ”cunoaștere legală” a lui Dumnezeu (LW.23.151). Această cunoaștere legală a lui Dumnezeu este doar o umbră, nefiind o cunoaștere adevărată. Adevărata cunoaștere a lui Dumnezeu, sau ”cunoașterea evanghelică” este acea cunoaștere care vine prin Evanghelia Domnului Isus Cristos, Evanghelie care nu este alt ceva decât plinătatea înțelepciunii divine însoțită de plinătatea harului lui Dumnezeu, fiind o revărsare de milă și de viață veșnică (LW.22,152-153). O astfel de cunoaștere evanghelică a lui Dumnezeu vine doar prin Fiul lui Dumnezeu, Domnul nostru Isus Cristos deoarece numai Fiul lui Dumnezeu este cel care vine de la Dumnezeu Tatăl și cel care cunoaște adevărul despre Dumnezeu Tatăl. Fiul lui Dumnezeu, cel care este din aceeași esență divină cu Dumnezeu Tatăl, este acela care vine în lumea noastră ca om, ca unul dintre noi, pentru a ni-l face cunoscut pe deplin pe Dumnezeu Tatăl (LW.22,156). Al cunoaște pe Dumnezeu prin intermediul Legii înseamnă al cunoaște pe Dumnezeu întors cu spatele la noi. O astfel de cunoaștere nu este una eronată ci doar una incompletă, una ”stângace” așa cum afirma Martin Luther. Dumnezeu poate fi însă cunoscut pe deplin doar în persoana Domnului nostru Isus Cristos, Fiul lui Dumnezeu (LW.22,157). În absența Domnului Isus Cristos, Dumnezeu rămâne ascuns, rămâne: ”Deus absconditus”. Din acest motiv, reformatorul Martin Luther a văzut mereu Revelația ca fiind o funcție a Cristologiei și, mai precis, o funcție a Sfintei Treimi. În Catehismul Mare, explicând Crezul Apostolic, Martin Luther ne spune că nici un om nu îl poate recunoaște pe Dumnezeu Tatăl ca pe un Dumnezeu al harului dacă nu privește la Cristos. Domnul Isus Cristos este oglinda în care îl vedem pe Dumnezeu plin de har. În afara lui Cristos singura imagine pe care rațiunea umană o poate forma despre Dumnezeu este aceea a unui Dumnezeu plin de mânie împotriva celor păcătoși. În afara lui Cristos, Dumnezeu rămâne doar un judecător aspru și drept. În același timp, spunea Martin Luther, noi nu am putea cunoaște nimic despre Domnul nostru Isus Cristos dacă Duhul Sfânt nu ar fi revelat aceste lucruri (Catehismul Mare, Crezul Apostolic, 65).

În acest moment se naște o întrebare foarte importantă pentru noi. Cum ni l-a revelat Duhul Sfânt pe Domnul nostru Isus Cristos? Cum anume, mai precis, putem noi astăzi să îl cunoaștem pe Domnul Isus Cristos astfel încât în Cristos să îl cunoaștem pe Dumnezeu Tatăl. Pentru Martin Luther răspunsul a fost unul foarte simplu. Duhul Sfânt ni-l revelează pe Domnul Isus Cristos în paginile Sfintei Scripturi. Sfânta Scriptură este martorul plin de autoritate prin care Duhul Sfânt ne revelează persoana și activitatea Fiului lui Dumnezeu în istoria acestei lumi. Martin Luther definește Sfânta Scriptură nu ca ”Revelația lui Dumenzeu” deoarece acestă revelație este în persoana Domnului nostru Isus Cristos ci definește Sfânta Scriptură ca fiind mijlocul sau unealta prin care această revelație a lui Dumnezeu în Domnul Isus Cristos ne este comunicată nouă. De aceea, Martin Luther considera Scriptura ca fiind un mijloc sau o unealtă indispensabilă omului, indispensabilă mântuirii, deoarece numai în Scriptură îl putem cunoaște pe Dumnezeu care s-a revelat în Domnul Isus Cristos. Astfel, Scriptura devine pentru Martin Luther fundamentul teologiei și al credinței sale și unealta prin care a criticat teologia și practica liturgică a Bisericii Medievale. Pentru Martin Luther, toate acele învățături ale Tradiției care contraziceau Sfânta Scriptură trebuiau să fie îndepărtate. În același timp, Martin Luther a negat faptul că Dumnezeu se revelează omului într-un mod direct, personal, așa cum pretindeau profeții din Zwichau, respectiv Karlstadt dar și alți ”spiritualiști” ai vremii. În lucrarea sa intitulată: ”Împotriva Profeților Cerești” din anul 1525, Luther îi critica pe ”spiritualisti”, adică pe aceea care susțineau faptul că primeau revelații directe de la Dumnezeu, în afara Scripturii. Martin Luther îi condamna pe aceștia deoarece se considerau superiori Sfinților Apostoli. Pentru Martin Luther, aceste așa numite ”revelații directe” venite în afara Cuvântului lui Dumnezeu erau lucrarea diavolului fiind departe de a fi lucrarea Duhului Sfânt (LW.40,195). De asemenea, Martin Luther constata faptul că toate aceste așa numite ”revelații directe” aveau ca numitor comun efortul omului de auto-îndreptățire și promovau o apropiere de Dumnezeu pe baza faptelor ci nu pe baza credinței.

Martin Luther a anticipat faptul că așa numitele ”revelații directe” pe care le susțineau atât Biserica Romano-Catolică dar și ”spiritualistii” protestanți construiau o ”nouă Lege” pe care aceștia fundamentau mântuirea omului. De aceea reformatorul de la Wittenberg s-a angajat în mai multe dezbateri cu aceștia, aducându-le numeroase argumente, inclusiv argumente raționale, pentru a demonta și pentru a dovedi pretențiile ”spiritualistilor” ca fiind false. Martin Luther a demonstrat astfel că toate aceste afirmații ale ”spiritualistilor” nu sunt alt ceva decât simple speculații despre Dumnezeu venite din alte surse decât Cuvântul lui Dumnezeu care este Sfânta Scriptură. Martin Luther afirma în anul 1536 faptul că rațiunea umană este cea mai importantă între toate lucrurile cu care ființa umană a fost înzestrată de către Dumnezeu, de aceea putem afirma faptul că rațiunea este de natură divină fiind așezată de către Dumnezeu în om la creație (LW.34,137). Problema rațiunii este însă aceea că ea a fost pervertită sau coruptă de către păcat și de aceea ea nu ne mai este în acest moment de folos pentru al cunoaște pe Dumnezeu ci tot ce vine din rațiune sunt pur-speculații.

Revelația pe care Dumnezeu ne-a dat-o în Domnul Isus Cristos nu este o revelație care vine să răspundă tuturor acelor întrebări pe care rațiunea umană le ridică. Revelația lui Dumnezeu în Cristos este una ”soteriologică” adică una care are în vedere răspunsurile lui Dumnezeu la întrebările despre mântuirea omului păcătos. Această Revelație este una care ne face cunoscut modul în care Dumnezeu îl mântuiește pe omul păcătos în și prin Cristos. De aceea, Revelația lui Dumnezeu în Cristos este una completă și perfectă în scopul ei, acela de a prezenta omului modul în care Dumnezeu însuși a lucrat mântuirea păcătosului în și prin Fiul său întrupat (LW.33,291). Astfel, în Sfânta Scriptură noi avem revelația completă a lui Dumnezeu, atât revelația adusă de Lege cât și revelația adusă de Cristos și pe care o găsim în Evanghelie.